Nicolae (nae) cojocaru

După ritualul practicat cu ocazia sosirii în orice închisoare, era obligatorie o carantină de trei săptămâni, care în fond nu era altceva decât o simplă formalitate, pentru că din punct de vedere sanitar nu am fost niciodată vizitaţi de vreun cadru medical. Mai precis, această formalitate servea aparatului politic al închisorii, care în acest timp studia dosarul fiecărui nou sosit pentru a diagnostica gradul de periculozitate al fiecăruia, în vederea aşezării lui într-una din categoriile de celule care răspundea cel mai bine scopului urmărit : exterminarea lentă dar sigură al celui pe care trebuia să-l scadă printr-un simplu proces-verbal din controalele vieţii, pentru ca apoi să ajungă la “cinci plopi”, cimitirul închisorii Aiud.

Am spus ceva mai sus că închisoarea de la Aiud era una dintre cele mai mari din ţară –dacă nu chiar prima-, ea găzduind cea mai mare dar şi cea mai periculoasă (după opinia sistemului) categorie de deţinuţi politici şi anume, legionarii.

Ea fusese hărăzită cu mult timp înainte acestei categorii şi adăpostea cel mai mare efectiv de deţinuţi politici, comparativ cu celelalte categorii din alte închisori. Aiudul găzduia exclusiv categoria deţinuţilor politici aparţinând Mişcării Legionare, aşa cum Făgăraşul găzduia poliţiştii şi jandarmii, Oradea - naţional-ţărăniştii, Gherla diferite organizaţii anticomuniste etc.

Închisoarea din Aiud avea anexată o fabrică a Ministerului de Interne, unde au lucrat temporar şi legionarii până în 1953, când în urma unui ordin al Ministerului de Interne au fost scoşi şi de la minele din Maramureş şi din fabrică, pentru motive de securitate, dat fiind (după opinia sistemului) gradul de periculozitate pe care-l reprezenta această categorie de deţinuţi şi evitarea contactului ei cu alte categorii.

Începând din 1954, legionarii au fost scoşi de prin toate închisorile sau lagărele unde s-au aflat, concentraţi toţi fiind în închisoarea de la Aiud, sub regim strict celular, într-un desăvârşit secret şi fără nici un contact cu lumea şi viaţa, nici între celule chiar.

Închisoarea era compusă din două clădiri şi anume: clădirea mare, celularul propriu-zis în forma literei T, cu înălţime de parter + trei etaje, totalizând 413 celule, aşezate pe cele 6 laturi (2 lungi şi 4 scurte) prevăzută cu sistem de securitate la nivel de închisoare de categoria I-a. Clădirea mare –celularul propriu-zis- a fost terminată în 1913 de către austro-maghiari şi aşa am preluat-o noi de la ei după primul război mondial, ca de altfel şi pe toate celelalte închisori din Ardeal.

ZARCA
A doua clădire mai mică, -având doar parter şi etaj şi numai 60 de celule- era străvechea închisoare de la Aiud, aşa-numita “zarcă” (pe ungureşte) şi se afla undeva în fundul închisorii. Aceasta era închisoarea de regim supragreu, ea avându-şi o curte mică proprie, prevăzută cu o poartă pe care gardianul de serviciu nu o deschidea nimănui, decât în prezenţa ofiţerului de serviciu.

Condiţiile de cazare şi de viaţă în aceste 60 de celule erau cu mult mai grele din celularul mare; igrasia, lipsa aproape totală de lumină, lipsa de contacte şi alte măsuri de securitate excesive ; erau celelule H, de izolare totală.

