Nicolae breban

Săru' mâna Ştefi-bacsi! şi îi în­tinse mâna, lasciv, privindu-l printre gene. Apoi îl ţinu o-jumătate de oră în picioare, până ce bietul om începu să gâfâie aproape. In clipa când voi să plece, înspăimântat, ea îl rugă să şadă şi doamna colonel sosi cu o ceaşcă de cafea. I se permise, fu rugat chiar, să fumeze. Crăiniceanu era cucerit: găsise o mutriţă acră, taciturnă, o familie invizibilă, stătuse o jumătate de oră în picioare lângă fotoliul ei în timp ce ea părea că somnolează şi, deodată, fără nici o pricină totul se schimbă, se întoarse pe dos. Puşi îi zâmbea, dulceag, privindu-l cu ochii ei ca doi cărbuni aprinşi, doamna colonel' veni zâmbitoare, cu fata cu tava după ea (oh, ei îşi ţineau rangul chiar şi în vremurile acestea) şi schimbă câteva fraze cu el. Apoi doam­na şi fata ieşiră şi el rămase cu Puşi ce îl privea cu în­cântare. Fusese din nou rupt de la programul lui: era ora când sau mergea la cinema, singur, într-un stal de derbedei, soldaţi, fete în casă, sau moşmondea la moto­cicleta sa, de fapt o veche bicicletă, cu şasiul solid, ex­trem de solid, căreia el îi ataşase un motor. Ceva extrem de solid şi el, care o folosea rar pentru vreo excursie duminicală, singuratică, o demonta des, aproape după fiecare folosinţă, ungând-o, ştergând-o înlocuind piese, aducând ameliorări. Ei bine, acasă avea cilindrul demon­tat cu biela şi cuzineţii plutind în baia de benzină şi el trebuia, aici, să facă o vizită de convenienţă, împins de la spate de toată familia, de doamna Vanina, evident. Trebuia sa încerce să fie primit de ea, de mica prinţesa, fiica unei puternice familii locale, jignită de Lelia, ultra­giată de Lelia, nebuna, cea care îşi pierduse minţile, onoarea, socoata, numai ca să fie fericită.

Crăiniceanu sta pe ace. Se uită pe furiş la ceas, calcu­lând dacă mai avea timp în acea seară să monteze pistonul. (N-avea voie să lucreze după masa de seară în coteţul unde~şi ţinea rabla şi unde-şi trăsese lumină electrică.) Dar Puşi îl privea numai miere, de parcă el ar fi fost Cârstea şi nu un domn ursuz şi departe de generaţia eî ca Proxima Centauri. Dar, ia stai, ce spunea ea... ia uite ce gropiţe în obraji făcuse şi se uita la el absolut... dar ştii, absolut, aşa cum te uiţi la un băieţandru, aşa cum se uită câte o femeie la un bărbat când e cu soţul ei, păzită: franc, cu o mieroasă neruşinare, unduind din încheieturi, cu umerif provocatori, cu buzele complice. Uneori îl atingea pe mână, aşa în treacăt, ca un fluture şi Ştefi-bacsi surâdea înduioşat: o clipă, gândul lui zbura de la motoreta sa, de la multiplele sale preocupări şi ochii îi odihneau pe chipul din faţa sa, rotunjor, cu ochii trişti-veseli, o fată atât de tânără ce primise o lovitură atât de dureroasă din partea sorţii. (Întruchipată, în acest caz, de lungana de fată-sa.) I se făcea într-adevăr milă de ea. Uneori era doar plictisit: trăgea cu ochii la ceas dacă nu putea prinde reprezentaţia de la 18 şi 15. Juca un western. Adora western-urile, adora să meargă singur la cinema ca pe vremea când fusese student, el făcuse Academia comercială, pe vremea aceea o facultate mai umilă în pragmatismul ei imediat, o facultate ieftină, dura numai, trei ani. Oh, el care adorase literele, filosofia. Se visase totdeauna licen­ţiat în drept şi filosofie sau litere şi filosofie, aşa ceva. Dar trebuise să facă Academia, de asta i se dăduseră bani de acasă, trebuia, oh, să ajungă şeful Administraţiei Fi­nanciare. Şi ajunsese, primise o grămadă de peşcheşuri şi mulţumise pe toată lumea: şi pe bogat şi pe sărac, încu­rajase comerţul, industria şi cultura. (Ah, cultura, iubita lui seeretă, amanta lui din mansarda inimii sale!)

