Nicolae breban

— Pielea sa catifelată!, de parcă, i-ar fi fost ruşine sau o decenţă elementară o împiedica să vorbească despre alte lucruri), descoperindu-şi uimit trupul, ca adolescenţii, lângă trupul ei greoi, bolnav, rotund, lângă ţâţele ei umflate pe care le frământă aproape numai din politeţe. Când el o pă­trunse cu grijă, mereu cu politeţe, ea ţipă uşor şi-l rugă să fie prudent, Dumnezeule, inima ei era o fecioară, cea mai neruşinată fecioară a provinciei universale. El avu grijă de ea, şi în timp ce se iubeau, frecându-se încet unul de altul în patul acela îngust el nu reuşi să treacă bariera lui „Dumneavoastră", nu reuşi s-o tutuiască. Era mereu câte un „Vă", un „Vreţi să", un „Vi-am" sau „V-am" printre mângâierile şi gâfâiturile lor. ochii lui emiteau fără încetare câte un „Vă rog" sau „Scuzaţi" sau „Sper că...", sau „îmi pare rău" sau ,,lmi pare sincer ' rău...", sau „Regret dacă" şi altele din bogatul lui vocabu­lar de reverenţe atât de necesar. Întreg trupul lui descăr­nat se scuza lângă trupul ei rotund, făcut pentru suferinţe pe jumătate inventate, cu atât mai morbide, mai respec­tabile, el o ţinea în braţe aşa cum duc calfele de croitor o reverendă de prelat, aşa cum urcă salahorii la etaj ghi­veciul unei Philodendre uriaşe. In penumbra tristă, să­răcăcioasă a camerei lui Grobei, cu paturi de metal şi fe­reastra înaltă, prelungă, fără perdele, Veturia ţipa încet, ca un copil, mârâia încet, subţire, cu pasiune, de parcă ar fi stat la o masă rotundă de cofetărie, în faţă cu un uriaş meringue-glace. In ciuda politeţii sale provinciale, ea îl privea şi îl împingea uşurel, cu veselie, chicotind ca o servitoare curată ce se culcă cu primul născut, căruia îi va călca cu simpatie sporită manşetele şi gulerele. Ea in­tuise ceva deosebit la el, gândea Grobei cu febrilitate, cu precizie, ea... ea văzuse ceva în el, în el era ceva... ceva preţios, cu precizie era ceva... ceva care o izbise, care îi atrăsese atenţia, ceva ce lui însuşi poate nu îi era prea clar, ei îi sărise în ochi şi îl diviniza acum... îl va diviniza, cu siguranţă, ea intuise că el se deosebea de toţi ceilalţi tineri de vârsta lui în sensul că avea ceva deosebit, cu totul deosebit... ceva ce începuse să se cristalizeze deja, în ciuda manierelor, poate şi a vocabularului său încă frust, necizelat, intempestiv uneori, rodul depărtării de Capi­tală. Totul însă va putea fi îndreptat în folosul lui, chiar şi dei'edelc sale, în folosul lui în sensul.cel mai înalt, în folosul omenirii, evident. Nu era nevoie ca el să-şi urască, să-şi dispreţuiască vârsta; vârsta lui era una din etapele purgatoriului său strict personal, personlich, absolut, streng geheim und personlich, strict confidenţială. Era imposibil ca ea să i se dăruiască din simplă frivolitate, din uşură­tate vilegiaturistică din disperare vilegiaturistică, aşa cum cu mult mai probabil încercase viitoarea lui logodnică! Nu-nu, cu mult mai probabil că, în fiinţa ei atât de com­plicată, absurd de complicată, se ascundea încă ceva, o dublură ideatică, cu precizie... altfel ar fi fost nişte... porci, da, evident, nişte porci, nişte... dar nu, nu se potrivea deloc cu ei doi, asta. Cu siguranţă că ea l-a intuit, poate chiar mai bine, mai rapid decât el însuşi. El pe el însuşi.

Şi dedesubt, nu-i aşa, dedesubt, ca o căptuşeală de mă­tase, fâşâia stins „o dublură", ceva ce salva nu numai acea frământare incomodă pe patul îngust, metalic, ci în­treaga lui orbecăire... a lui şi a ei, a doamnei Veturia... în cameră se făcuse frig, nu deodată ci cu încetul, încetul cu încetul, pe nesimţite. Se treziră deodată în frig, cu frigul lângă ei, cum se zice. Ca un câine, veghindu-i.

