Nicolae testemiţanu” la 65 ani de la fondare d. Tintiuc – prof universitar, Iu. Grossu – conf universitar

Concluzii

1. Pentru final, să semnălam că acest tip de caracterologie a facut obiectul unui articol în foarte serioasă revista engleza International Management din iulie 1985 sub titlul atragător de "Venit din Japonia, managementul intravenous."

2. Se ştie că industria japoneza nu ezita să experimenteze tehnicile cele mai îndrăznete. Astfel, Yamanda Dobi, un producător de material informatic, a decis să atingă un echilibru între cele 4 grupe sanguine ale membrilor personalului său, cautând proporţia ideală următoare: 30% de tip A, 25% de tip 0, 30% de tip B şi 15% de tip AB. El acordă o mare importanţa grupei sanguine a candidaţilor examinaţi de serviciul de recrutare. Dupa el, grupa 0 produce buni vânzători, dar şi cei din grupa A pot fi avuţi în vedere.

3. Alte intreprinderi au decis să utilizeze aceasta tehnică pentru studiile de piaţa. De exemplu, berariile Asashi au făcut o ancheta pe 2500 de băutori de bere şi au descoperit că tipul A reprezintă amatorii de bere cei mai exigenţi, în timp ce tipul B corespunde oamenilor care au tendinţa de a bea orice.

4. Cercetări asupra legăturii între personalitate şi grupa sanguina s-au desfăşurat în Japonia la începutul anilor 80, pornind de la lucrările celebrului biolog austriac Johann Gregor Mendel (1822-1884) care, dupa cum se ştie, a formulat legile eredităţii.

5. În particular, un studiu ar fi permis să se constate ca persoanele de tip 0 iubesc şi ştiu să atingă obiectivele fixate, cele de tip B sunt creative, cele de tip A - chibzuite iar cele de tip AB descurcarete, care ştiu să rezolve problemele cu imaginaţi.

Bibliografie

1. [1] http://nobelprize.org/nobel_prizes/medicine/laureates/1930/landsteiner-bio.html

2. [2] http://ro.wikipedia.org/wiki/China_antic%C4%83

3. [3] http://www.referatele.com/referate/psihologie/online3/Temperamentul-dupa-grupa-sanguina-referatele-com.php

4. [4] http://shm.oxfordjournals.org/cgi/content/short/14/2/223

5. [5] http://www.denistouret.net/textes/Bourdel.html

6. [6] Zimmerman V. S., Fourteen dimensions of temperament, [Wash. ... and temperament, N. Y., 1967; Bourdel L., Les temperaments psychobiologiques, P., 1961].

7. [7] Landsteiner K, Wiener AS. An agglutinable factor in human blood recognized by immune sera for rhesus blood. Proc Soc Exp Biol Med 1940; 43:223-224.

8. [8] Landsteiner K. Zur Kenntnis der antifermentativen, lytischen und agglutinierenden Wirkungen des Blutserums und der Lymphe. Zentralblatt Bakteriologie 1900; 27:357-62.

9. [9] Petru P. Groza, "Fiziologie", Ed. Medicală, Bucureşti, 1991

10. [10] http://www.info-portal.ro/articole/grupele--de-sange/grupele-sanguine/grupa-sangvina-ab/79/1

11. [11] Ricoeur, Paul. Freud and Psychology. New Haven: Yale University Press, 1970.

12. [12] http://www.scritube.com/medicina/111822216.php
IMPACTUL VIOLENŢEI DOMESTICE ASUPRA

INTEGRITĂŢII FAMILIEI

Diana Vizitiu

Catedra Sănătate Publică şi Management “Nicolae Testemiţanu”,

USMF “Nicolae Testemiţanu”
Summary

The impact of domestic violence on family integrity

The article ”The Impact of domestic violence on family’s integrity” includes the outcomes of several studies highlighting the impact that violence can have upon the integrity of every family. It reflects most of the causes and consequences that victims are passing through.Women and children are the most vulnerable parts in a family, the effects of the maltreating inside the house have often an impact on body and mental integrity of  women and children.