El continuase să citească toată viaţa; dar nu pe ascuns, ci pe faţă. Toată lumea îl vedea, seara, între nouă şi zece, cu o carte în mână, între pernele înalte ale patului său, în pijama, în salonul cel mare, în timp ce doamna Va­nina tricota. Doar plăcerea era ascunsă, fiperdument. Dar nimeni nu bănuia nimic: toată lumea credea că>-şi omoară timpul, că-şi ascunde plictiseala, că pozează, snobează. Era un actor desăvârşit. Şi, spre spaima sa, după ani, gus­tul i se subţiase ca o veche carpetă de Shiraz, ironia i se tumefiase, se umflase ca o gâlcă, o ascundea din ce în ce mai greu. O adevărată pacoste, în provincie, pentru un demn tată de famile — ironia. Ce boală, Doamne! Ce greu de ascuns. Ajunsese până acolo încât îşi privea cu un zâmbet scurt propria sa familie, propria sa viaţă. Atunci se spe­ria uşor, se reculegea şi cu un oftat îşi ştergea fruntea de sudoare. Arăta atât de imbecil în clipa aceea când luneca în lumea spiritualităţii interzise, suspecte în propriii săi ochi. Dumnezeule, ce farsă: devenise inteligent la cinci­zeci de ani, când lumea se aranjează într-unul din acele posturi la care se iese cât mai profitabil la pensie. Prin­sese o serie de manii ciudate, pe care la început nu şi le explica în nici un fel: începu să mănânce seminţe, chiar pe stradă, făcu datorii, umbla singur la cinematograf, la matineu, la filme „suspecte", râzând când nu se cădea, odată cu regizorul, stătea ore întregi cu motoraşul său pe care îl botezase Hanibal, îl vopsea în diferite culori, se plictisea la preferans, jocul său preferat (rummy nu mai jucase de zece ani), râdea singur, când era singur în ca­meră, adică (fiind surprins o dată de doamna Vanina care se încruntă de parcă l-ar fi surprins masturbându-se), o dată îşi dădu chiar cu oja Leliei pe unghiile de la pi­cioare, începu să se gândească la femei, chiar la fete. Uite, cum era, de exemplu, Puşi asta. Deşi pentru gusturile lui recente, chiar şi ea era cam bătrâioară. Ii plăcea sa le urmărească din privire, la matinee sau alteori, în ultima vreme tot mai des (aproape o dată pe săptămână) se instala la ieşirea unei şcoli profesionale de comerţ pen­tru fete. Mânca seminţe, în lodenul său cam ponosit şi le pândea ieşind de la cursurile de după-amiază. A, nimic pernicios, două-trei priviri furişate. Odată, o elevă cu obrajii rumeni, în uniformă, se oprise în faţa lui şi-l în­trebase ceva; Dumnezeule, cum se bâlbâise, el care avea două fete mai mari ca ea. Fugise aproape şi mai bine de zece zile nu mai călcase pe acolo. Vis-à-vis de sus-numita şcoală se găsea o agenţie Pronosport, unde se eterniza, prefăcându-se pasionat de buletine şi pariuri. Pe geamul mare al agenţiei, însă, el arunca cele mai viclene şi pă­trunzătoare priviri. Şi, uneori, cârduri de fete cu cozile ţepene şi genunchii roşii, jucând sub albastrul uniformei subţiate de atâta purtat, se opreau dincolo de geam şi-l priveau. Doamne, ce spectacol! Ele, ghiduşe, îl priveau şi râdeau (deşi, evident, nu-l vedeau) iar el, seriosul domn, începea să se fâţâie de colo-colo, se roşea, se bâlbâia, încât funcţionarii agenţiei îl priveau cu uimire. Ii venea să sară peste pupitrul funcţionarelor şi să se agate de peretele de scândură (ce izola vestiarul, un lavoar şi un mic closet), să se agate de perete şi de afişele mari, colorate, ce-l aco­pereau. Apoi, grupul pleca şi venea, se oprea alt grup. Ce suferinţă, ce deliciu. începea să le cunoască, erau vreo două-trei pe care le remarcase şi când se apropia una din „ele" de geam, scăpa pur şi simplu pe jos tot ce avea în mână. Sau devenea brusc posac şi două pete roşii, clar de­senate, îi urcau pe fălci şi pe frunte.