Cu puţin înainte de a se termina prima serie, Lelia veni la el la masă. Râsese tot timpul, Garabet era într-o formă fantastică, iar Tuţi făcea de fiecare dată o mutră de parcă ar fi cerut-o în căsătorie un individ cu buză de iepure. Grobei era singur, cu Telia lui susurându-i îi» urechi. Ce asculta?! — Recital Boris Cristoff!, răspunse el cu seriozitate şi Lelia se stăpâni încă o dată să nu puf­nească în râs. Ii părea rău de el, deşi, îi era, oarecum, simpatic. I se făcuse milă văzându-l singur, cu umerii lui înguşti, cu tranzistorul lângă el pe faţa de masă pătată. Se gândea ce mutră va face când ea, regina seriei, încon­jurată de atâtea celebrităţi; se va apropia de el, se va aşeza la masa lui. Veturia îi spusese că el o căutase aseară în două rânduri. Bah, doar n-o să se ţie unul de altul, acum, când avea atâtea invitaţii peste tot. Chiar Garabet, tipul ăsta care la început părea că se uită la toate fetele, in­clusiv la ea, ca la nişte siguranţe arse, se înmuiase, ceea ce ei, cel puţin, îi dădea un fel de furnicătură, de fremis-sement, deşi se hotărâse să-l ţie la distanţă. Ăsta era unul dintre aceia care te respectă numai de la jumătate de metru; dar ce, idealul ei era să fie respectată?! Uite, n-o respecta destul, în felul lui chinuitor, dureros, ăsta micu, cu ideea lui despre bărbăţie?! Să-l cheme, să nu-l cheme?! Să-l cheme, să nu-l cheme?!

— Ţi-a fost dor de mine?! îl întrebă ea somnoroasă, uitându-şi câteva minute mâna pe mâna lui.

— Mi-este tot timpul dor, pisico!

— Cum ai spus? pufni ea în râs.

— Vezi că se uită gagiii de la masa ta aici... Stai dreaptă.

— Am auzit că m-ai căutat ieri... de două ori... de ce nu mi-ai lăsat câteva rânduri...

— Vrei să ai un autograf de la mine? Să-ţi fi scris ceva duios?

— Bineînţeles. Nu eşti micul meu logodnic? I-ai spus ceva Veturiei?!

— Evident. Nu vrei un măr?...

— Ai făcut o prostie. Nu mi-ai promis că va fi secre­tul nostru?

— Ba da. Dar tu ai apucat să-i spui prima.

— Eu? făcu Lelia, deschizând ochii. — Cine ţi-a spus?

— Nu-i adevărat?!

El o privi zâmbind nesigur.

— Bineînţeles că nu. N-am scos o vorbă. Era doar se­cretul nostru, micul nostru secret fragil.

— Minţi! spuse el, scobindu-se în dinţi. I-ai spus tot. Eu nu m-am fandosit însă, bănuiam că ai să-i spui. Ştii de ce i-ai spus? De ce ai vărsat potul?!

— Cum vorbeşti... şi ea făcu ochii cât mai mari, o ex­presie, o studiase bine, care i se părea că nu spune nimic, că o acoperă perfect.

— Lasă asta... ai pălăvrăgit pentru că voi nu puteţi să vă ţineţi şi mai ales pentru că nu credeai...

— Ce nu credeam, Liviu?!

Vocea ei suna duios, pleoapele ei faimoase se închi­seră pe jumătate, ea îşi aruncă meşa şi fulgeră masa ei. Se râdea acolo, Tuţi le arăta nu'ş ce şi toţi se cocoşaseră în jurul ei. Apoi îl privi cu ochii ei cei mai lăptoşi.

— Nu credeai ce ţi-am spus şi ai turuit ca să...

— Crezi că voiam să mă laud? Află că...

— M-am purtat elegant cu tine, tăie el, pentru că te respect. Există ceva preţios în tine, ceva ce... ceva cu to­tul deosebit de murdăria din jur. Ceva de care nici tu nu eşti suficient de conştientă, pisico!

— Sunt pisica ta. maiorule? se alintă ea.

— Evident! făcu el.

