Nicolae breban

— Vai! bătu din nou din palme Puşi (şi alături, zâm­betul trecu din nou pe faţa mamei ei), aş vrea să-i văd şi eu, aş... promiteţi-mi că mi-i arătaţi şi mie! Nici nu ştiţi cum iubesc porumbeii, când eram mică, ştiţi, am vrut şi eu... dar tăticu mi-a interzis, spunea că transmit boli!

Crăiniceanu dădu nehotărât din cap. Nu, nu era ade­vărat. Foarte rareori ori... golumbii mei, spunea el... există infecţii, evident şi golumbii sunt şi ei sensibili ca şi oricare... golumbii, care... golujnbii care în tot timpul...

Puşi îl asculta cu atâta interes încât Crăiniceanu, po-somorându-se brusc, îi promise că-i va dărui un porum­bel. Un păun, cu o guşă uriaşă, ca o coleretă de marchiz, de grand de Spania... şi îi descrise şi culorile coleretei.

Puşi era hiperfericită; nu obosea să dea din palme, încet, şi să râdă, cu râsul ei cristalin şi uşor gâlgâit. El îi promise că îi va vorbi despre maniile lui care erau foarte numeroase. Mania lui de a citi, mania lui de a colecţiona, mania lui de a... cineva, şi el roşi, fără să vrea, pentru că destăinuia un secret în clipa aceasta, cineva, o cunoş­tinţă din Franţa, un român ce locuia acolo de multă vre­me, în sudul Franţei, la Aix-en-Provence, un fost coleg de facultate şi... îi scrisese în mod surprinzător, nu ştiu cum îi aflase adresa, apoi ei începură să corespondeze, aşa, fără nici un rost, prietenul său care avea o librărie acolo, îi invitase să-i facă o vizită... fusese, acum doi ani, la Alba cu un Peugeot vişiniu, station, şi insista să vină .şi ei, dar cu formalităţile astea... asta-i bună, râse Crăini­ceanu şi sa lovi uşor peste genunchi: îi promisese că dacă vine la el, în Franţa, îi dăruieşte o lunetă astronomică!... Nu prea mare, dar, oricum, care să poată mări până la de 45, 50 de ori... de câţiva ani, avea obiceiul să privească firmamentul cu un vechi binoclu de câmp, foarte mare, dar... evident, nu e o lunetă... nu ajungea decât până la... şi Crăiniceanu tuşi scurt de două ori, concentrat. Puşi îl asculta cu atenţie, cu seriozitate. Apoi, îl asigură că va vorbi cu tăticu, să-i îndemne, să-i grăbească pe ăia de la miliţie, cu actele, pentru viză... ce mai, le înaintase de vreo trei sferturi de an... Nu cumva accepta să meargă singur, dacă...?! Dacă se va dovedi că e o cale mai uşoară, ştiţi, la familii întregi nu prea se... — Cum să nu, cum să nu! acceptă Crăininceanu, putea să meargă şi singur. Era curios să vadă Franţa... prietenul său se în­sărcina cu toate cheltuielile, inclusiv...

Puşi şi musafirul ei se priveau mulţumiţi; iată, îşi puteau fi de folos unul altuia. Ciudat, dispăruseră toate barierele dintre ei, cea de vârstă în primul rând. De ce oare?! El îi privea genunchii ei rotunzi, mici şi moi, când, uneori, rochia ei, la o mişcare mai neglijentă, se dădea uşor într-o parte. Şi ea, şi ea... lăsa un timp, aşa, câteva minute, nu mai mult, absolut involuntar, până să... până să-i acopere la loc. Crăiniceanu simţea o puternică dorinţă să întindă mâna şi s-o mângâie pe genunchi, pe Puşi. Râsul ei gâlgâit, cu gropiţe, privirea ei mijită, atât de cristalină, îl îndemnau la aceasta. O dată chiar îndrăzni: întinse mâna şi o mângâie pe unul din genunchi. Era cât p-aci să se sufoce. Ea însăşi roşi, roşi puternic şi se trase încet, înapoi, în fotoliul ei cu privirea fascinată. Apoi zâmbi dureros, un zâmbet mic, dezgropat din primii ani ai copilăriei. Un zâmbet perfect păstrat, intact. Ciudat, nici unul, nici altul nu simţiră nici un pic de ruşine, de sfială.

