Noi perspective de abordare a sinonimiei



Yüklə 45,93 Kb.
tarix30.01.2018
ölçüsü45,93 Kb.
#41638



NOI PERSPECTIVE DE ABORDARE A SINONIMIEI

CAMELIA UŞURELU

Universitatea din Bucureşti

Sinonimia este considerată o relaţie de echivalenţă semantică între două sau mai multe unităţi lexicale a căror formă diferă.1 Dacă unii dintre lingvişti insistă asupra identităţii de sens a unităţilor lexicale, alţi cercetători2 extind definiţia şi la cuvintele cu sens apropiat, considerând că sinonimia este, mai degrabă, o relaţie de asemănare3. Fiind o relaţie de echivalenţă, sinonimia se opune, pe de-o parte, antonimiei, care se bazează pe o relaţie de opoziţie, şi, pe de altă parte, hiponimiei şi hiperonimiei, care sunt relaţii de ierarhizare şi de incluziune. Dacă hiponimia şi hiperonimia privesc unităţi lexicale de rang diferit, unităţile lexicale aflate în relaţie de sinonimie sau de antonimie au acelaşi rang.

Sinonimia lexicală se manifestă între cuvinte şi/sau sintagme din aceeaşi categorie gramaticală.4 Semantica cognitivă contestă această idee şi plasează relaţiile semantice de tipul polisemiei şi al antonimiei la nivelul lexicului, considerând că intrările de dicţionar sunt adesea ambigue, deoarece există unităţi lexicale încadrabile în categorii gramaticale diferite5:





  1. om hotărât (adjectiv) – Omul a hotărât ceva. (participiu)

  2. un ceai cu efect calmant (adjectiv) – A luat un calmant. (substantiv)

  3. scrisul corect (adjectiv) – El scrie corect. (adverb)

  4. Locuieşte deasupra. (adverb) Locuieşte deasupra mea. (prepoziţie)

Dacă am extinde rezultatele cercetărilor de semantică cognitivă şi la sinonimie, ar trebui să admitem că nu este obligatoriu ca unităţile lexicale puse în relaţie să aparţină aceleiaşi categorii gramaticale, ci pot face parte din categorii diferite. Însă, un exemplu elocvent în acest sens îl poate oferi, în limba română, numai sinonimia dintre un adjectiv calificativ şi unul participial:




  1. o perioadă tulbure / agitată din istoria Franţei

  2. un sunet strident / ascuţit.

Primul pas în analiza sinonimelor îl constituie analiza semică, care permite identificarea unor serii sinonimice. Gruparea unităţilor lexicale în serii sinonimice se face stabilind structura lor semică şi identificând apoi semele comune. Semele suplimentare anulează identitatea semantică, elementele puse în relaţie fiind considerate cvasisinonime. Sinonimele trebuie să aibă cât mai multe seme comune şi cât mai puţine seme diferenţiatoare.1

A două etapă în analiza sinonimelor o constituie analiza contextuală. Contextele identice de recurenţă presupun identitate de sens, deci analiza contextuală validează analiza semică.2 În această etapă, sinonimia se stabileşte prin procedeul substituţiei: înlocuim o unitate lexicală cu alta, iar sensul global al construcţiei nu trebuie să se schimbe.3

Prin urmare, contextul este fundamental pentru determinarea sinonimiei, deoarece egalitatea semantică se pune în evidenţă în context, adică funcţional. Contextul poate fi înţeles ca o secvenţă minimală de termeni, dar şi ca un enunţ.4 Pentru a demonstra identitatea de sens a două adjective, majoritatea lingviştilor recurg la un context nominal, substituirea adjectivelor sinonime trebuind să nu ducă la schimbarea sensului global al sintagmei nominale (Cf. edificiu impunător / edificiu măreţ).