Nu se mai scobea în dinţi, dar avea privirea unui am sătul, ceea ce îi dădea greutate. Ea combină rapid: îl va chema şi pe el şi Alice se va ocupa, deci o vor invita şi pe ea, deşin-o înghite Garabet. Va aranja ea, voia să-l aibă în preajmă pe micul ei prinţ din Banat. Asta nu va dis-turba în nici un fel programul, mai ales că încăpeau foarte bine în două maşini. Ea cu bulibaşa ei, în spate, entendu, Alice va face toată treaba. îi era milă în clipa aceea de el şi ea reacţionase toată viaţa ei la primul impuls, ca şi acum, deşi trebuise să plătească crunt pentru asta. A plă­tit şi va plăti. Dar el era atât de caraghios! Să i-o spună!— Nici nu ştii cât eşti de caraghios, bănăţeanule! făcu ea cu ochii „fetiţă" şi îl prinse din nou de mână. El se fâs­tâci, vizibil, de parcă nu fusese el cel care o ajutase să se ridice din pat, fecioară.

— Poimâine dimineaţă plec, spuse el serios, şi aş vrea...

— Diseară ce faci? Vrei să fii cu puicuţa ta roză, ma­iorule?!

— Aşa vorbiţi voi acolo... făcu el, cu gura plină de râs. —- Bineînţeles că mă înscriu... Sper că vom fi numai noi doi.

— De ce? Nu vrei s-o vezi pe mâţa ta tronând peste papaionari?! Eu sunt tristă când suntem numai noi... mai ales că tu... .

Şi ea îşi aranja inutil fusta mini, plecând genele cât mai jos, încât bătură în tăblia mesei. Apoi îi puse reflec­torul pe faţă, brusc, dur şi el clipi.

— Mă rog! dădu el din umeri, făcând pe grozavul şi ea îi zâmbi, mi-e indiferent! Principalul e să fim îm­preună. Dar să vii să mă iei de la vilă.

— Da? Clipi ea ca un porumbel pe-o streaşină udă şi de uimire acceptă.

— Să nu-ţi faci idei, spuse el, măturând cu palma firi­miturile de pe faţa de masă pătată, vreau doar să treci să mă iei. Pe la şase, dacă nu te deranjează...

— Plecăm cu două maşini... începu ea, una a docto­rului Frăţilă, cealaltă, un Fiat...

— Nu mă interesează, făcu el, înroşindu-se şi ea îl privi cu duioşie; era băieţelul ei, micul ei prinţ care o ve­nera în felul lui, care îşi făcea idei apropo de ea şi voia s-o curteze la Alba. Grozav, va face o impresie perfectă clubului (adică familiei) şi asta era destul. Era o distanţă, nu, din Banat până la Alba! Iar el găsise ceva deosebit la ea, ceva aparte, ceva ce nu se găsea în Banatul lui plicti­cos, cu fetele lui cu picioarele groase şi urechile mari, cum spunea cineva, într-o noapte, în tren. Ideea nu era rea: trebuia să-l facă să vie măcar o dată cu valijoara sa de merceolog principal, cu aerele sale distinse şi scămoşate care-i vor răsturna, cel puţin, pe membrii clubului. Nu trebuia să afle toată lumea cu ce se ocupă micuţul maior; putea să-l dea drept inginer cartograf sau economist prin­cipal sau lector la un institut pedagogic sau medic vete­rinar, nu? îl va instrui ea, cu delicateţe. Şi în timp ce gândea astea îl' privea cu duioşie, cu adevărată duioşie, cu privirea ei „bebe", sută la sută.

— La şase plecăm cu maşinile... spuse ea, aruncând meşa.

— Atunci vino la cinci. Voi fi gata.