Cu mult mai mult, cu mult mai mult. Ceva de nedescrîs. Vorbiră apoi despre cărţi. Lui îi bătea încă jugulara, du­reros. Numai la amintirea gestului său. Iar ea, deşi vor­bea şi spunea lucruri inteligente, îl privea încă cu ochii măriţi. Speriată de panica lui aşa cum stai lângă cineva care suferă de cord. Cineva normal, nu-i aşa, dar care. în orice clipă... cineva absolut sănătos, absolutly, cineva perfect normal. Şi deodată, aşa... pe neaşteptate, din se­nin!... Absolut din senin. Când era mică, Puşi îşi amin­tea, asistase la un atac de epilepsie. Un străin, un fel de vagabond. Ea îl văzuse prin geam cum traversează curtea. Un individ înalt, înfiorător de lung, îmbrăcat aşa şi aşa. îl auzise cum intră în antreu, apoi, cum şuşoteşte cu Ca-tiţa, servitoarea, apoi uitase de el. La un moment dat, evi­dent, trecuseră doar câteva minute, un sfert de ceas cel mult, ea voi să intre în bucătărie, în felul ei, impetuos, aruncându-se în uşă. Era singurul copil, sosise târziu, când părinţii ei împliniseră aproape patruzeci şi, normal, i se făceau toate voile. Când deschise uşa la bucătătrie, cu im­petuozitatea ei obişnuită, uşa, lemnul uşii se lovi de ceva. de o mobilă parcă. Puşi mai încercă o dată, izbind uşa, nerăbdătoare; toată viaţa apoi, îi rămăsese plantat în ureche acest sunet, „al doilea" mai ales. Izbise pur şi sim­plu în craniul acelui individ, în craniul unui om. Lunga­nul acela, îmbrăcat sărăcăcios, stătea nici mai mult nici mai puţin întins cât era bucătăria de lung. Uşa se deschi­sese doar de-o palmă şi izbea mereu în ceva, izbea mereu într-un craniu. Dumnezeule. Venise, intrase, abia apu­caseră să-i pună o farfurie cu supă în faţă şi se aruncase pe jos. Teribil. El îl avertizase, dar nimeni'nu credea că va avea un atac. Ambii părinţi erau acolo, în bucătărie şi o priviră speriaţi când ea băgă capul ei micuţ pe uşă, vrând să ştie de ce se împiedică lemnul uşii. Şi zgomotul acela straniu şi nemişcarea acelui om, întins tranversal pe dalele de piatră. înfiorător de lung. Dar ea nu plânse, nici măcar nu scânci. Era curajoasă, de pe atunci.

Astfel îl privea pe Crăiniceanu. Aşteptând să-i răsară zgomotul acela straniu de lemn ce se loveşte de-o ţeastă vie, în ureche. Sunetul acela. „Orpheus cântă, o, înalt pom în ureche!" cum spune Rilke. Puşi rămăsese o cura­joasă. El, Crăiniceanu, o prindea acum mai des de genun­chi, o, nu îndrăznea să urce mai sus. Dar îi prindea amândoi genunchii şi îi strângea, crispat, zâmbindu-i stângaci, roşu pe fălci şi pe tâmple, teribil de stingherit. De câteva ori, ea cu teamă, îi respinse mâinile, le descălţă de pe propriile-i rotule (avea oasele mici), se retrase în fundul fo­toliului, puţin bosumflată. Apoi, îl lăsă. Şi el rămase ast­fel, în poziţia aceea, puţin incomodă, aplecat, gâfâind uşor, cu mâna pe genunchii ei. Ei nu-i făcea nici o plăcere, evident, chiar o durea puţin. După figura lui, se putea spune acelaşi lucru şi despre el. Apoi, uneori, el se lăsă pe spate, cu o oarecare, inexplicabilă, uşurare. Atunci şi ea se prefăcea cumva uşurată. Zâmbea fin, dureros. îi dispăruse, oricum veselia din prima parte a acestei vizite convenţionale. Continua însă să-l privească posesiv, gin-gaş-posesiv, ca pe obiectul ei. Deşi el nu se purta cu ea ca şi cu o servitoare, ca şi cu o subretă. Nu-nu, exclus. Ei însuşi se chinuia prea tare. Doamne, era ca un coşmar... melodios, suav... Apoi era rândul lui să se lase pe spate, respirând.adânc. Şi roşeaţa urâtă îi fugea de pe faţă, părea, cumva, mai tânăr. Ar fi vrut să se aplece să-i şteargă uşor sudoarea de pe fruntea sa grasă, chinuită. Dar nu îndrăz­nea, bineînţeles.