Aici, la zarcă, am ajuns după expirarea celor trei săptămâni de improprie carantină în care am stat la parterul celularului mare, timp în care, prin mijloace numai de noi cunoscute, am luat legătura cu mulţi dintre vechii prieteni şi camarazi care se aflau aici, unii din 1941, alţii după 1947. Legătura în “morse” funcţiona mai bine ca în orice birou de mişcare din orice gară, încât la 48 de ore după sosirea mea, vestea a fost transmisă orizontal şi vertical cu viteza fulgerului, aşa că toţi deţinuţii au aflat câţi şi cine suntem de la Jilava. Unii erau prieteni şi camarazi de care mă legau amintiri dinainte de război, alţii erau dintre foştii mei camarazi de captivitate la ruşi, repatriaţi în 1948 şi arestaţi la un an-doi după sosirea lor în ţară.

În zarca voi rămâne aproape toţi anii pe care-i voi sta la Aiud până în 1964, în permanentă izolare, cu diferenţa câtorva săptămâni când din calcule de aranjamente făcute de aparatul politic, au fost băgaţi peste mine pentru câte puţin timp, unii din vechii zarchişti. Dintre ei îmi amintesc cu nespusă plăcere şi azi –când nu mai ştiu sigur dacă şi care dintre ei mai sunt în viaţă - şi anume, reamintesc pe av. Nistor Chioreanu de la Sibiu, Aurel Călin, tot din Sibiu (ambii paraşutaţi din Germania în octombrie 1944), pe dr. Dumitru Uţă, pe prof. Mircea Nicolau (care ca şi dr. Uţă se afla din 1941 în Aiud), pe dr. Nae Nicolau, pe institutorul Ion Arghiropol din Constanţa ş.a.

În afara acestei perioade, prin vara anului 1960 am stat –aşa cum spuneam, dintr-o logică pe care niciodată nu am descifrat-o- am stat zic cca. 4-5 săptămâni cu cei pomeniţi mai sus, dar tot pe zarcă.

În restul anilor, zile şi nopţi, săptămâni şi luni, an după an, am rămas credincios acestor celule fără foc, insalubre şi reci, despre care se vorbea de pe atunci că vor fi dărâmate pe motivul că sunt total improprii vieţii, însă acest lucru nu s-a petrecut nici până azi.

Cele 60 de celule de pe zarca, erau ocupate de două categorii de deţinuţi politici: cele 30 de la parter erau ocupate de generalii antonescieni, miniştri guvernului ţării din timpul războiului, care –cum ştim cu toţii- în cadrul unui proces naţional, acuzaţi de dezastrul ţării, au fost condamnaţi la MSV (muncă silnică pe viaţă) după ce mareşalul Antonescu, Ică Antonescu, Piki Vasiliu, prof. Alexianu şi Niki Ştefănescu au fost executaţi.

Cele 30 de celule de la etaj, erau ocupate de noi, legionarii.

Printre cei pe care i-am găsit acolo, pe zarca, menţionez pe Radu Mironovici, Radu Demetrescu-Gyr, Costică Ganea, George Manu, Iosif Costea, Nistor Chioreanu, Eugen Teodorescu, Ică Spirescu, dr. Uţă, dr. Nicolau, Mitică Monu, Sandu Mazilu ş.a.

REGIMUL LA ZARCA

Pentru ca cineva să-şi facă o idee cât de cât generală despre regimul barbar, de exterminare în care deţinuţii politici din zarca de la Aiud au trăit 18 ani de zile, voi reda în mare numai, condiţiile de viaţă materială şi morală în care regimul comunist ne-a ţinut.

Mai întâi este bine să se ştie punctul de vedere al regimului, exprimat prin însăşi vocea aceluia care conducea destinele tinerei republici –Gheorghiu-Dej- care a spus, citez : “Noi nu vom face greşeala de a transforma puşcăriile în universităţi, aşa cum au făcut-o burghezia în trecut”, cu alte cuvinte, confirmau regimul în care au trăit câţiva zeci de comunişti aflaţi în trecut în închisoarea de la Caransebeş şi Doftana, sau în lagărul de Tg. Jiu.