Era destul de caraghios ca să facă impresie bună. Dacă nu, îl va scutura repede. în asta avea calificarea maximă, li venea să râdă când se gândea la el urcându-se în tren. Valijoara, apoi primul pas, o gâfâitură, din nou valijoara, al doilea pas, apoi o respiraţie respectabilă pe nas, pe nasul lui lung. Valijoara lui cu compartimente, din plastic bej, demult scorojită de frig. Sau aşa ceva. Nu era totuşi prinţul ei, căţeluşul ei pufos, mascota ei care alerga de colo-colo?! — O adevărată femeie bine, îi spusese Vetu-ria, da, chiar Veturia, are totdeauna în curtea ei un ast­fel de prinţişor, de mic-maior, demn şi caraghios, cineva care aleargă de colo-colo, cu limba lui roşie şi subţire, atârnând ca o panglică, cineva îngrozitor de bine inten­ţionat, cineva care, oricum, poate să dea şi altora o idee că se află un idol pe lumea asta, pe străzile astea nenorocite. O idee de soţ-model, un apropo la toţi derbedeii care nu se gândesc decât să te pârlească între două uşi, sub lampada­rul bunei speranţe. Cineva care face bine, cineva care se ia în sfârşit în serios, cineva care îţi dă braţul lui firav când întâlneşti o băltoacă în drumul tău cotidian, de la servici, acasă; de acasă — la servici. îi plăcea să se vadă în ochişorii lui întreagă, mai ales felul în care înghiţea ei aerul secolului când o vedea, făcea toţi banii! Felul în care se îmbăţoşa el, ca să nu-şi trădeze sentimentul său urban faţă de ea, făcea devize. Era o comoară, o mică perlă, micul maior fără grade, căţeluşul ei afgan care încerca s-o protejeze şi reuşea, ai să vezi, şi cu ajutorul ei de­zinteresat, cu ajutorul ei voluntar şi ştrulubatec. Erau un mic roman de amor, ei doi, fascicol de fascicol, probabil că el găsise ceva deosebit la ea şi ea îl lăsa s-o caute. Să răsfoiască, ha, ha, filă cu filă, ideea nu era rea, s-o feu-illeteze, să-şi umezească degetul câteodată, când se li­pea pagina, ha-ha, să gâfâie încet, ca o guvernantă care îşi face idei, ca un fermier din Sud aşteptând să apară o sucupă volantă, un OZN cu o dungă orange, tu.

Icnind de două ori, ca şi cum ar fi râs de cele ce spu­nea el — pentru că el spunea ceva grav, măsurat — Lelia îl privi aşa cum ar fi privit pe oricine ar fi adulat-o, in­diferent de profesiunea sa de bază. Era ceva trist aici, ceva de care ea îşi dădea în clipa aceea, chiar în clipa aceea, cont: — Mulţi o simpatizau şi mai mulţi ar fi vrut să se culce cu ea, dar... nici unul, Dumnezeule, nici unul, cel puţin în ultimii doi ani, n-o ceruse. Era vina ei în primul rând, cum îi spusese Tuţi. Era prea populară, pentru fi­zicul ei, pentru pretenţiile' ei îndreptăţite, pentru studiile, lecturile ei, pentru sensibilitatea ei înnăscută. Evident, ea însăşi încă nu avea de gând să se înroleze, dar asta n-avea nici o importanţă. Cererile trebuiau să curgă, trebuiau să existe. Altele, cu mai puţine calităţi, chiar mai puţin serioase ca ea... bla-bla-bla-bla, o plictiseau toate astea, o plictisea propria ei suferinţă, propria ei tristeţe. Ea se va purta totdeauna cum avea chef, mulţi ar rămâne cu degetul în nas dacă ar şti cât de puţini contemporani au avut onoarea! Onoarea iubirii ei! Câţi licenţiaţi n-au supirat zadarnic, buimăciţi, după ce credeau, sărmanii, că_ totul e o chestie de două trei seri, de o săptămână, cel mult. Nu mai departe decât îngâmfatul Cherecheşiu, care, dacă ea ar fi- vrut, adio logodna sa, celebra sa lo­godnă, cu fiica şefului trustului de alimentaţie, doctoriţă specialistă orele ea însăşi! Doctorul Cherecheşiu sărutân-du-i genunchii, plângând, total buimăcit, jignit de pro­pria lui îngâmfare mototolită! Ha, victoriile ei erau foarte deşuchiate, pe măsura inteligenţei şi a talentului ei spe­cial... talentul ei pe care Veturia îl denişase... da-da, îl simţise, talentul ei de a fi singură, ca un actor pe scenă care şi-a uitat rolul. Iată, ea se dăruise micului domn de lângă ea şi el se speriase, se speriase îngrozitor! La în­ceput, ca o proastă, se supărase, acum însă, da, chiar acum, în clipa aceasta când stătea graţios rezemată întru-un cot, cu sânul ei stâng atingând uşor tăblia mesei în timp ce el curăţa cu cuţitul un măr, acum înţelegea mai bine gestul lui care ascundea o victorie. A ei, bineîn­ţeles, nu a lui. O victorie a ei, mai mare decât cererea lui „în logodnă", care, bineînţeles, rămâne de domeniul utopiei, ca un compliment banal şi util. El nu se crezuse demn de ea, asta era! Şi pentru acest lucru îl va lua cu ea diseară, pentru acest lucru îi va permite s-o vizi­teze en titre la Alba. Altfel, şi ea zâmbi subţire (şi el zâmbi flatat la rându-i, crezând că e un răspuns la o re­marcă a sa, întâmplătoare) dacă el ar fi luat-o, nu l-ar mai fi văzut. Se cunoştea prea bine. Chiar şi numai din dispreţ, din furie pe ea însăşi, că se întinsese cu un merceolog descărnat, o figură palidă din fundul Bana­tului, ea care bla-bla-bla... Ha, ha! Era nostimă toată bravada, finalul devenea nostim, scenariul făcea toţi banii: început cu câteva seri plicticoase de dans la casa de cul­tură, un viol ratat (de reţinut Paul, garajistul, un profil pierdut) şi acum... ha, iat-o acum lângă această subţire molie care îşi dă aere, care îi vâră, cu delicateţe şi bărbă­ţie, crede el, o felie de măr în gură şi ea închide ochii „bebe", un tânăr, un bărbat, oricum, care se înspăimân­tase... da-da, se înspăimântase, onoare lui! Avusese băr­băţia de a o refuza, pentru a o poseda mai profund, mai total. Iată, un instinct sută la sută în care micul căţeluş îl atingea pe garajist,. pe Paul, bărbatul visat, perfect, ani­malul de rasă care îi cârpise magnific perechea aceea de palme care o salvase. Ce hazliu e totul, ce caraghioasă e viaţa, cel puţin viaţa ei. Doi bărbaţi care îi refuzaseră trupul, buzele, mângâierile, picioarele ei lungi, ochii ei catifelaţi şi negri, părul ei orbitor. Doi bărbaţi pentru o singură vacanţă, pentru o vilegiatură într-o staţiune lus­truită nu era asta un record olimpic?! O festivitate?! Oho, ea nu-l desconsidera în nici un fel pe Grobei, acesta era semnul inteligenţei ei reale. Micul bărbat se în-trecuse pe sine însuşi, chiar şi pe ea însăşi, s-ar-putea spune. Da, de ce să nu se poată spune! Sub coaja lui de bănăţean bătea o inimă mare. Măcar o clipă, aşa cum ea va ţine minte acest lucru, la fel, o singură clipă. Se cu­noştea prea bine, începuse să se cunoască prea bine.