— ...Ştii, Puşa, spuse el râzând în piept, singur, de parcă abia în clipa aceea... ştii, uneori mi se pare, mie însumi, că pierd măsura... ştii, ceea ce numim simţul proporţiilor, capacitatea de a reacţiona aşa, cum să spun...

— Dar... de ce...?! spuse ea, moale, politicoasă.

— Aşa, pur şi simplu! Şi el râse uşurel. — Un fel de inadaptare, mai bine zis... dezadaptare, în cazul meu! îmi vine pur şi simplu să pufnesc în râs când trebuie sa fac cutare sau cutare lucru, când trebuie aşa, să mă indig­nez sau... sau când trebuie să fiu grav, serios... ha-ha, când trebuie să respir zgomotos pe nări! Uite, de asta mă simt bine cu tine, nu trebuie să mă prefac... să mă ascund prea mult!

Şi el o privi cu oarecare şiretenie, oblic, să vadă ce-o să zică, cum o să reacţioneze. Puşi însă tăcu, cu o perfectă feminitate.

— Uneori mi se pare că sunt un rău tată... un rău soţ! Deşi fac tot ce mi se cere sau... tocmai de asta! Toată viaţa am fost împins încoace şi încolo de nevastă-mea care, indiscutabil, avea un simţ practic mult mai dezvoltat! Şi acum se întâmplă acelaşi lucru, da, zău!... Dar, nu ştiu cum dracu... ăăăă, voiam să spun că... acum, nu ştiu cum, mă las împirfs, tras încolo şi... evi­dent, sunt lucruri pe care trebuie în situaţia mea, să le fac... ăăaă... lucruri care altădată îmi făceau plăcere... care evident, îmi fac... şi... aciim place...re.... dar, zău, Puşi, mai e încă ceva... hă-hă-hă!

Puşi râse şi ea, cu el. Se simţea mai bine când el vor­bea, el însuşi se simţea mai bine. Apoi tresărea, electric: el o prindea din nou de genunchi, faţa sa mare, grasă, i se congestiona toată şi ea aştepta să-i treacă... să-i trea­că... nu mai suporta să reaudă zgomotul acela pe care îl face o uşă lovindu-se de craniul unui om, al unui bărbat. Al unui bărbat bolnav.

— E îngrozitor, spunea el, să te ascunzi de ai tăi, de propria familie, care merge cu atâta curaj, înainte... în vremurile noastre e nevoie, într-adevăr, de-o bună doză de stoicism. De-o doză serioasă de stoicism. Pe de altă parte nu mă pot dezobişnui de anumite... cum să-i spun... înclinaţii de-ale mele: cărţile, golumbii... chiar şi colec­ţia mea de autografe! Ah! se însufleţi el brusc, am să-ţi arăt neapărat colecţia mea de autografe! Vrei?! (— Să-i spun de Agenţie, să nu-i spun?!, se întreba el cu febrili­tate, pândindu-i chipul).

— Bineînţeles! spuse ea, perfect mulţumită, văzân-du-î vesel, înseninat, tăticu mi-a spus...