Lucreţiu Pătrăşcanu, chiar el care se bucurase de regimul umanitar în lagărul de Tg. Jiu, în calitate de ministru al Justiţiei, a modificat încă din 1946 regulamentul de organizare şi funcţionare al penitenciarelor, tăind legătura deţinuţilor politici cu familiile, desfiinţând vorbitoarele, corespondenţa, cărţile, hârtia şi creionul, pachetele, asistenţa medicală, aruncând astfel lumea deţinuţilor politici în fundul iadului în care au fost ţinuţi permanent sub cheie la celule, într-un desăvârşit secret, fără să poată şti ceva despre familii, sau familiile despre ei, fără să poată primi în tot cursul acestor ani o haină cu care să-şi apere sănătatea, o bucăţică de zahăr, un ac cu care să-şi coase zdrenţele care cădeau de pe ei ; într-un cuvânt, nimic, nici o legătură, nici un ajutor, în nici o măsură şi de nici o manieră, de nicăieri.

Nici o deosebire în formă şi fond, în regimul de exterminare al deţinuţilor politici pe care-l trăisem în închisorile şi lagărele din Uniunea Sovietică.

Şi, acest regim criminal în care am fost condamnaţi să trăim a fost chiar opera lui Lucreţiu Pătrăşcanu, el însuşi produs al vechii burghezii, om de formaţie juridică, avocat şi ministrul Justiţiei !

Există o imanentă justiţie, care-şi spune cuvântul indiferent de om sau sistem şi indiferent unde şi când şi, - după câte ştim - şi l-a spus cu prisosinţă şi la timpul potrivit, privindu-l şi pe Pătrăşcanu.

La toate acestea dacă mai adăugăm şi pedepsele în lanţuri, pe 7-14 sau 21 de zile, cu la 3 zile o bucată de turtoi şi o gamelă de “balandă” (supa vânătă la culoare şi lipsită de gust), pedepse la “neagra” sau la beci, dirijate din umbră de aparatul politic, chiar atunci când neexistând nici o justificare, o făceau pentru că metoda făcea parte din planul privind exterminarea şi moartea “duşmanului de clasă”. În numele acestui slogan şi a atâtor alte satisfacţii bestiale, orice gardian te putea scoate din celulă pentru a te pune în lanţuri şi a te arunca la beci, spre a-şi îmbogăţi palmaresul actelor de vigilenţă şi a fi bine văzut la prime sau înaintări.

Capitalul asistenţei medicale era şi el ca inexistent. Dacă pe celularul mare mai era din când în când scos câte un bolnav la vizita medicală spre a i se da o aspirină şi a fi trecut în registrul de control, la zarca în schimb asistenţa medicală era total inexistentă, lucru afirmat chiar oficial de administraţia închisorii. Atunci, când cineva bolnav fiind solicita asistenţă medicală i se spunea cu cinism şi fără ruşine: “n-ai ştiut că la zarcă nu există asistenţă medicală, ce-ai căutat aici ?”

Cei ce cădeau de pe picioare (şi am uitat să vă spun că în celule nimeni nu avea voie să se aşeze pe pat, începând cu ora 5 dimineaţa până la 22 noaptea), deci în ultimul grad de suferinţă, era transportat la spital pentru ca să se îndeplinească ultima formalitate înainte de a pleca la “cinci plopi” (cimitirul închisorii).

Şi totuşi, s-a întâmplat ca uneori organismul vlăguit de boală să-şi revină ca prin minune, să se încăpăţâneze şi să-şi reia locul în celula de la zarcă, de unde plecase. S-a întâmplat acest lucru de câteva ori chiar cu filozoful prof. Ion Popovici, care cred că era decan de vârstă al deţinuţilor din Aiud.

Când am fost transferat de pe celulă la zarcă, am fost aşezat în celula 31, sus la etaj, deasupra celulei 1 de la parter, unde se aflau în vremea aceea g-ral Dobre şi g-ral Jienescu, g-ral Stoenescu şi g-ral Pantazi.

Celula mea se afla lângă lavabou, unde veneau dimineaţa şi seara deţinuţii din celulele de pe etaj, să ia apă potabilă, cu care ocazie puteam schimba în fugă câteva vorbe. Am fost după aceea, în răstimp de 9 ani pe zarcă, mutat în diferite celule, încât zarca despre care vorbesc acum părea pe atunci casa în care am trăit copilăria.