Aproape la fel de bine cum o cunoştea Veturia. Veturia care ar fi putut fi ea. Ea însăşi care va ajunge, cu puţin noroc, ceea ce Veturia ar fi dorit să ajungă vreodată. Tot­deauna. Ceea ce cealaltă ar fi visat să ajungă totdeauna. Totdeauna. Deşi ea, evident, se preface că n-ar fi visat aste decât uneori. Ha-ha, şi inima Leliei-Haretina Crăi-niceanu făcu cu degetul, vă cunoaştem noi prea bine. Şi ea îl privi în voie pe Grobei, admirându-l în voie pen­tru că ştia că-l va uita peste câteva minute, peste câteva zile. Eroismul lui ea nu-l va ţine prea multă vreme minte, se cunoştea. Şi era foarte bine că era astfel; viaţa nu trebuie dramatizată. Viaţa ei cel puţin.

— Ce-i, o întrebă el, îngrijat, ca şi cum ar fi fost deja logodiţi de-o lună, ţi-e somn? Te plictiseşti?!

— Tâmpitule, îi răspunse ea în glumă, fără să vor­bească, tăcând, te admir! Eşti un erou! Lasă-mă să te admir, acum, cât am chef! Respectă-mi cheful aşa cum mi-ai respectat trupul! Cu aceeaşi inconştienţă! Deşi nu eşti un zevzec, un zevzec nu mă poate respecta, un zev­zec nu se sperie de mine, un zevzec nu se înspăimântă de frumuseţea mea, ha. Un adevărat zevzec, dintre care, cu câţiva Leliuţa s-a şi, întins în decursul vremii. Oho, n-au fost decât câţiva, dacă deschid evantaiul mâinii stângi, pot să-i încap! Mâna stângă pentru zevzeci, evi­dent, mâna dreaptă pentru cei câţiva bărbaţi care au fost totuşi, aproape unul şi jumătate, ha. Foarte mult, foarte mult, pentru aceste vremuri istorice.