— Ah, el nu a văzut decât o parte... o infimă parte! Ştii, de câteva veri încoace studiez constelaţiile, totuşi cu binoclul ăsta al meu, deşi e o piesă redutabilă, nu mă acomodez prea bine! Abia aştept ca să...

Puşi îl întrerupse şi, cu multă vioiciune îl asigură încă o dată că îl ,,va monta" pe tatăl ei ca să grăbească forma­lităţile la miliţie. De altfel era prieten cu Şerbănescu care...

— A, atunci e perfect! spuse domnul Crăiniceanu.

El mai spuse, mai bolborosi câteva cuvinte, apoi tă­cură ambii. El, cu privirea din nou aţintită pe genunchii ei rotunzi, mici, moi. Ea nici nu îndrăzni să se mişte, să-şi acopere genunchii cu un gest mic, firesc, pe care îl au aproape toate femeile. Dar Crăiniceanu nu întinse mâna, cum se temea. Privea concentrat în acelaşi loc şi din nou i se înroşi tâmpla, ceafa, din nou îi apărură broboane de sudoare pe faţă, pe pielea feţei. Începu să se gândească la sânii ei, dar nu îndrăznea să se uite, nu îndrăznea pur şi simplu să ridice ochii până acolo. Era doar o diferenţă de aproape treizeci de ani între ei. Chiar de treizeci de ani, aşa că... Puşi însă intui totul, îi văzu faţa chinuită, faţa toată leoarcă de apă, avea parca şi ochii transpiraţi. Sânii ei mici, puţin depărtaţi, erau doriţi. Se gândi reflex, la sânii Leliei şi, fără să vrea, simţi o uşoară undă de mân­drie: sânii ei erau mai reuşiţi. Cu toate că... cu toate că. aproape nimeni nu observa asta. Cele câteva... flirturi, aventuri ale ei, erau absolut jalnice. Chiar şi nu numai în comparaţie cu fiica omului ce stătea congestionat pe scaun, în faţa ei. Chiar şi aşa, îri comparaţie cu oricine, cu orice fată de vârsta ei, mai puţin frumoasă ca ea. Dar grija asta exagerată a părinţilor ei, mereu cărţi, examene, căsnicia... o căsnicie, neapărat, de parcă ar fi hăituită, de părinţi şi de numeroasele ei tanti, unchi, buni şi... Afurisit să fie totul! Afurisiţi să fie cu toţii, inclusiv Mişu Cârstea, derbedeul acela care...