Toate acestea şi altele, de care vom vorbi mai încolo, evident numai din lecturile sale, din ce în ce mai triate, din ironia sa, in stătu nascendi. Ar fi îndrăznit el, altă­dată, împovărat de marile sale răspunderi sociale şi fami­liale ce-i incumbau, să practice un viciu atât de... nebur-ghez? Sau atât de înalt burghez?! A, nu, cărţile, inteli­genţa sa care creştea în capul său rapid, cu foame parcă, îl făcuse să simtă, aşa, un soi de nepăsare, de... dispreţ faţă de un foarte strict catalog de valori, faţă de prejude­căţi, faţă de bunele prejudecăţi, pe care le profesase toată viaţa. Ironia asta apărută atât de nepotrivit, acolo, la Alba, îi strecurase, ii împrumutase un soi de libertate (oho, încă foarte bine ascunsă, nimeni nu bănuia încă nimic!), un soi de, cum să-i spun, de... jem'enfichism, un surâs al diavolului, al metropolei.

E suficient să „luăm" dispreţul său uşor, dar net, faţă de fiicele sale, faţă de imbecilitatea lor, medie, surâză­toare, fotogenică, faţă de uriaşa mediocritate, încăpăţâ­nată, a ginerelui său, Chezan, zâmbetul său interior, faţă de noul pretendent, pe care-l susţinea cu atâta căldură şi care îi era realmente atât de simpatic, faţă de Grobei. Un om atât de serios, de solid! cum obişnuia el să spună, res­pirând greoi pe nări şi atât cuvintele sale cât şi res_piraţia sa zgomotoasă pe nas impresionau în cel mai înalt grad pe spectatori.