Garabet mă priveşte, lepra, îi simt ochii în omoplaţi. Să mai stea trei minute, destul ca să i se urce barome­trul, să-l respecte un minut, măcar, în silă, de nevoie, pe micul meu maior, cu mustăcioara lui străvezie, cu tot. Mă va avea toată seara în braţe, Garabet, dar micul Grobei va fi alături, mă va păzi, voi fi a lui. într-o mie de feluri. Pe găliganul de Garabet îl voi ţine toată seara în braţe, să nu se apropie nici una din sclifositele astea de el, cu Grobei însă, micul meu ofiţer de gardă în travesti, mă voi culca, mă voi întinde, din ochi, din gene, din vârful de­getelor, din vârfurile milioanelor mele de fire de păr, din aer, din colţul buzelor, din buze, din dinţi, din sprâncene, din sâni, din coate, din glezne, din nări, din unghii.

La cinci şi un sfert, Lelia urca scările vilei în care locuia Grobei. Murdărie pe scări, uşi deschise, gălăgie, de undeva se auzeau nişte voci de femei, probabil femeile de servici care strângeau măturile, căldările, cineva cânta, apoi se auzi o tuse hârâită. în spatele unei uşi se juca cărţi, ea auzi limpede cum se plusa. Ea însăşi plusa, avea de gând să pluseze. Dacă tânărul Grobei făcuse o simplă cacialma?! Dacă bluffase, eroismul nu se poate sprijini pe o neînţelegere, pe frica unei secunde, rapid regretată, eroismul nu se poate baza pe laşitate. Doamne, laşitatea, ca şi politeţea, are atâtea feluri.

El o aştepta, deşi avea încă pe el haina de la pijama. Cum intră ea în cameră, el şi-o dezbrăcă (poplin, cu dungi verzi) şi îşi îmbrăcă haina de la costum ca să-şi ascundă mândria. Ea era în camera sa şi acum, Lelia, era convinsă că îl „va prinde". Triumful lui i se citea în ochi, în cele mai mici mişcări şi ea făcu tot posibilul ca să nu se tră­deze, să nu-'i apară şi ei acelaşi triumf în privire. Oho, ca­mera aceea era prea strâmtă pentru doi învingători. — Va să zică în acest pat dormise nea Tomiţă?! li pare rău, extrem de rău că nu l-a cunoscut. — Ea nu dorea să de­pună? Poate voia să-i facă un ceai, nu prea tare?!... — Nu-nu, se eschivă ea, aşezându-se repede pe marginea unuia din cele patru paturi de spital din încăpere, fără să-şi scoată paltonul ei (sau pardesiul ei) bleumarin. Nu stă, evident, decât câteva minute. El nu era gata?! (Ori­cum, ea nu voia să-i uşureze sarcina. Eroii nu trebuie ajutaţi, sau, mă rog, trebuie ajutaţi să lupte, atât. Atât. Afurisit, cum zicea el.)

El insistă ca ea să se facă comod şi după felul în care-i tremurau degetele în clipa când îi prelua paltonul agă-ţindu-l de un cui înfipt în dulap, ea deduse că o dorea, că dorea ceva intens şi nu putea fi decât ea, decât trupul ei şi sâmburele ei mistic încrustat în pliurile cărnii ei care o făcea de neînlocuit de la începutul până la sfâr­şitul lumii, obiectul pe care el îl dorea. Aha, acum nu putea fi vorba de nici o neînţelegere, de celebrele qui-pro-quo-uri ale istoriei, de malentenduurile de prost-gust.

Ideea lui ca ea să vie să-l ia, să-l ducă la petrecerea din acea seară, idee ce-i păruse atât de originală în prima clipă şi pe care o acceptase numai din surpriză, iată, ideea era mult mai înţeleaptă decât crezuseră amândoi. O idee ca o capcană, pentru el. O idee ce-i devenise repede aliată. Cinci şi jumătate, timpul, când ai nevoie de el, ticălo­sul, trece uluitor de repede. Furându-te chiar. Eh, într-o jumătate de oră, cât mai avea ea la dispoziţie au căzut multe imperii!