Jos, la parter, de la dreapta spre stânga era grupul celulelor de la 1 la 15, care se întrerupeau pentru că aici se afla un hol mic din care, pe o scară în spirală, se urca la etaj. În continuare, la parter urmau celulele de la 15 la 29, continuându-se la etaj în felul acesta de la 31 la 45 şi de la 46 la 60.

Acesta era dispozitivul celulelor de pe zarcă. În faţa ei se afla o curte mică despărţită în două jumătăţi, unde eram scoşi din când în când în ordinea celulelor pentru mişcare, sub supravegherea unui gardian, timp de 10-15 minute, cu capul în jos şi cu mâinile la spate. Se mergea în cerc ca să nu te vadă nimeni, dar oricât erau ele, obloanele, de groase, deţinutul, în setea lui de cunoaştere şi curiozitate, practica câte o gaură în scândura dură a obloanelor, cu ajutorul unui cui scos tot de la obloane, sau chiar de la bocancii cu care era încălţat.

Vorbind de mine, în treacăt voi spune că multe au fost zilele şi nopţile pe care le-am trăit împreună cu alţii în bezna beciurilor, în lanţuri şi la regim sever, dar totdeauna am considerat că dacă sunt cu adevărat drept în faţa lui Dumnezeu şi curat în faţa oamenilor şi dacă am fost şi eu ales să port crucea suferinţelor acestui neam şi al destinului meu, trebuie să mă arăt vrednic de această alegere.

Mi-am stăpânit foamea şi frigul, singurătatea şi întunericul, durerile şi umilinţele cu ultima putere a răbdării, făcând din bezna beciurilor şi balsam mângâietor, din umilinţi şi durere, stăpânire şi aşteptare, convins că nimic nu este fără de sfârşit şi fără de sens în viaţă şi că de cele mai multe ori adevăratul sens al vieţii îl afli în aspectul necunoscut şi ascuns al ei, în chiar suferinţă şi durere.

Numai gândul la regimul de exterminare prin degradarea fizică şi morală la care eram supuşi şi numai faptul că întreg acest calvar pe care l-am trăit ne-a fost aplicat aici în ţara şi pe pământul patriei pentru care am sângerat, întregind-o şi apărând-o, de către acei care în numele unei puteri străine abdicaseră de la frăţia de sânge şi lege care ne-a unit cândva, numai gândul acesta, zic, ne dădea puteri nebănuite spre a rezista la ori câte încercări eram supuşi.

Nici chiar noi, cei care am supravieţuit vremurilor şi condiţiilor de care am vorbit, nu putem înţelege azi forţa care ne-a ajutat să rezistăm acelor ani, pentru că raţional vorbind a fost peste puterea de înţelegere omenească, tot ceea ce s-a putut petrece în anii prin care am trecut.

VIAŢA UNEI ZILE ÎN ZARCA AIUDULUI
Nu încerc şi nici nu aş putea să redau în cuvinte întreg calvarul pe care l-am urcat, atunci când în singurătatea izolărilor care ne înghiţise ne puteam considera şterşi definitiv din controalele vieţii, atunci când nimeni nu se gândea c-ar mai exista undeva pe acest pământ o lume părăsită şi uitată de acei care din neputinţă sau laşitate, după ce au trădat-o, au aruncat-o în mormântul fără de fund în care se zbate fără putere de scăpare.

Voi căuta totuşi să încerc să zugrăvesc, pentru cei care ar avea curiozitatea să ridice un colţ al perdelei care ne acoperea atunci viaţa, să zugrăvesc zic imaginea vieţii unei zile, a unei singure zile trăită în iadul zarcei de la Aiud, începând cu ora 5 dimineaţa, şi sfârşind cu ora 22 noaptea, adică intervalul între deşteptare şi stingere.