Rezumat

Articolul “Impactul violenţei domestice asupra integrităţii familiei” include rezultatele unor studii care denotă, în mod evident, impactul violenţei în famile asupra integrităţii familiei. Sînt elucidate cauzele şi consecinţele , de suprafaţă, şi de profunzime asupra victimelor.Femeile şi copii sunt, în mod evident părţile vulnerabile din cadrul familiei, iar efectele abuzurilor casnice se răsfrâng de cele mai multe ori asupra integrităţii corporale şi psihice a acestora.

Violenţa în familie a crescut alarmant în contextul unei societăţi generatoare de nemulţumiri şi frustrări, ce oferă premisele unui comportament violent în familie. Femeile sunt, în mod evident, parte vulnerabilă din cadrul familiei, un fapt bine demonstrat de mass-media şi de statisticile existente.

Comunitatea internaţională a recunoscut că violenţa în familie reprezintă un fenomen grav, care afectează drepturile fundamentale ale omului la viaţă, siguranţă, libertate, demnitate, integritate fizică şi psihică, adoptând o serie de documente internaţionale care recomandă statelor să ia toate măsurile de ordin politic, administrativ şi financiar ce se impun pentru a preveni şi combate fenomenul violenţei împotriva femeii.

Abuzul în interiorul unei familii poate lua multe forme: abuzul verbal, refuzul accesului la resurse financiare, izolarea de prieteni şi familie, ameninţări şi atacuri care în unele cazuri pot duce la moartea unuia dintre parteneri. Experţii care cercetează această problemă sunt de acord că violenţa este un fenomen larg răspândit, mult mai răspândit decât arată sondajele, pentru simplu fapt că unele agresiuni nu sunt raportate poliţiei sau spitalelor.

Violenţa domestică are un registru larg de manifestări: psihice, fizice, sexuale şi sociale. Ele se pot combina într-un amalgam infernal şi cu anumite consecinţe evidente, de suprafaţă, dar şi de profunzime asupra victimelor. Femei care îşi pierd încrederea şi bucuria vieţii, copii care cresc învăţînd violenţa ca pe o metodă de schimb în relaţiile cu ceilalţi sunt dramaticele dovezi ale modificărilor profunde ce apar în cazul victimelor violenţei domestice. Principala funcţie în familie, aceea de a creşte tinerele generaţii, făcîndu-le capabile de o viaţă autonomă şi de a-şi asuma responsabilitatea cresterii generaţiei următoare, este profund alterată de violenţă.

Familia care constituie un teren de manifestare a violenţei devine mai puţin transparentă şi deschisă mediului social imediat: familia lărgită, vecinii, prietenii, colegii. Este evidentă izolarea socială a acestor familii. Ele capătă o stigmă în ochii celorlalţi şi în acelaşi timp un sentiment de culpă care le face să se izoleze. Soţul violent nu doreşte ca soţia lui să întreţină relaţii sociale în cadrul cărora să-şi poată mărturisi suferinţa şi eventual să poată primi un sprijin. Bărbaţii violenţi au ca şi caracteristici de personalitate lipsa abilităţilor şi a bucuriei de a comunica. Pentru partenerii violenţi, a comunica, în mediul intim al căminului, devine mai mult un prilej de a-l ataca verbal pe celălalt, în vreme ce, la locul de muncă rămâne o rutină de relaţionare superficială cu ceilalţi, un rol jucat în limitele orelor de serviciu.