Şi (lucru care cu firea ei pozitivă i se întâmpla rar), brusc ochii i se umeziră şi ea se feri să clipească ca să nu se trădeze, să nu... să nu... un început de milă faţă de ea însăşi o cuprinse, ceva foarte greţos, foarte plăcut. Şi ea înota, pierdută, în această milă faţă de propria ei luptă, necesara, care — doar peste câteva clipe, peste câteva mi­nute — trebuia să reînceapă. Crăiniceanu o privea poso­morât, neînţelegând nimic. Ciudat, începuse să-l excite această tânără fată serioasă, după cum se spunea, victima destrăbălărilor Leliei. De ce oare?! Oare numai pentru că ea îl privise, astfel, la început... aşa, mai neobişnuit, cu o anume compătimire posesivă... cu o anume condes­cendenţă, aşa cum îţi priveşti căţeluşul, pudelul de rasă, care, se ştie, sunt... inteligenţa lor... era urătâ, victima unui scandal, propriul ei logodnic o ocolea, o expunea oprobriului public, o expunea... iată, o expunea lui, com­pătimirii sale, milei sale. El începu să gâfâie încet; ge­nunchii ei atât de frumoşi, de neapăraţi, îi privea cu du­ioşie, cu o anume duioşie: erau atât de dezarmaţi, i se ofereau, parcă. în ce lume se afla, Doamne, era ca un om care se trezeşte dintr-un vis. Ca un nebun care îşi recapătă luciditatea, ca un nebun vindecat, însă suficient de viclean să mimeze în continuare nebunia. Prinzându-şi din zbor propria sa nebunie, la hotarul acela dintre vis şi ve­ghe când ne zbârnâie stins în ureche, în dosul urechii sau în dosul sprâncenei sau dracu ştie unde, frânturi, motive, culori chiar, fantome, din cealaltă viaţă... din vis. Atunci când refuzăm să trăim cu toate motoarele, când întârziem în apele acelea stătute în care fuseserăm atât de fericiţi-neferidţi, cu vegetaţia ei aţâţătoare, stins-fosforescentă, Crăiniceanu se trezea încet într-o lume străină, propria sa lume, se „dezadapta" încet, după expresia lui, ceva, nu-i aşa, destul de... înfiorător, nu-i aşa?! Buruiana iro­niei ce creştea ameninţător - în el, în trupul lui care trăia şi locuia în Alba, în mijlocul Albei, floarea provinciei... un bătrân libidinos, nu-i aşa?! Doamne, ce simplu ar fi ce simplu ar fi, spunea el,, trecându-şi palma sa mare, grasă, umedă, peste frunte, peste faţa sa grasă, urâtă, gra­să... urâtă. Un bătrân libidinos, împreună cu o tânără libi­dinoasă, nu-i aşa?! Doamne, ce simplu ar fi, şi mai sim­plu, he-he, înviorător de simplu! Chiar pânda sa la Agen­ţie ar... credeţi că el se lăsa înşelat să creadă că acolo pân­dea doar fetele acelea ce ieşeau în jur de şapte de la cursuri, grupurile acelea care se opreau, printr-o şansă, ia vitrina agenţiei, în timp ce el conversa cu doamna Atkary?! Nu-nu, mai era ceva... ah, se mai strecura, nu ştiu cum să spun, un sentiment ciudat, neliniştitor, aşa, ca un ronţăit de şoarece, acelaşi ronţăit al aceluiaşi şoarece, mititel, cu dâra lui subţire de putoare pe care o lăsa în - urmă. Ar fi putut şi acum, oricând, în timp ce Puşi făcea eforturi să nu clipească, să nu-şi turtească lichidul din ochi în care plutea mila frumoasă, duioasă, de ea însăşi, de tenacitatea şi rapiditatea ei, în aceeaşi clipă el, corpo­lentul domn, tată cu adevărat respectabil de familie, s-ar fi putut apleca şi şi-ar fi putut lipi ambele sale palme umede de sânii ei. Evident, la început peste capot. Putea s-o facă oricând, ea ar fi tresărit abia, aşa, ca în faţa unui su­ferind, ca în faţa unui nebun liniştit. Erau doar amândoi, ei simţeau asta, în luptă cu societatea, singuri, în luptă cu societatea. El, un nebun care avea neşansa să se „tre­zească", ea, minată de delirul grandoarei. Al lăcomiei: de a-l poseda pe marele trăpaş. Un om, o femeie, normală, care înnebuneşte, uşor: un nebun care se trezeşte, ca un beţiv ce iese, furios, din propria sa mahmureală şi care se imită încă, pe el însuşi, în abjecţia sa, în noroiul său. Un nebun, suficient de viclean ca să ştie că cea mai gravă gre­şeală, gafă, a sa, ar fi să se arate deodată, raţional, lucid. Doi oameni dezechilibraţi, prieteni, ce simţeau unul pen­tru celălalt un sentiment tulbure de prietenie. Ceva ex­trem de tulbure, de nepotrivit, un sentiment în care nici unul nici celălalt nu aveau nici un fel de experienţă. Şchiopătând încet, bâjbâind penibil, dureros, şchiopătând. Clopin-clopant. Firesc, se sprijineau, se ţineau unul de altul, în stângăcia lor, în neruşinarea lor.