Ora 5 dimineaţa, era ora deşteptării. De la ora 22 noaptea la 5 dimineaţa, adică 7 ore, fiecare dintre miile de suflete se ghemuia sub pătura sură, roasă şi spartă, care-i adăpostea ciolanele trudite după 18 ore de stat în picioare.

Erau doar 7 ore de evadare în somn, din strânsoarea iadului unei zile lungi cât o veşnicie, când fiecare trăia în vis doar ceea ce visase treaz peste zi, era timpul când coşmarul chinuitor al zilei lua proporţii apocaliptice peste noapte, identificându-se cu setea libertăţii pe care o trăiam clipă de clipă.

Fix la ora 5 dimineaţa, visele unei nopţi coborau în subconştient, acolo unde li se vor adăuga altele, ale tuturor nopţilor din imperiul spaimelor atâtor ani, în care se scurgeau ca un lac fără de fund sărmanele noastre vieţi, tâlhărite de temnicerii ce ni le furaseră cândva.

Când marele Cronos apăsa pe pedala primei secunde cu care începea ora 5 dimineaţa, iadul parcă se căsca gata să înghită tot ceea ce cu migală şi sârg zidiseră peste noapte visele noastre, spulberate de cruda realitate în care deschideam ochii.

Ca la o comandă venită din străfunduri, temnicerii se întreceau în a declanşa cu ciocanele lor zgomotul asurzitor al toacelor lor metalice în care loveau fără încetare, pentru a smulge de sub pături trupurile chinuite de încă o noapte care trecuse peste vieţile noastre.

Într-un vacarm de nedescris, ridicat de goana deţinuţilor spre şi de la lavabouri, însoţiţi de urletele şi suldamele gardienilor, deţinuţii buimăciţi de spaime alergau în galenţi de lemn, sau bocanci desfundaţi pe coridoare şi zgomotul acesta amplificat de ecoul urletelor şi tropăiturilor, făcea din puşcărie un adevărat iad mic, din marele Infern al lui Dante.

Odată terminat programul de dimineaţă, la ora 7, schimbul de noapte da în primire celui de pe zi (serviciul gardienilor era de 12 cu 24 de ore), cu care ocazie ambele schimburi făcea apelul, care şi el trebuia să însemne o altă modalitate de chin şi timorare.

Deţinuţii (unul sau mai mulţi, câţi erau în celulă), ieşeau pe coridor, se aliniau cu faţa la perete şi după ce unul din gardieni îi număra, celălalt intra în celulă şi cu un ciocan de lemn prevăzut cu o coadă lungă lovea puternic în toate gratiile de la geam, pentru a se convinge că în timpul nopţii nici una nu a fost tăiată.

La o jumătate de oră după apel, schimbul care intrase de serviciu distribuia masa de dimineaţă.

Deţinuţii de drept comun, care deserveau puşcăriile cu deţinuţi politici din toată ţara, făceau toate muncile interioare, inclusiv distribuirea hranei la celule, bineînţeles sub stricta supraveghere a gardianului, care personal distribuia cu mâna lui gamelele, fiecărui deţinut.

După terminarea şi a acestui număr din program, se aşternea drumul lung de aşteptare şi chin al unei zile întregi în care viaţa noastră se desfăşura sub obloanele groase ce ne opreau şi lumina şi aerul de care orice vieţuitoare are nevoie pentru a putea trăi.

În felul acesta arăta o zi, o zi întreagă, de dimineaţă până noaptea târziu, trăită de deţinuţii politici în celulele fără de lumină, fără de aer şi iarna fără de căldură, în puşcăriile în care viaţa celor lipsiţi de libertate s-a desfăşurat în ani mulţi şi grei de sub trista aducere aminte, a celei mai grele perioade prin care a trecut toată ţara.

ANI DE ORGANIZARE, ÎN SINGURĂTATE
Şi-acum, dacă totuşi am tras un colţ al perdelei de fier sub care trăiam, să facem cunoştinţă cu viaţa unei zile, aşa cum se desfăşura de dimineaţa până seara în anii mulţi şi grei în care am trăit sub semnul zodiei mele.