Studii recente au arătat că violenţa domestică se manifestă peste tot în America şi în întreaga lume (Heise, Pitanguy & Germain, 1994; MacFarquhar, 1994; Robinson & Epstein, 1994) [1]. În Germania şi în SUA, o femeie din trei au fost victimele violenţei domestice, vinovat pentru aceasta fiind un bărbat din familie, soţul sau partenerul de viaţă. în Rusia, 80% din toate faptele penale sunt comise în cadrul domestic. În 1992, în Cuba, 26,2% din femeile cuprinse într-un studiu au fost victimele violenţelor fizice, iar 33,5% ale violenţelor de ordin psihologic, făptaşii fiind soţii sau partenerii lor de viaţă. Conform rezultatelor unui proiect de cercetare efectuat la Beijing, una din cinci femei incluse în acest proiect au fost victimele abuzurilor soţilor lor, în Egipt, una din trei soţii au fost lovite cel puţin o dată de partenerii lor, în Kuweit, cca. 15% din soţii sunt afectate de violenţa domestică, în Pakistan, 80% din femei cad victime violenţei domestice, în Papua-Noua Guinee, două treimi din femeile măritate sunt bătute de soţii lor, în Lituania, 34,5% din totalul persoanelor ucise sunt femei, criminalii fiind proprii soţi, în Africa de Sud, la fiecare şase zile o femeie este ucisă de soţul sau prietenul ei.[6] .Un studiu realizat de Centrul Parteneriat pentru Egalitate în anul 2003 arată faptul că în România rata globală a incidenţei violenţei în familie este de 14,3% la nivel naţional, reprezentând o valoare medie care arată că între 12,4% şi 16,2% din populaţia adultă a României a avut experienţe de violenţă în familie de-a lungul vieţii, sub una sau mai multe forme. Violenţa în familie din România are drept factori determinanţi semnificativi alcoolismul, sărăcia, socializarea într-un mediu marcat de violenţă şi modelul patriarhal de organizare a familiei [4]. Are loc în toate grupurile etnice, rasiale, economice, religioase, de gen, vârstă şi clasă (Masaachussets Coalition of Battered Women Service Groups, 1990) [1]. Agresorii şi victimele lor pot fi tineri sau bătrâni, integri fizic sau handicapaţi, bogaţi sau săraci, cultivaţi sau analfabeţi, muncitori de rând, oameni cu studii superioare (Adams 1989), celebrităţi sau chiar şomeri. Violenţa în familie poate coincide cu folosirea şi abuzul de alcool sau droguri. Poate fi asociată cu problemele mintale, suportarea în copilărie a violenţei în familie şi a abuzurilor, sau cu nici unul din aceşti factori [1].

Conform art. 1 alin. (1¹) din Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie, „prevenirea şi combaterea violenţei în familie fac parte din politica integrată de ocrotire şi sprijinire a familiei şi reprezintă o importantă problemă de sănătate publică”[7]. A fi victimă a violenţei în familie reprezintă un risc major pentru sănătatea persoanei în cauză. Pe lângă efectele imediate asupra sănătăţii fizice şi mintale, violenţa creşte riscul de îmbolnăviri în viitor. Studiile arată că femeile care au fost victime ale violenţei fizice sau sexuale, în copilărie sau mai târziu, prezintă risc crescut pentru probleme de sănătate ulterioare.

Ca orice fenomen de ordin social – efectele violenţei implică “costuri” morale şi economice enorme. Se estimează că în fiecare an 2-4 milioane de femei suferă abuzuri fizice grave din partea partenerilor (Asociaţia Medicală Americană, 1992a; Departamentul de Justiţie al SUA, 1986) şi că un milion de femei solicită îngrijire medicală în fiecare an pentru asemenea leziuni (Congresul pentru Problemele Femeilor, 1992). Nu există studii care să stabilească numărul de victime ale violenţei în familie care solicită în fiecare an îngrijire psihică drept rezultat al maltratării cronice. De aceea, practic costurile asociate nu pot fi măsurate[5].

Dr. Robert McAfee, fost preşedinte al AMA considera violenţa în familie drept “o problemă majoră de sănătate publică, în aceiaşi măsură ca şi fumatul, SIDA, narcomania sau alcoolismul”. În privinţa comportamentului violent al ambelor sexe, bărbaţii sunt cei care folosesc formele de violenţă cele mai periculoase şi mai vătămătoare, produc mai multe pagube prin forţă fizică, folosesc violenţa în mod repetat (Straus ş.a., 1980) şi, chiar atunci cînd sunt neînarmaţi, sunt o ameninţare fizică pentru femei mai degrabă decît viceversa (Browne, 1993). După estimările lui Browne (1993), pretenţia că femeile şi bărbaţii ar fi la fel de violenţi nu ia în considerare faptul că bărbaţii sunt aproape întodeauna autorii agresiunilor familiale. Este de asemenea important să recunoaştem că motivaţia actelor violente diferă adesea între partenerii bărbaţi şi femei (Browne, 1987), ca şi consecinţele fizice (Saunders, 1988). Bărbatul poate să-şi atace partenera pentru că nu-i place ceva ce a făcut aceasta; nu şi-a impus punctul de vedere sau nu i-a plăcut felul cum aceasta i-a răspuns. Folosirea violenţei de către femei poate avea loc mai frecvent în autoapărare (Browne, 1987), pentru a opri un atac în curs sau o ameninţare cu atacul din partea partenerului[5]. Fostul chirurg-şef C. Everett Koop identifică violenţa împotriva femeilor exercitată de soţii lor ca fiind cel mai grav risc pentru sănătate în Statele Unite. El a remarcat că violenţa familiară produce mai multe leziuni în rândul femeilor decât accidentele de maşină, tâlhăriile şi violurile laolaltă (Stark & Flitcraft, 1985).