Doamna colonel intră cu un zâmbet mic şi îi eliberă. Se traseră ultimele concluzii, se dădu chiar un comunicat comun: ambasada corpolentului domn reuşise perfect, cele două familii îşi întinseră mâna peste frumosul cadavru viu al fiicei şi duşmancei lor, relaţiile lor de veacuri nu vor fi în nici un fel tulburate de un, hai să-i zicem, pasager conflict de frontieră. Puşi Zăgănescu emitea, însă o preten­ţie: oricum, în orice condiţii, să-l păstreze pe Bussy aî Leliei, pe donjuanul Albei neîncoronat. O perlă pe care o voia în coroana ei. Cele două părţi îşi dădură tacitul lor consimţământ, spunând tot felul de fraze în aparenţă ba­nale. Plicticoase. Lipsite de conţinut. Tatăl Leliei îşi voia şi el partea lui: luneta aceea franţuzească. In schimbul Leliei, al falsei ei fericiri. O va avea. Tuşea colonelului Zăgănescu era o garanţie. El se avea foarte bine cu foru­rile, el însuşi era o parte din ele. Se transmiseră salutări doamnei ambasador Crăiniceanu care, e drept, nu fusese primită. Dar i se trimiseră cordiale salutări. Nu calde. Nici prieteneşti. Nici frăţeşti. Numai cordiale.

In acest timp (...în vremea aceea, a auzit tetrarhul Irod despre faima lui Iisus. Şi a zis slujitorilor, săi: acesta este Ioan...), în acest timp sosi şi Grobei în localitate, într-una din călătoriile,lui de afaceri. Se anunţa începutul verii, finalul lui iunie. Sau finalul lui iulie. De cinci săp­tămâni, de aproape două luni, dura romanul sentimental Cârstea-Lelia. Fascicolul X. Dar Lelia îşi făcu datoria faţă de „logodnicul" ei, cel sprijinit de familie. II văzu, îl primi acasă, după-amiezil'e, între şase şi opt, între şase-treizeci şi şapte, şapte-treizeci. Ieşi cu el prin aceleaşi locuri, şle­fuite de paşii lor nostalgici. El îi vorbea cu voce înăbuşită despre extaz şi iniţiere, spiritualitate... mortificare... exa­men de conştiinţă... examen de conştiinţă... despre ispă­şire, absolvire de păcate... evident, nu de greşelile, păca­tele acestea, banale, ci... — Ce fel de păcate, în definitiv? întrebă ea, veselă, cu meşa în vânt. Era fericită: armăsa­rul ei pur-sânge, dintr-o mamă campioană de Derby-uri, trăpaşul ei, era, în sfârşit... gelos! Da, formidabil: prin tactica ei, prin nebunia ei, îî adusese în stare de a fi ge­los pe micul maior, contrabandistul de idei iezuite, spiri-duşul munţilor! Cârstea era bosumflat şi se interesa, afec­tând nepăsarea, cât timp va mai orbecăi pe acolc, prin târg, mormolocul acela cu lecturi digerate pe jumătate, comis-voiajorul lumii socialiste, cu valijoara sa gălbuie din plas­tic scorojit. Ha-ha! Ce farsă!

Dar după-amiezile lor, ce nebunie, ce tunel de, culuri, de mirosuri! Se iubeau crâncen, trupurile lor frumoase, elastice, de rasă înaltă, se luptau (lupta lui Iacob cu în­gerul), se iubeau, se acuplau, pe un podium parcă, în vă­zul consternat al întregului oraş. Da, întregul oraş era consternat de frumuseţea şi impudoarea celor doi şi era mândru de propria sa consternare. Ar fi fost mai sărac fără ea. Fără ei. Se iubeau până cădeau lihniţi, până gâ­fâiau, cu ochii scoşi, de extenuare, privindu-se cu greutate, cu admiraţie, cu oboseală milenară. Doamne, ce voiau ei să fecundeze cu atâta infinită hărnicie şi invenţie, erau oare îa începuturile lumii?! O istorie goală îi aştepta, trebuiau oare să zămislească cohortele de soldaţi ce urmau a fi ni­miciţi în frumoasele războaie, căzând sub panaşele lor?! Sau lungi şiruri de negustori ducând coşuri unse cu gră­sime, pline de peşte, sau astrologi... prostii, toate astea sunt istorie, falsificări ale istoriei! Ei erau vii, se mişcau, se autoadmirau, un Narcis de două sexe, faţă în faţă, se îmbrăţişau, se saturau unul de celălalt, în pagina timpului, a ilicitului, răsfăţându-se în oprobriul convenţiilor. N-ar fi fost atât de mulţumiţi, de tensionaţi, dacă ar fi fost lă­saţi în pace, dacă s-ar fi luptat pentru fiecare după-a-miază, pentru fiecare juisare, pentru fiecare centimetru pătrat al pielei ce acoperea trupurile lor magnifice. Evi­dent! In acest domeniu nu se va inventa nimic nou. Iubirea ilegală, cea mai rapidă iubire, cea mai perfectă. La asta slujeşte societatea, reumatismul ei poliarticular cronic. Societatea, ca un paravan indignat, ca o mătuşă bătrână care face cu ochiul, fericită că strănepoţii ei sunt încă vi­rili, că mai luceşte în soare crupa marilor trăpaşi spre care aleargă, rasate, nostalgicele iepe. Cupluri-cupluri, anisto­rice, anaerobe, anti-evoluţioniste, ignorând progresul şi bunul-simţ. Falimentarul bun-simţ în care aveau tot timpul să se bălăcească până la sfârşitul lungii, infinitei vieţi.