Dacă mă gândesc bine, abia acum îmi dau seama că astăzi nu fac altceva decât să parcurg în sens invers drumul timpului acelor ani petrecuţi în singurătatea celulei, drumul parcurs pe întortochiatele cărări ale vieţii pentru a culege mărturiile amintirilor mele, pe care încerc să le adun acum în aceste chinuite pagini spre a le oferi acelora care vor avea curajul curiozităţii să le cunoască şi cunoscându-le să se întâlnească cu mine cel de atunci, cu mine, cel de azi. Le trăiesc doar în amintire, ca pe ceva care face parte din fiinţa mea, ca pe ceva de care nu mă pot lepăda, - n-am încercat şi nu voi încerca vreodată să fac acest lucru -, pentru că ele se ţin ca umbra după mine, căutându-mă oriunde m-aş ascunde, pentru că eu sunt al lor şi ele-s ale mele.

După schimbul de zi care începea dimineaţa, gardianul făcea programul începutului de zi, care se executa pe celule, de la un capăt la altul al etajului. Era apoi servită masa de dimineaţă, care invariabil se compunea din cele 200 gr. de apă caldă, de o culoare suspectă, care se chema cafea şi 75 gr. de pâine, o feliuţă neagră şi subţire, prin a cărei transparenţă puteai să priveşti lumina palidă a becului prins în plasa de sârmă de deasupra uşii.

Abia apoi începea lupta cu timpul unei zile pe care, pentru ca să-l faci mai uşor suportabil în monotonia lui, trebuia să-l umpli cu preocupări dintre cele mai variate ca formă şi conţinut. Aici îşi spunea cuvântul fantezia, dar mai ales memoria la care trebuia să faci permanent apel pentru ca orele unei zile întregi să se desfăşoare după un program pe care-l pregăteai cu tine şi pentru tine, ca şi când nu ai fi fost singur în lupta aceasta obositoare cu minutarele vremii.

În intervalul de timp, cuprins între sfârşitul programului de dimineaţă şi masa de care am vorbit, până la începerea apelului-numărătoare care se făcea în fiecare dimineaţă şi seară, deţinuţii păstrau un moment de reculegere în rugăciune, implorând ajutorul lui Dumnezeu în lupta cu răul, suferinţele şi primejdiile care ne pândeau la fiecare pas.

Nicăieri mai mult ca în singurătate şi suferinţă, nicăieri mai mult ca acolo în fundul temniţii, în singurătatea celulei, rupt total de viaţă şi de oameni, omul nu trăia mai mult şi mai adânc nevoia căutării lui Hristos, nevoia mărturisirii credinţei în El, singurul sprijin şi singura evadare din iadul în care ne zbăteam.

Şi slavă Domnului, că erau nelipsite şi pline de pericol încercările la care ne expunea zilnic viaţa de celulă permanentă, începând cu banalele pedepse în izolările din “negrele” cu regim sever, până la glontele ce reteza viaţa unui deţinut care, involuntar sau în disperare a intrat în zona interzisă.

Numai pe portativul unei singure zile, trăită în celulele Aiudului, aveau loc nenumărate evenimente care puteau pune în pericol sănătatea sau viaţa cuiva.

Aici întâlneai oameni care au aparţinut unui domeniu sau altul din spiritualitatea şi cultura românească, intelectuali culţi, sau creatori de cultură, care la rândul lor au cultivat generaţii de tineri, ce acum se aflau laolaltă cu dascălii lor.

De-ar fi să reamintesc doar câteva care-mi vin la întâmplare în minte, aş numi pe prof. filozof Ioan Petrovici, vechi om de cultură, discipol al lui Titu Maiorescu, fost ministru al Instrucţiunii Publice, Vasile Voiculescu, poet şi scriitor, Perpesicius, scriitor şi critic literar, Nichifor Crainic, Radu Demetrescu-Gyr şi mulţi alţii ca ei, care au trecut de mult în lumea umbrelor, unii dormindu-şi somnul de veci în cimitirul de la “cinci plopi”, alţii –mai norocoşi- au avut parte de un mormânt creştinesc, la puţin timp după eliberarea lor.