Studiile arată că femeile abuzate îşi restricţionează în mod constant accesul la informaţii şi la servicii, îşi limitează participarea la viaţa publică şi accesul la sprijin emoţional de la prieteni şi rude. O mare parte din aceste femei nu au capacitatea să-şi poarte singure de grijă sau să-şi construiască o carieră. Femeile abuzate de soţii lor suferă, într-o proporţie mare de depresie, anxietate, fobii, şi un înalt risc de suicid. Situaţia este gravă când violenţa are loc în cursul perioadei de sarcină, deoarece traumele apar atât la mamă, cît şi la făt. În aşa cazuri efectele sunt devastatoare: întrerupere spontană de sarcină, naşterea unui copil mort, naşterea prematură, leziuni ale fetusului, greutate scăzută a copilului la naştere, o importantă cauză a mortalităţii infantile şi chiar moarte maternă. Violenţa domestică are un registru larg de manifestări : fizice, psihice, sexuale şi sociale. Ele se pot combina într-un amalgam infernal şi cu anumite consecinţe evidente, de suprafaţă, dar şi de profunzime asupra victimelor.

Femei care îşi pierd încrederea şi bucuria vieţii, copii care cresc învăţând violenţa ca pe o metodă de schimb în relaţiile cu ceilalţi sunt dramaticele dovezi ale modificărilor profunde ce apar în cazul victimelor violenţei domestice.

Principala funcţie în familie, aceea de a creşte tinerele generaţii, făcându-le capabile de o viaţă autonomă şi de a-şi asuma responsabilitatea creşterii generaţiei următoare, este profund alterată de violenţă.

Brazelton şi Greenspan (2001), identifica nevoile copilului pentru o dezvoltare normală ca fiind:

1. 
   Nevoia de a avea relaţii emoţionale calde, apropiate, stabile ;
   
2. 
   Nevoia de a fi protejat fizic, de a avea siguranţă şi o viaţă regulată ;
   
3. 
   Nevoia de a avea experienţe adaptate nivelului de dezvoltare a copilului ;
   
4. 
   Nevoia de a avea limite, de viaţă cotidiană structurată şi de responsabilităţi adecvate nivelului de dezvoltare ;
   
5. 
   Nevoia de experienţe adecvate diferenţelor individuale ale copilului, intereselor lui particulare ;
   
6. 
   Nevoia de a trăi într-o comunitate stabilă, de a beneficia de sprijinul şi cultura acesteia ;
   
7. 
   Nevoia de a avea un viitor protejat.
   

Părinţii violenţi vor expune copiii la riscuri fizice, fie prin ţintirea lor în timpul incidentelor de violenţă, fie prin neglijarea lor.

În familiile violente stabilitatea şi regularitatea vieţii e întreruptă de evenimente violente şi nu există o preocupare specială pentru a procura copilului experienţele de care are nevoie, în acord cu varsta şi particularităţile ei. Responsabilităţile acordate copiilor depăşesc de regulă capacităţile lor, devenind abuzuri.Regula existenţei familiilor violente este marginalizarea lor în comunitate. Ca o consecinţă a acestei marginalizări, din rândurile familiilor violente provin cei mai mulţi copii analfabeţi sau cu abandon şcolar.