El veni cu ibricul fumegând de undeva, de pe culoar, în timp ce ea, fumând dispreţuitoare, picior peste picior, privea regal peste lucrurile acelei camere sordide, atât de inumană. Doar perdelele mai păstrau un vag iz de gaz, una din urmele cele mai concrete ale trecerii lui nea To» miţă pe această planetă îngustă, cu patru paturi de spi­tal, cu o chiuvetă şi o oglindă cu ape, o oglindă, ca un ac-varium. El îi aşeză ceaiul în faţă, pe o tavă roşie, de plas­tic, o tavă înfiorătoare, şi alături de ceaşcă, căţiva bis­cuiţi ieftini, biscuiţi „Bstriţa". Erau biscuiţii lui prefe­raţi, îl informă el. — Vor deveni şi ai ei, glumi ea, cu umorul ei negru care o prindea uneori. El nu râse, nici nu se gândi să râdă; o privea, o pândea chiar cu nervozitate, cu înfrigurare, cum ea fusese de atâtea ori pândită. Situaţia se răsturnase total, de ieri dimineaţă, când el o lăsase întinsă pe pat, pe jumătate goală şi fugise în faţa ferestrei ca să-şi bage cămaşa în pantaloni şi să-şi tragă respiraţia. Ca un scufundător de pe insulele Pago-Pago, care revine la suprafaţă cu nişte scoici pu­trede sau goale. Oho, perla aceea pluteşte sub ape, dar respiraţia sa fusese prea scurtă, clopotul de aer sub care se mişca, prea sărac. Săracii să nu întindă mâna, jos labele!

Ea îi zâmbi de parcă ar fi fost în anticamera unui den­tist El se aplecă uşor în faţă şi încercă să o prindă de după umeri. Lelia se feri, zâmbind rece şi, după o clipă de gândire, îşi turti ţigara, abia pe jumătate consumată. Apoi îl privi şi, într-adevăr el întinse mâinile a doua oară, cât p-aci să răstoarne tava aceea roşie, cu ceai cu tot. Asta însemna că ţinea prea puţin la ceaiul pe care i-l oferise, ha.

Lelia se ridică dintr-o mişcare, se îndreptă cu aroganţa aceea a ei, de neconfundat şi se uită după palton. într-a­devăr, aceasta era prea mult: nervozitatea din ochii săi se transforma în cea mai simplă şi previzibilă panică. Se apropie de ea şi o cuprinse în braţe. Atunci abia, în ochii ei, în privirea ei ascunsă de umărul său, izbucni victoria. Victoria aproape totală, o victorie amară, dar o victorie totuşi. Nu învingem atât de des încât să nu sărbătorim, aceasta, să nu rânjim pentru aceasta.

Grobei o cuprinse şi o sărută. Pătimaş la început (pă­timaş, evident, aşa cum sunt tinerii bănăţeni de viitor), apoi, o mângâie, liniştindu-se. cu o anume metodă gre­oaie căreia ea îi ghicea aproape evoluţia. Şi astfel, stând amândoi lipiţi, în picioare, panica lui se mărise, era evi­dent asta. Pentru ea, cel puţin. De asta se şi ridicase ea, deşi cineva, poate chiar el ar fi putut bănui, s-ar fi putut teme că ea vrea să fugă. Dar femeile, femeile frumoase pot să fugă în atâtea feluri şi faptul că ea rămase, astfel, în picioare, cu trupul ei superb abandonat ca în somn, vibrând uşor în braţele merceologului, nu era o fugă mai înspăimântătoare?! O fugă mai iute?!

Stăpân pe el acum (stăpân pe el?!), Grobei o dezbrăcă încet, ajutându-o cu răbdare, cu delicateţe, să-şi scoată braţele din mânecile taioraşului din boucle, albastru-pal, îi descheie nasturii mărunţi, numeroşi ai bluzei de mătase şi o întinse încet, pe pat. Aceeaşi poveste şi Lelia, do­cilă, suspect de docilă, îşi ascundea mereu privirea, sin­gurul lucru care o trăda. Privirea ei în care ardea tot mai netă, o victorie răutăcioasă. într-adevăr, cum ar fi putut natura să se înşele cu atâta grosolănie sau, mai bine, cum putea ea să-şi ascundă marile ei daruri în continuare atât de bine. camuflate, de parcă marile calităţi, ca geniul sau bărbăţia, trebuiau trecute prin contrabandă pe sub ochii noştri, trebuiau ascunse, „calomniate" cu grijă, înainte de a învinge, ca să poată învinge, să nu fie depistate şi stârpite înainte de vreme?!