Aşa sau altfel, nu mai are nici o importanţă astăzi când despre ei nu se mai vorbeşte decât la trecut : au fost, au făcut, au zis, au dres etc. Ceea ce este însă important, este faptul că ei au brăzdat cu puterea minţii şi simţirii lor câmpia spiritualităţii româneşti, însămânţând sub ea valenţe purtătoare de valori noi, care vor perpetua flacăra spiritualităţii lor, înscriind-o în cartea de aur nescrisă încă a neamului nostru.

Într-un cuvânt, pot spune că aici –în închisoarea din Aiud- îşi dăduseră parcă întâlnire reprezentanţii de frunte ai gândirii şi simţirii româneşti, oameni de artă şi cultură, filozofi, scriitori şi poeţi, alături de tot atâţia iluştri reprezentanţi ai ştiinţei şi tehnicii (ex. prof. George Manu ş.a.)

Ce folos însă că ei mucegăiau şi se stingeau aici în fundul beznelor, iar acolo afară, în ţară, impostura şi incultura îşi dădeau mâna cu trădarea limbii şi literaturii, a artei şi culturii, creând o incultură de nonvalori de stil sovietic, demnă de a reprezenta o gândire nouă care se ridica doar la nivelul “gazetei de perete”.

Aceasta era în vremea aceea cadrul închisorii din Aiud, unde elita spiritualităţii româneşti a fost condamnată la pieire pentru că se făcea vinovată de a respinge şi a nu participa la asasinarea limbii, culturii şi ştiinţei româneşti, adăpată în trecut la izvoarele culturii şi civilizaţiei universale.

Dacă ar fi să-i reamintesc doar numai pe cei ce şi-au sfârşit zilele în temniţa Jilavei şi Aiudului şi ar fi suficient să se înţeleagă ce şi de ce a trebuit să se întâmple toate acestea –dar vai, era oare nevoie să se întâmple ?

Numai la aceste două temniţe dacă am adăuga vastele cimitire fără cruci de la Canal, de la lagărele din Deltă, de la Gherla şi Sighet, de la Oradea şi Piteşti şi de la atâtea locuri de osândă şi suferinţă unde şi-au aflat sfârşitul atâţia anonimi, confraţi de-ai noştri întru Hristos; dacă am mai adăuga la acestea şi pe cele de la atâtea margini de sate, sau trotuare din oraşe, unde strigătul lor a fost înghiţit de întunericul nopţii, în zgomotul scurt al unei rafale de pistol automat !

Abia atunci am putea avea o imagine mai completă –departe de a fi integrală însă - a tabloului general pe care-l prezenta atunci –ca şi acum-, această mică insulă de latinitate –România-, înghiţită de beznele comunismului, care în numele marelui plan al panslavismului strivea sub tăvălugul asiatic orice aducere aminte despre forma geografică, sau ecoul istoric al unui neam condamnat în întregime la pieire.

Ţara noastră era o vastă reţea de puşcării şi lagăre, toate încadrate în marele Gulag sovietic, care se întindea pe pământul cuprins între Vladivostok şi Elba şi peste care căzuse perdeaua de fier a întunericului.

Fiecare dintre aceste locuri de surghiun şi suferinţă are istoria lui. O istorie nescrisă, dar trăită împreună de cei puţini ce-au supravieţuit, sau de cei mulţi ce-au căzut pretutindeni în viforniţa cea mare care acoperise ţara de la un capăt la altul.

Va veni însă vremea când, depozitată de memoria celor ce au supravieţuit, acestă istorie va apare la suprafaţă întocmai ca lumina care străbate beznele, după ce decenii a trăit în adâncuri, ameninţată să dispară pentru totdeauna sub cenuşa uitării.