Într-o familie bântuită de violenţă copiii cresc într-o atmosferă în care nevoile lor de bază sunt profund neglijate. Funcţiile parentale nu mai pot fi împlinite. O mamă victimă a violenţei soţului este mai puţin capabilă să asigure îngrijirile de bază necesare copilului (hrană, casă, igienă, sănătate fizică) sau să-l protejeze pe acesta de răniri, accidente, pericole fizice sau sociale. Copleşită de ruşine pentru ceea ce i se întîmplă, de sentimentul eşecului în cea mai importantă relaţie interpersonală, de teroare, de autoacuzaţii (Polman, 1994) femeia nu mai este capabilă de a juca nici unul din rolurile impuse de viaţa familiei [5]. Cercetările demonstrează, că în asemenea familii, în care domneşte atmosfera de violenţă, chiar dacă copiii nu sunt victime directe, traumatizarea lor, de regulă, este cu mult mai intensă şi cu consecinţe mult mai grave decât a maturilor. Ele pot afecta buna dezvoltare psihomotorie a viitorilor adulţi, având greutăţi de limbaj şi motrice, stări de autoculpabilizare, rezultate slabe în procesul de studii, timiditate excesivă, sau din contra, agresivitate, probleme în propria căsnicie prin repetarea violenţelor cunoscute în copilărie, scăderea autocontrolului, depresii, care pot genera în crimă sau suicid. 49,78% dintre toţi factorii motivaţionali ai actelor suicidale printre copiii şi adolescenţii din Republica Moldova reprezintă conflictele familiale [3]. Fuga de acasă, vagabondajul, absenteismul şcolar exagerat şi alte comportamente au, uneori, drept cauză violenţa din familia din care provin.

De exemplu, o cercetare finanţată de către Institutul Naţional de Justiţie din SUA a descoperit că abuzul în copilărie sporeşte în general cu peste 40% şansele delicvenţei viitoare şi ale criminalităţii adulte (Departamentul de Justiţie al SUA, 1992b). Conform Asociaţiei Psihologice Americane (1996), băieţii care asistă sau suportă violenţa acasă au şanse majore de a deveni agresori la rîndul lor. Pe măsură ce aceşti copii cresc, concepţiile lor despre cum să rezolve conflictele şi cum să se controleze pot fi deviate. În aşa fel, violenţa poate deveni un comportament învăţat. Acceptînd astfel, ca un bărbat să agreseze o femeie. Cresc crezînd că violenţa este norma şi că este un mod firesc de a rezolva problemele personale sau de a obţine ceea ce doresc (Dutton & Painter, 1981). Astfel, violenţa în familie, perpetuîndu-se din generaţie în generaţie. Chiar şi la copiii foarte mici , martori la violenţă, pot apărea simptome de genul: anxietate, coşmaruri, regresie în limbaj sau în dezvoltarea motorie şi stres posttraumatic. Ei absorb tot ce se întâmplă în jurul lor de la cele mai fragede vârste. Copiii percep violenţa şi furia care-i înconjoară aşa cum percep dragostea şi atenţia din partea celor care-i îngrijesc. Din aceste considerente calitatea relaţiilor cu un copil foarte mic şi natura acestor relaţii contează destul de mult pentru dezvoltarea lui în viitor.

Furnizorii de servicii de sănătate au posibilitatea de a detecta şi interveni în cazurile de violenţă în familie. Multe victime se simt confortabil să vorbească despre ceea ce li se întâmplă cu medicul lor de familie sau cu alt specialist. Persoanele care suferă abuzuri în familie reprezintă un procent substanţial al celor care se adresează serviciilor medicale. Problemele de sănătate cronică pot fi rezultatul violenţei în familie, ceea ce se asociază cu prezenţa mai frecventă a acestor persoane în serviciile medicale. Victimile trebuie să beneficieze de informaţii de bază despre violenţa în familie.De faptul că violenţa în familie este un fenomen prezent în societatea noastră, că are caracter continuu, ciclic şi creşte în timp ca frecvenţă şi severitate, că are efecte devastatoare pe termen lung asupra copiilor care sunt victime sau martori ai violenţei în familie, că violenţa este o infracţiune şi că există resurse unde poate primi ajutor. Înainte ca victima să părăsească unitatea medicală trebuie evaluată siguranţa pacientei victimă a violenţei şi întocmirea unui plan de siguranţă. Deşi puţini medici şi asistente medicale au fost instruiţi în domeniul violenţei în familie, s-a demonstrat că medicii, ca orice alt personal medical specializat, pot avea un impact pozitiv substanţial asupra victimelor.[8]

Concluzionând toate aceste afirmaţii - violenţa în familie se află la originea celor mai dificile probleme sociale ale sănătăţii publice a comunităţilor.