— Un om atât de solid! repetau cu toţii cu­vintele lui Ştefi-bacsi şi, în clipa aceea, cu toţii auzeau pufnetul lui de mare rinocer. Un stâlp al provinciei! Unde va ajunge astfel, Doamne?! Simţea, cu alarmă, că e proiectat pe o orbită tot mai excentrică, tentaţia sa gra­vitaţională slăbea vizibil, corpul său greoi ameninţa să se prăbuşească în cosmos, în universul libertăţii intelectuale, în haosulTroniei veşnice, în anarhia totală sunând ca o muzică. In clipele acelea, faţa sa mare, groasă, plină de coşuri transpira abundent, ochii săi frumoşi, albaştri, dispăreau în grăsime. Era urât, profund dizgraţios, cu umerii prăbuşiţi, în clipele când întrevedea o nobleţe ce venea catastrofal de târziu, o libertate pe care n-o dorise niciodată. Dumnezeule, ce farse ne fac zeii, ce spiriduşi se joacă în noi înşine, cu propria noastră fire. Domnul Crăiniceanu gemea, gemea tânguitor, ca un animal uriaş, ca un animal bolnav, bolnav de o bruscă spiritualitate. Dar piatra pornise la vale, nimic n-o mai putea opri. Una din aşchiile acelea de stâncă care se rostogolesc la vale pe nu ştiu ce grohotiş şi, în rostogolirea lor tot mai precipitată, prind o viteză şi fac nişte salturi tot mai mari, tot mai nebuneşti, mai disperate. Iar jos, jos, la poalele muntelui, se află o fiinţă vie, un animal liniştit, un copil, care poate fi ucis. El însuşi se află jos, poate, la poalele muntelui f ăcându-şi plimbarea sa de seară, răsucindu-şi expert bas­tonul pe mână. El însuşi care poate fi ucis, însângerat, ca un bivol, ca un porc, horcăind de moarte, cu clăbuci roşii de sânge la gură, cu ochii ieşiţi fioros din orbite, fixând ultima imagine din viaţă, vreo piatră strâmbă, un colţ de cărămidă murdară, o creangă uscată ce tremură uşor, im­becil, ca un adio, aeternum vale, rămas bun, vade in pace, good bye... good bye, comendatore, ciao, contabile eme­rit! Şi, încet-încet, în timp ce mori, cu ochii la piatra aceea strâmbă, ul'timul ecran al fantasticului univers vizi­bil, în timp ce mori, grohăind tot mai încet, tot mai rar, să simţi cum ţi se adună transpiraţia, în broboane rare, deasupra buzei superioare. Ca un porc, gras şi stângaci, trântit în noroi, cu botul plin de sânge cald, viu, fierbinte, cleios, cu măcelari nevăzuţi în jur. Şi deodată, membrele încep să-ţi tremure, să-ţi zvâcnească, tot mai tare, tot mai dureros...

Sau noua sa manie de a-şi roade unghiile! Sau colecţia sa de autografe! Avea cea mai bogată, cea mai celebră co­lecţie de autografe din Alba, din tot Ardealul, chiar! Evident, numai scriitori. Avea semnătura autografă a lui Caidwel şi a lui Pablo Neruda, a lui Ionel Teodoreanu şi George Călinescu, chiar a lui Şolohov. Dădea o grămadă de bani pe timbre, dădea o grămadă de timp pe scrisori, traducerea lor în diverse limbi etc. îşi chinuia familia cu mania sa. Mândria colecţiei sale era semnătura lui De Gaulle. Pe asta o arăta rar şi numai prietenilor săi foarte buni, într-un moment în care se convingea pe el însuşi că îi stimează, că îi iubeşte, că... că... îîîîî... că îi stimează sincer, zău!

— Domnule Crăiniceanu, îi spunea Puşi, privindu-l ca un viezure, ţinându-i mâna, o clipă (neruşinata!), fă-cându-l să roşească... dragă domnule Crăiniceanu!... Vă rog să mă credeţi, vă rog din suflet! Doar mă cunoaş­teţi de mică... doar mă cunoaşteţi de mică!...

Şi se apleca până lângă urechea sa, parşiva, şi îi sufla in nas Caleche-ul ei, sau Worth, ce dracu mai era, buimăcindu-l perfect, pe corpolentul domn. Apoi îl atingea pe reverul hainei, flou, absolut flou, doar atât să-l facă să-t zbârnâie ceafa. Apoi se lăsa pe spate, bolnava, convales­centa, şi râdea, cu râsul ei mic, chiţcăit, melodios, de el — cu el împreună! Şi el, Crăiniceanu, râdea chinuit cu ea împreună, de el, de el — cu ea, râdea de ea cu el... nu-nu; râdea cu ea — de el, râdeau împreună de el, da, aşa e mai bine: râdeau amândoi de el! Apoi ea se apleca încă o dată şi îl atingea din nou, flou, absolut fibu, pe haină, pe mâ­necă, o dată chiar pe obraz, îi dădu aşa, o mică pălmuţă, cum făceau marii boieri de altădată cu slugile lor, cu va­leţii lor de cameră, când erau în toane bune. Napoleon era mai original, el îi trăgea uşurel de urechi. Asta a fost, evident, după căderea Bastiliei!