Ea venea apoi acasă, cu trupul ei de-o melancolie ne­sfârşită, sătul pentru câteva ore, şi-l primea pe „celălalt"... în vremea aceea. în vremea aceea era o vară ploioasă şi cei doi se plictiseau împreună. Ea nu-l mai lăsa să o atin­gă nici măcar în felul... reţinut, respectuos, în care o obiş­nuise el. Nu-l lăsa s-o sărute decât pe obraji şi pe colţul buzelor. Pe mâini, pe ambele mâini, evident. Merceologul nu se nedumeri prea mult iar familia nu ştia nimic. Ii lăsa, îi proteja acolo, în camera lor atât de goală, în care, cei doi logodnici mâncau dulceaţă şi se uitau pe geam. Intr-o după-amiază, Lelia, frântă de trăpaşul ei care îi galopa încă prin trup, adormi pur şi simplu pe recamier. Şi Grobei o veghe. Când ea se trezi îl găsi aşezat la picioa­rele ei, pe o pernă, cu albumele familiei în jurul lui. Părea mulţumit cu soarta lui şi îi trimise un zâmbet cu totul ne­provincial. O iubea. Lelia ieşi să-i aducă o cafea şi îi trans­mise invitaţia de a rămâne la cină. De obicei el refuza, se retrăgea la gazda sa (familia îi găsise o gazdă pentru se-joururile sale, cvasi-previzibile), la socotelile sale. Acum acceptă, din pură distracţie. Era, evident, absorbit de al­bume. Doamne, ce tinerel zăpăcit! Ea îl privea cu supe­rioritate caldă cu care îţi priveşti o rudă descoperită de curând. Apoi, se aşeză lângă el, cu o mână pe umărul lui în timp ce Grobei, grav, îşi sorbea cafeaua.

Din când în când el îi cerea câte o informaţie, un amănunt biografic despre cutare sau cutare, viu sau mort... Uneori, ea însăşi nu deţinea toate amănuntele, numele, datele, locurile, toponimia etc. a acestei arhive blânde şi îi spunea că mama ei... sau bunica ei de la Bistriţa, de la Vatra-Dornei... avea două bunici, surori, care... iată. aici. cu parazolul acesta şi cu rochia aceasta cu turnură, era una dintre ele... cea de la Vatra-Dornei, unde mergeau ele vara... ea, cu mămica... uite, asta era căsuţa bunicii, la fe­reastra asta era camera ei, unde, acum trei ani, în fiecare dimineaţă, venea un măgăruş... da-da, un măgăruş al mi ştiu cui din vecini, pe care ea îl hrănea... cu dulciuri. Des­chidea geamul şi măgăruşul îşi băga pofticios capul, fre-cându-se de umărul ei! Era complet nebună, cumpărase-special pentru el o cutie mare cu bomboane de ciocolată... era un măgăruş bătrân, căruia îi plăceau trufele şi cioco­lata... şi pe Lelia, aşa spunea familia, admiratorii ei in­vidioşi...