Principiul egalităţii şi deplina respectare a drepturilor fundamentale trebuie să reprezinte o problemă de maximă importanţă pentru comunitate, ţinând cont de faptul că egalitatea de şanse este o parte inseparabilă a procesului de dezvoltare şi evoluţie a societăţii. Acest fapt, recunoscut de majoritatea ţărilor, întâmpină, în practică, obstacole create şi reproduse de sistemul de valori şi de conceptele sociale.

Violenţa în familie este un fenomen omniprezent, iar prin caracteristica sa de vizibilitate socială redusă este periculos şi greu de controlat, de asemenea, dificil de surprins în statisticile oficiale. Amplu prin proporţii, răspîndire geografică şi cuprindere socială acest fenomen este simptomatic pentru discriminarea femeii şi perpetuarea inegalităţii între sexe. El reflectă o încălcare flagrantă a dreptului la viaţă şi integritate fizică şi psihică, consacrat în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (art.3) şi în alte acte internaţionale şi legi interne. Violenţa intrafamilială se datorează în mare măsură unor cauze obiective, fiind şi consecinţa recensiunii, a crizei pe care o traversează societatea noastră, a şomajului şi inflaţiei, care determină, toate la un loc, inegalităţi economice frapante, sentimente de nesiguranţă şi frustrare. În ultima instanţă, existenţa unor medii de subcultură şi de viaţă necorespunzătoare, completează tabloul determinărilor violenţei în familie.

În amendarea violenţei intrafamiliare sunt implicate într-o măsură mai mare sau mai mică diverse instituţii ale statului, fiecare dintre ele avînd obiective specifice, metode proprii şi acţionând în cadrul legal existent la un moment dat. Diversificarea şi accentuarea formelor de manifestare a agresivităţii în familie reprezintă un domeniu de interes şi de acţiune pentru diferite structuri ale statului, mandatate să gestioneze şi nu în ultimul rînd să mediatizeze anumite activităţi de prevenire şi de combatere a acestui fenomen.

Bibliografie

1. 
   Faţă în faţă. Centrul de asistenţă şi protecţie a victimelor violenţei, Chişinău, 2001
   
2. 
   Femei aflate în situaţii de risc în RM, Sondaj de opinie reprezentativ naţional realizat de IMASinc, Chişinău, 2005;
   
3. 
   Rolul familiei în determinismul suicidal //Analele ştiinţifice ale USMF “Nicolae Testemitanu”..-Chişinău.-V.1.-ed.V.-P.114-117;
   
4. 
   Strategia naţională în domenul prevenirii şi combateii fenomenului violenţei în familie, România, Monitorul Oficial nr678 din 28.06.2005;
   
5. 
   Violenţa domestică şi asistenţa medicală. Traducere din engleză de Vivia Dolores Săndulescu, Chişinău, 2003;
   
6. 
   United Nations: The World’s Women 1995. Trends and Statistics. New York 1995 Dorette Wesemann, Redactare: Ragnar Müller;
   
7. 
   Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie, România, 2003;
   
8. 
   ,,Ghidul de intervenţie în cazurile de violenţă în familie, realizat Agenţia Naţională pentru Protecţia Familiei, România, 2007;
   

IMPORTANŢA ARGUMENTĂRII DIAGNOSTICULUI CLINIC PENTRU APRECIEREA MEDICO-LEGALĂ A GRAVITĂŢII VĂTĂMĂRII CORPORALE

Andrei Pădure

Şcoala de Management în Sănătate Publică USMF „Nicolae Testemiţanu”

Summary

Importance of the argued clinical diagnosis for

medico-legal estimation of gravity of damage

Objective of the present study was to analyze quality of the clinical diagnosis and to establish the causes of non-argued diagnosis. 439 in-patient records completed during 2003-2008 in various hospitals of the Republic of Moldova were studied. In 16,40+4,36% of cases the clinical diagnosis was considered insufficiently argued. In structure of the causes of non-argued diagnosis prevails absence or insufficient description of injuries.