După ce îi pălmui, aşa, galant, Crăiniceanu vru să se indigneze, era cât p-aci să se ridice de pe scaun şi, roşu de furie, de revoltă, să se... vai, dar ea râdea cu atâta se­ninătate, cu atâta gingăşie, îl privea cu atâta simpatie, în­cât... încât ar fi fost realmente ridicol, de altfel nu, venise el acolo, ca şi atâta lume, s-o apere, s-o împace, s-o mân­gâie de poziţia ingrată, crudă, în care se afla... în care o adusese propria sa fiică, pe care iată cum o educase! Vai, ea fusese atât de bună şi îl primise şi el... nu-nu, ar fi fost evident o greşeală, o gafă, o crimă! Ea nu mai ieşise de o săptămână din casă, de două săptămâni, chiar, trebuia într-un fel să se amuze! Nu ieşea nici măcar la coafor, sau la cinema! La servici şi acasă! Toată lumea, dar ab­solut toată lumea era cu ea! Nu putea tocmai el' să fie un grobian şi să... astea erau complexele sale, evident, vi­ciile sale ascunse, pânda lui, acolo, la Agenţie şi altele... ştim noi care... ştim noi! Fata asta era un înger, iată cum râdea, în situaţia ei disperată! O eroină!

...Puşi Zăgănescu îl privea cu o anume simpa­tie, dulce, mieroasă, aproape condescendentă... un sunet ciudat rezona în încăperea aceea, plină de mobile scumpe, un sunet care îl neliniştea, care îl neliniştea tot mai mult. Ea spunea mereu fraze întretăiate, izbucnea în râs când nu te aşteptai, devenea serioasă pentru câteva minute (când, în mod absolut reflex şi Crăiniceanu se posomora vizibil, de parcă s-ar fi aflat în prezenţa vreunui superior ierarhic, mai ştii, poate chiar era?!...) apoi iz­bucnea din nou în râsul ei cristalin, dându-se, aruncân-du-se cu poftă, cu apetit, pe spatele fotoliului, după ce­da, după ce se aplecase în faţă, uneori foarte în faţă, în­cât el îi simţea, neliniştit, respiraţia ei şuierătoare şi par­fumată. Apoi îl privea, în timp ce* râdea, printre pleoapele întredeschise, evident, din pricina râsului. Neliniştea lui Crăiniceanu crescu, începu să se foiască pe scaun, trase cu coada ochiului la uşă, doar-doar o intra cineva din fa­milie, doamna colonel sau altcineva, simţea că se sufocă încet... toate astea, până se lumină, ca un fulger scurt. Puşi Zăgănescu nu-l privea cu milă, nici cu ironie, ci pur şi simplu ca pe un obiect ce-i aparţinea, îl privea cu un simpatic sentiment de posesiune. Asta, ciudat, îl linişti. Ii dispăru senzaţia de sufocare, nu mai transpiră, se des­tinse la faţă etc.

Apoi, scandal: ea se aplecă din nou spre el, nu foarte tare şi... harşt! îi mai rase o pălmuţă, exact ca adineaori, de data aceasta şi mai evident, mai expert. întinse braţul ei scurt, durduliu şi: — Jappp!, îl plesni peste obrajii săi de respectabil tată de familie. Apoi, se îndreptă în scaun (nu se mai aruncă pe spetează, nu mai râse) şi îl privi cu seriozitate, drept în ochi. Cu dispreţ, aproape, un dispreţ subţire-subţire, înşelător, o ironie atât¹ de fină încât apărea şi dispărea din privirea aţintită asupra lui. Domnul Crăi-niceanu rămase perplex şi, ca totdeauna când rămânea perplex, se posomori. Simţind însă cum îi urcă cele două pete roşii, pe fălci şi pe tâmple, zâmbi scurt, execrabil, de parcă ar fi vrut să se scuze şi-apoi, imediat, sări în pi­cioare:

— Ce înseamnă asta... ce însemnează asta... mor­măi el', înăbuşit şi sunetul propriului său glas, ca şi sensul acestor cuvinte, îl indignă. Asta se văzu imediat după respiraţia sa care se făcu brusc simţită, începu să gâfâie ca un taur. O privi câteva clipe, gâfâind tot mai amenin­ţător, se întoarse, îşi luă pălăria şi spunând încă o dată:

— Îmi pare rău dar chiar aşa... am vrut să... eu... am- vrut să... dar chiar aşa!... Zău, chiar aşa! Asta e impertinenţă, zău!... Dar e posibil aşa ceva...?!... Dar e posibil...?!

Pe măsură ce se apropia cu paşii săi mari, de lup, de uşă, indignarea lui creştea, devenea mai netă. La asta ajuta, evident şi sunetul propriului său glas. Rareori ră­mânem indiferenţi la sunetul propriei noastre voci.

Puşi îl lăsă să ajungă la uşă, să apuce clanţa apoi, cu un ţipăt uşor, care îl sperie o clipă şi îl opri pe Crăini-ceanu, sări din fotoliu şi, doar în picioarele goale (în cio­rapi fini de mătase, normal!) fugi după el, îl ajunse şi i se agăţă de braţ.

— Vai, Ştefi-bacsi... vai, se poate! Da' de ce v-aţi supărat?! Ce s-a întâmplat, Ştefi-bacsi?! şi când spunea asta, făcea botişorul ei de iepuraş, pe care îl făcea cu sârguinţă de la vârsta de patru ani, una din marile des­coperiri ale domnişoarei Zăgănescu, licenţiată în biologie, Oăiniceanu, la distanţa asta, deveni confuz. îşi aplecă capul său impunător şi bolborosi:

— Mă rog, mă rog, dar... toată simpatia, dar... eu nu sunt, pur şi simplu de vârsta dumitale!... Asta e curată impertinenţă, zău!

— Vaaaiii! se mieună ea, cu ochii un pic speriaţi, vreţi să mă pârâţi lu' mămica, Ştefi-bacsi?! De ce vreţi să-i spuneţi mămichii...?! Vă rog frumoooos, Ştefi-bacsi, vă rog frumooos!...

— Nu-nu, se bâlbai vechiul finanţ, uimit că ea părea că se teme de mama ei, când tot oraşul ştia că dimpotrivă, ea o terorizează şi pe doamna şi pe domnul colonel Zăgă... vai de mine, m-ai înţeles greşit! Nu vreau în nici un fel să-i spun mămichii! Vreau să plec doar, şi-aşa s-a făcut târziu şi... e şi-aşa destul de târziu şi... consider că...

— Nuuuuu! făcu Puşi şi începu să-l tragă de mânecă, de la uşă, nu e târziu, zău! Hai-de, Ştefi-bacsi, nu plecaţi încă, zău! Vă rog, foarte mult, haaai, nu plecaţi! Mai staţi un pic... vă rog foooaaarte mult, zău!

Şi cu o forţă surprinzătoare îl trase, pe marele berbec, până în mijlocul încăperii. La un moment dat, în tăcere, el se cabra pe picioarele dinapoi şi erau cât p-aci să cadă amândoi, cu covor cu tot. Asta era prea de tot! Crăini-ceanu îşi smulse pur şi simplu mâneca, tuşi odată foarte hotărât şi, la auzul tusei sale — ca un cal de paradă ce aude sunetul goarnei sale! — se îndreptă, pe figura lui se instala gravitatea şi... şi... în clipa aceea se deschise uşa, uşor, uşor, de parcă ar fi lunecat pe ulei. în cadrul ei apăru doamna colonel Zăgănescu (ascultase oare la uşă?i) care bătu din palme:

—'Vreţi să plecaţi deja, domnule Crăiniceanu?! Aşa de repede?,

— Ştiţi... îngăimă Crăiniceanu, eu cred că... (Tuşi, apoi. şi:) — E într-adevăr... timpul! A fost foarte plă­cut....agreabil! Dar... hm! Hm!...