Şi ăsta?! A, ăsta e unchiul Mihai, Mihi-bacsi... fra-tele mamei, cel mare a fost în America... ţi-am povestit despre el. Abia l-am cunoscut, abia de-l mai ţin minte, a murit imediat după terminarea războiului, prin '47... ba nu, cred că prin '45—'46... Trebuie s-o întreb pe mămica. Grobei dădu o pagină, încă una... ea, mereu cu mâna ei subţire pe umărul lui, îi sporovăia la ureche. în sângele ei, tot mai stins, tot mai amuzat, galopa încă trăpaşul ei scump. Se însera încet, oh, foarte încet, doar jos de tot, jos de tot... sus, sus, pe sus, pluteau norii străvezii, de-un colorit insuportabil, ecuatorial. Era ora la care zeii... zeii nemuritori ieşeau să se plimbe în şaretele lor, trase de caii lor musculoşi, ce asudau magnific în hamuri... în ha­murile subţiri, bătute în.argint şi nichel... în platină. Peste nori stridenţi, coloraţi stridenţi, ca un evantai colosal din fildeş subţire, transparent, cu miniaturi din secolul XV... cu şaretele lor gonind printre statui de marmoră, fără Un braţ, fără o coapsă, ei, cei dispreţuiţi de muritorii atot­ştiutori, atei, suspect de siguri pe ei... ei, cei dispreţuiţi de viii care mişunau pe jos, apatici, în febrilitatea lor, lipsiţi de religiozitate... vidaţi, goliţi de religiozitate, tâmpi... in­teligenţi şi tâmpi... zeii, frumoşi în ghetoul lor, în păgânismul lor, ficşi, nemişcaţi ca stelele, în aparenţa lor, din po­liteţe luând înfăţişarea zeilor, a supra-oamenilor... acum, când pe cer se rescria istoria scurtă a lumii, când atâtea bătălii navale şi aeriene se duceau, concomitent, printre norii strident coloraţi, când atâtea cavalerii, cavalcade co­borau spre asfinţit, când însuşi Sextus Aemilianus... când fiecare dintre noi se reflectă acolo sus... şi mai sus sau... puţin mai jos de foarte sus... de înalt... în două trei copii... când unul din ei, poate, nemuritor (din simplă obiş­nuinţă) se reflectă, o clipă, în trotuarul de dinaintea paşi­lor noştri nehotărâţi... când vreunul dintre supra-oame-nîi aceia se apleacă, o secundă, intrigat de mâna Leliei, subţire şi albă, rezemată de-o eternitate pe umărul celui al cărui cap, ceafa, nu se vede... pentru că ei au încă ochi buni şi în infra-secunda care, în care e toată durata noastră, în infra-secunda care e istoria vieţii pe planetă ei pot deosebi luciul de marmoră al mâinii ei... al mâinii ei, în după-amiaza aceea când, sătulă de amor, adormise în faţa logodnicului ei ce-o vizita... pe care îl regăsise la trezirea din somnul abrupt, total, la picioarele ei, zâm­bind amabil, râsfond albumele cu filele groase de carton... poate... mai-mult-ca-sigur, cum se spune în provincie, că unul din acei supra-oameni, roşcat sau negru, ca sprânce­nele groase, negre, împreunate, se apleacă (s-a aplecat sau se va... timpurile, aici, sunt o goală formalitate, un fel de birocraţie) peste balustrada sa de nori, invidios, de-o invidie puerilă, ce cântă... priveşte curios, de-o curiozitate goală, imbecilă, în fila de album, peste pozele acelea care... şi râde, râde total neplăcut, neinstruit, aşa un... M-hă-hă! şi încă o dată, vulgar:

— Hă-hă-ho-ho-hă-hă! şi-apoi plescăie din buze şi din limbă, ca golanii, sâmbătă după-amiază îri jurul cinematografelor de cartier, scui­pând plictisiţi, pe sânii vreunei Claudia sau Sophia sau Gina... sau Raquel.