Totuşi, analizele semantice realizate asupra adjectivelor nu ţin cont de poziţia pe care adjectivul o are faţă de nume. Dacă postpoziţia subliniază primul sens al adjectivului, antepunerea declanşează o modificare: o schimbare de sens, o „slăbire” a sensului, o neutralizare / o metaforizare a adjectivului epitet, o punere în relief a calităţii desemnate prin adjectivul calificativ. În limba română se înregistrează adjective al căror sens depinde de poziţia pe care acestea o ocupă în raport cu centrul nominal. În secolul al XVI-lea, adjectivul mişel postpus substantivului are sensul „sărac, nevoiaş” (v. 7). În secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, mişel dezvoltă, în antepoziţie, sensul „ticălos, nemernic” (v. 8):
(7) a. ce grozăvie făcu cu cel om mişel (Coresi, Tetraevanghelul)

b. ai obidit vr-uîn om mişel (Codicele Todorescu)

(8) a. De mi-auz mişea rugă, mişele cuvinte...

(Dosoftei, Psaltirea în versuri)

b. mişelul mieu glas de rugăciune (Dosoftei, Psaltirea în versuri)

c. ruşinata păituire ce făcuse mişelul Domiţian cu Decheval

(Petru Maior, Scrieri, I)
Schimbări ale sensului în funcţie de topică se întâlnesc în cazul multor adjective româneşti: Cf. sărmana femeie („biata femeie”) / femeie sărmană („femeie săracă”), o veche teorie („care durează de mult timp”) / o teorie veche („învechită, depăşită”), un mândru flăcău („frumos”) / un flăcău mândru („orgolios”), o pură coincidenţă („simplă”) / o soluţie pură („curată”), o nouă veste („o altă veste”) / o veste nouă („o veste recentă”), în plin sezon („în sezon de vârf”) / un sezon plin („un sezon încărcat”) etc.1

Examinând locul cuantificatorilor din franceză şi tendinţa acestora de a-şi modifica poziţia faţă de centrul nominal, Marc Wilmet (1981) constată că adjectivul calificativ este singurul determinant al substantivului a cărui poziţie nu este definitiv fixată. Adjectivele calificative se situează la limita dintre caracterizanţii extrinseci şi cei intrinseci ai substantivului. În calitate de caracterizanţi extrinseci, adjectivele preferă antepoziţia, iar în calitate de caracterizanţi intrinseci, postpoziţia.2 Prin urmare, pentru a putea realiza distincţia extrinsec / intrinsec, în cazul adjectivelor calificative sinonime, se impune utilizarea unui context frastic, contextul nominal minimal fiind insuficient.

Atunci când se compară două verbe, contextul trebuie să fie de natură frastică. Testul sinonimiei va consta întotdeauna în compararea a două fraze elementare.3 Sunt considerate sinonime verbele care prezintă aceleaşi trăsături sintactice4: verbele trebuie să aibă acelaşi număr de valenţe combinatorii, iar argumentele lor trebuie să ocupe aceeaşi poziţie sintactică. Identitatea structurii sintactice este insuficientă, în construcţiile sintactice sinonime argumentele verbelor trebuind să îndeplinească şi acelaşi rol tematic.


  1. Nădăjduiesc să se întoarcă acasă.

(9’) Sper să se întoarcă acasă.


  1. Nădăjduiesc că se va întoarce acasă.

(10’) Sper că se va întoarce acasă.
Cele două verbe, a nădăjdui şi a spera, sunt sinonime în frazele de mai sus: au câte două argumente, un argument subiect cu rolul tematic Experimentator şi un argument propoziţie conjuncţională. Conectorul conjuncţional introduce în (9) şi (9’), respectiv, în (10) şi (10’), acelaşi tip de subordonată şi participă la exprimarea opoziţiei modale posibil/real.

Dicţionarele de sinonime actuale nu exemplifică, în general, seriile sinonimice înregistrate prin contexte. Dacă încadrăm unitatea lexicală într-un context (sintagmă sau propoziţie), se întâmplă adesea ca simpla substituire a acesteia cu o unitate lexicală din seria sa sinonimică să nu ducă la stabilirea unei relaţii de sinonimie între cele două unităţi atât la nivel lexico-semantic, cât şi la nivel sintactic. În această situaţie, seria sinonimică înregistrată în dicţionar poate conţine şi unităţi lexicale cu comportament sintactic diferit.