Cele două se priviră scurt, apoi doamna colonel, fără un cuvânt, veni lângă el, îi luă pălăria din mână, îl duse la scaunul lui şi-l făcu să se aşeze.

— Dar, bine... bolborosi el, zâmbind confuz, am stat şi-aşa... e destul de târziu şi... domnişoara e... zău, e şi aşa prea...

— Nici un cuvânt, domnule Crăiniceanu! Te rog eu să mai stai! Dar se poate...?! Uite, îţi mai aduc o cafea şi...

— ...Şi din torta aia de la tanti-Amaly! strigă, cu ciripitul ei suav, Puşi, făcându-se covrig, în fotoliu, pe faţă încă cu expresia ei uşor îmbufnată care o făcuse, pro­babil, pe mămica ei să-l oprească pe musafir.

Doamna colonel ieşi, se întoarse, ieşi încă odată... se întoarse şi ieşi definitiv, făcându-i musafirului, din cadrul uşii, un mic semn amical. Se întoarse şi colonelul, se auzi o clipă în antreu vocea sa baritonâlă, dar nimeni nu intră în camera Puşicăi. Şi iată-i din nou, pe cei doi, ca înainte. Pe deasupra, „drept pedeapsă", Crăiniceanu trebui să în­ghită, bucată cu bucată, o felie uriaşă de tortă-doboş, fă­cută de tanti Amaly, mătuşa Puşicăi de la Cluj. Tocmai acum, când se scârbise de dulciuri. Ar fi ronţăit cu mai mare plăcere un pumn de seminţe de floarea-soarelui. Puşi nu se lăsă până el nu linse aproape farfuria. Ulti­mele înghiţituri — în ciuda silei care i se citea deja în privire musafirului — i le dădu chiar ea, cu mâna ei, ca unui bebeluş. Şi râdea atât de deconectant, de cristalin, fără. nici un arriere-pensee, încât, în ciuda-ciudei sale, el trebui să înghită totul, ultimele felii de tortă împreună cu zâmbetul său unsuros şi încurcat, cu lacrimile sale care nu îndrăzneau să se arate. Fu hrănit, violentat aproape, ca orice bebeluş, apoi, „stăpâna" sa îl privi mulţumită. Victorioasă.

Brusc, în el se născu pofta. O privi şi, după expresia ei, deduse că privirea îl trăda, că faţa îl trăda. Ea se lăsă uşor pe spate, păli, zâmbetul ei îi mai rămase agăţat de colţurile buzelor. El întredeschise uşor gura, ca să pri­mească aer şi copila lui Pan îl lovi peste faţă. începură amândoi să tremure, uşor-uşor şi nu îndrăzniră să se mişte, nici unul. Puşi. pe jumătate speriată, începu să vor­bească ceva, repede, o istorie de la laborator... cu nişte probe care... cu contabilul-şef care... apa infectată şi... testele neconcludente... testele neconcludente şi... şi toţi cobaii... ştiţi, toţi cobaii, dar absolut...

Crăiniceanu nu-şi mai putu suporta greutatea pro­priului său trup, se surpă, alunecă de pe scaun, uşor-uşor, sub privirile Puşăi pe jumătate îngrozită, şi se făcu moto­tol la picioarele ei. Gemând încet ca un bâzâit de muscă ce ar fi pătruns în încăpere, una din acele muşte mari care învie în căldura camerei, iarna. El rămase acolo, jos, ca atins de un atac cardiac; dar copita lui Pan era încă acolo, lipită de trăsăturile sale, urma ei sângerândă... neştiind ce să facă, el începu să-i sărute genunchii. Să-i sărute genunchii...