Rezumat

Obiectivul prezentului studiu a constat în analiza calităţii diagnosticului clinic şi stabilirea cauzelor diagnosticelor neargumentate. În acest scop au fost cercetate 439 de fişe ale bolnavului de staţionar, întocmite în perioada anilor 2003-2008 în diferite spitale ale Republicii Moldova. Analiza acestor fişe a relevat o incidenţă a diagnosticelor clinice insuficient argumentate în 16,40+4,36% de observaţii. În structura cauzelor argumentării insuficiente a diagnosticului clinic au prevalat descrierea incompletă sau chiar absenţa descrierii leziunilor corporale.

Actualitatea problemei

Aprecierea medico-legală a gravităţii vătămării corporale la persoanele internate în spital se efectuează atât în baza examenului clinic al victimei, cât şi în baza rezultatelor investigaţiilor paraclinice incluse în fişa medicală a bolnavului de staţionar [3]. Pentru realizarea expertizei medico-legale, organul de urmărire penală prezintă expertului medic legist documentele medicale în original, în care se conţin informaţii cu privire la traumele diagnosticate, evoluţia lor în timp şi tratamentul aplicat.

În acest context, în literatura medico-legală ştiinţifică [1, 5, 7, 8, 10] este pe larg abordată valoarea documentelor medicale în realizarea expertizei medico-legale şi soluţionarea problemelor ridicate de către organele de urmărire penală. Cercetările ştiinţifice efectuate de savanţii medici legişti au demonstrat că la victimele ce au beneficiat de asistenţă medicală, veridicitatea concluziilor expertizei medico-legale depinde în cea mai mare măsură de calitatea perfectării documentaţiei medicale, plenitudinea descrierii leziunilor, dar nu în ultimul rând de corectitudinea şi scrupulozitatea diagnosticului clinic. Greşelile de diagnosticare şi insuficienta examinare (clinică şi paraclinică) a pacientului pot duce în eroare medicul legist, ceea ce determină în aşa mod o eroare medico-legală [6]. Greşeala medico-legală este nu mai puţin periculoasă decât cea clinică, antrenând la rândul său una juridică, care va avea repercusiuni sociale grave. Tocmai din aceste considerente punctul 17 al Regulamentului de apreciere medico-legală a gravităţii vătămării corporale [3] interzice aprecierea gravităţii atunci când „...diagnosticul leziunii sau bolii (stării patologice) la persoana agresată nu este stabilit cu certitudine (tabloul clinic are un caracter neclar, investigaţiile clinice şi de laborator au fost insuficiente ş.a.)...”.

Iu.N. Stempurski şi coaut. [11] este de părere că procesul de diagnosticare şi prognozare clinică reprezintă aspectul cognitiv al activităţii medicale. Scopul principal al acestui proces constă în asigurarea unui tratament argumentat, chibzuit şi eficient al maladiei pacientului. În contextul expus se cer de remarcat dificultăţile ce apar în faţa medicului care, din întreg spectrul proceselor patologice şi traumatice, trebuie să poată identifica tocmai acea unitate nosologică de care suferă pacientul. De aceea, întru identificarea maladiei concrete şi excluderea altor procese patologice la pacient, medicul trebuie să analizeze şi să diferenţieze toate informaţiile cu caracter subiectiv (acuzele, anamneza bolii) şi obiectiv (rezultatele examenelor clinice şi paraclinice). Este evident că diagnosticul se va baza în mare măsură pe datele obiective, în lipsa cărora acesta nu poate fi considerat argumentat şi, respectiv, supus calificării medico-legale [3].

Este de menţionat că neajunsurile în acordarea asistenţei medicale, documentarea insuficientă a traumelor şi evoluţiei procesului traumatic periclitează argumentarea diagnosticului clinic şi astfel – posibilitatea calificării medico-legale corecte a gravităţii vătămării corporale.

Prezenta lucrare şi-a trasat drept obiectiv analizarea calităţii diagnosticului clinic din fişele medicale ale bolnavilor de staţionar şi identificării cauzelor apariţiei diagnosticelor neargumentate.