Spre exemplu, unul dintre sinonimele verbului a ieşi, înregistrat de Liliana Agache şi Nicoleta Petuhov în Dicţionar esenţial de sinonime al limbii române (DES) şi de Gheorghe Bulgăr în Dicţionar de sinonime (DS), este a părăsi (care face parte din seria sinonimică: „a merge, a pleca, a se duce, a părăsi”). Deşi nu ni se oferă niciun context, probabil autorii celor două dicţionare au avut în vedere contexte de tipul:


  1. Ion iese din sală.

(11’) Ion părăseşte sala.
În această situaţie, însă, nu se produce o simplă substituţie între două unităţi lexicale. Prepoziţia din din construcţia (11) este o prepoziţie lexicală. Prin urmare, este purtătoare de sens şi generatoare de grup sintactic (GPrep) şi atribuie rolul tematic Sursă complementului său, sală. În grupul verbal (GV), grupul prepoziţional din sală îndeplineşte funcţia unui adjunct, fiind un circumstanţial de loc. În construcţia (11’), însă, verbul este cel care atribuie rolul tematic Locativ argumentului sala, care îndeplineşte funcţia de complement direct. În opinia noastră, verbele a ieşi şi a părăsi nu satisfac condiţiile necesare pentru a fi considerate sinonime: construcţiile (11) şi (11’) sunt diferite atât din punct de vedere sintactic, cât şi semantic.

În cazul altor verbe, substituţia propriu-zisă nu este suficientă pentru a le considera sinonime, deoarece verbele puse în relaţie prezintă trăsături sintactice diferite. Astfel, în construcţiile:


(12) Copiii se zbenguie pe pajişte.

(12’) Copiii zburdă pe pajişte.


(13) Ion s-a folosit de ceilalţi pentru a-şi atinge scopul.

(13’) Ion a profitat de ceilalţi pentru a-şi atinge scopul.,

unul dintre verbe este la diateza activă, iar celălalt, la diateza reflexivă. Prepoziţia de, impusă de verb, şi caracteristicile sintactico-semantice ale argumentelor nu se schimbă odată cu înlocuirea verbului. În alte situaţii, însă, verbele considerate sinonime au regim prepoziţional diferit: Cf. a se bizui pe / a miza pe / a se încrede în.

Alte perechi de verbe (cf. a obiecta a contesta, a asigura a garanta, a lăsa a permite, a obliga a impune, a opri a interzice etc.) prezintă diferenţe de regim sintactic, dar nu şi diferenţe în ceea ce priveşte rolul tematic atribuit argumentelor lor.




  1. Acuzatul a obiectat la decizia judecătorului de a nu-l elibera.

complement prepoziţional (Temă)

(14’) Acuzatul a contestat decizia judecătorului de a nu-l elibera.

complement direct (Temă)
(15) Ion îl asigură pe Mircea că totul va fi bine.

complement direct (Ţintă)

(15’) Ion îi garantează lui Mircea că totul va fi bine.

complement indirect (Ţintă)


Dicţionarele de sinonime ale limbii române nu ţin seamă de diferenţele de construcţie sintactică sau semantică ale verbelor incluse într-o serie sinonimică. Chiar dacă dicţionarul indică uneori şi câteva contexte, procedeul substituţiei nu este suficient pentru a obţine contexte sinonimice corecte. De aceea un astfel de dicţionar nu poate fi utilizat de străinii care învaţă limba română, dar care nu cunosc bine nici regimul sintactic al verbelor, nici restricţiile impuse argumentelor.

Pentru a demonstra aceste afirmaţii, vom lua ca exemplu verbul a se bizui. În DSR, Mircea şi Luiza Seche înregistrează două serii sinonimice, fiecare serie fiind ilustrată printr-un context:

a) “a se baza, a conta, a fundamenta, a se încrede, a se întemeia, a se sprijini, a se încredinţa, a se încumeta, a nădăjdui, a se semeţi, a se stărui, (înv.) a se aşeza, (înv. şi reg.) a se nădăi, (fig.) a miza, a se rezema: Teoria lui se bizuie pe…

b) „a se baza, a conta, a se încrede, a se lăsa, a se sprijini: Pot să mă bizui pe tine?