— Ştefi-bacsi!... şopti ea, aiurită, Vă rog foarte mult... Ştefi-bacsi... ridicaţi-vă! Ridicaţi-vă, vă rog! Poate să intre cineva şi...

Şi Puşi, neştiind ce face, se aplecă şi încercă, cu bra­ţele ei slabe, să ridice de la pământ, de ia picioarele ei, acel colos.

— Vă rog, Ştefi-bacsi, zău!... Val, domnule Crai... haide, Ştefi-bacsi, gata, destul... vă rog frumos să... vă rog să...

Încet, greoi, mormăind, el se ridică. El se ridică. Şi ea izbucni într-un torent de cuvinte, într-un nou torent de cuvinte, râzând şi ciripind, eroică. Absolut eroică. Crăini­ceanu se şterse pe faţă, cu o batistă, cu aceeaşi expresie posomorâtă, imbecilă, ca în clipele când încerca să-şi as­cundă, să-şi înăbuşe ironia care se năştea în el atât de târziu. Doamne, toate aceste forţe obscure care se năşteau acum în el! Unde să alerge! Unde să alerge! Cui să se plângă... cui să se plângă...?!

O privi cu faţa răvăşită, dezarmat, pierdut; dar Puşi îi susţinu privirea, înghiţi şi zâmbi'încurajator. Nu se întâmplase nimic, dar ştii, absolut nimic? Şi pentru că el nu credea, îl atinse uşor pe mâneca hainei, îl scurtcircuită. Privirea ei, faţa ei, rămase senină. Oricum, nu mai gemea. Şi respiraţia i se liniştea treptat. Dumnezeule, aşa trebuie să arate un atac de... epilepsie, de exemplu! De cord, atât de frecvente... Ea îi zâmbea timid, încurajator. Şi pentru că ea tăcea, de data aceasta, trebui să vorbească el, asta era „pedeapsa" lui. Şi el îşi descleştă fălcile sale late, enorm de late, şi bâigui ceva. Despre greutate aprovizionării, în Alba, despre şansele lui de pensionare, des­pre familia de porumbei de care se ocupa tocmai acum şi...

— Vai, ce frumos! dădu ea din palme, ca o fetiţă, şi¹ dincolo de uşă, în antreiaş, unde se afla mama ei şi tatăl ei, râsul ei trecu prin pereţi şi îi făcu să zâmbească pe cei doi părinţi, am auzit că aveţi cei mai frumoşi porum­bei din Alba, zău! Sunteţi columbofil, nu-i aşa, domnule Crăiniceanu? Sunteţi legitimat la asociaţia columbofili­lor...?! Aveţi şi poştaşi?!

— Evident! făcu Criniceanu, dând grav din cap şi înşiră toate tipurile de porumbei pe care-i avea el. Adă­ugă chiar, cu titlu umoristic, micile conflicte pe care le avea cu familia din pricina acestei manii nevinovate ale' sale. Avea trei poştaşi, doi păuni, un Ramier şi doi Mag-pie. Numai rasă pură. Ii promisese cineva încă un Magpie, porumbiţă, cei doi ai lui erau bărbătuşi. Vai, să-i auzi cum gânguresc! Când îl simt venind, zău, îl simt când vine, ca şi câinii, încep să zboare încolo şi încoace în po­rumbar, acum doi ani, un poştaş îşi rupse o aripă, lovin-du-se de-o grindă. Auzindu-l venind, de bucurie. Ei ştiu că el e singurul din familie care îi iubeşte, deşi nu-i hră­neşte şi nu-i curăţă numai el, evident. Uneori e reţinut până seara la vreo şedinţă de analiză a muncii sau de sindicat şi... el era secretarul comitetului sindical şi...