Verbele a se încredinţa, a se încumeta, a se semeţi, a se stărui, a se aşeza şi a se nădăi din prima serie sinonimică nu pot substitui verbul a se bizui în contextul utilizat ca exemplu.

În DES, Liliana Agache şi Nicoleta Petuhov înregistrează, pentru verbul a se bizui, o singură serie sinonimică: „a se baza, a conta, a se încrede, a se întemeia, a se sprijini, (fig.) a miza”. Pentru această serie sinonimică nu se indică niciun context. Pentru a verifica unităţile lexicale incluse în seria sinonimică, putem utiliza două contexte similare celor din DSR:




  1. Ion se bizuie pe prietenii săi.

(17) Teoria lui se bizuie pe experienţa înaintaşilor.
Folosind metoda substituţiei, se observă că în construcţia (16) nu e posibilă substituţia cu a se întemeia, iar în exemplul (17), a se bizui nu poate fi înlocuit cu a se încrede.

Date fiind neconcordanţele înregistrate în cele două dicţionare, ne întrebăm ce criterii au avut autorii pentru a stabili seriile sinonimice ale unei unităţi lexicale. Chiar dacă sunt ignorate caracteristicile verbelor, nu se verifică nici măcar metoda substituţiei pentru realizarea unei serii sinonimice.

Analiza pe care am întreprins-o pune în evidenţă importanţa pe care un criteriu semantico-sintactic ar trebui să o aibă în analiza contextuală a sinonimiei adjectivului şi a verbului. Sinonimia nu este un fapt de lexic propriu-zis, ea oscilează între lexic şi semantică, între lexic şi sintaxă, între lexic şi stilistică. Sinonimia este, de fapt, o relaţie de echivalenţă care se defineşte la intersecţia tuturor nivelurilor limbii.

BIBLIOGRAFIE
Barbu Mititelu, Verginica, 2009, Studiul sinonimelor din perspectivă contextuală, în Zafiu Rodica, Gabriela Stoica, Mihaela Constantinescu (eds.), 2009: 453-461.

Bat-Zeev Shyldkrot, 1997, „Synonymie et polysémie: le cas de curieux comme parcours sémantique d’un mot”, Langages, 31e année, n° 128. p. 113-125.

Baylon, Christian; Xavier Mignot, 2000, Initiation à la sémantique du langage, Édition Nathan, HER.

Bidu-Vrănceanu, Angela, Narcisa Forăscu, 1988, Cuvinte şi sensuri. Polisemia, sinonimia, antonimia prin exerciţii, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică.

Bidu-Vrănceanu, Angela, Cristina Călăraşu, Liliana Ionescu-Ruxăndoiu, Mihaela Mancaş, Gabriela Pană Dindelegan, 2001, Dicţionar de ştiinţe ale limbii, Bucureşti, Editura Nemira.

Croft, William, Alan Cruse, 2004, Cognitive Linguistic, Cambridge, Cambridge University Press.

Dubois, Jean, Françoise Dubois-Charlier, 1997, „Synonymie syntaxique et classification des verbes français”, Langages, 31e année, n° 128. p.51-71.

Eluerd, Roland, 2000, La lexicologie, Ie édition, Paris, Presses Universitaires de France.

Forăscu, Narcisa, 2007, Sinonimia. Teorie şi practică, Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti.

Gardes-Tamine, Joëlle, 1990, La grammaire. 1. Phonologie, morphologie, lexicologie, IIe édition, Paris, Armand Colin.

Gaudin, François, Louis Guespin, 2002, Initiation à la lexicologie française. De la néologie aux dictionnaires, Paris, Édition Duculot.

Gramatica limbii române. I. Cuvântul (GALR I), 2005, Bucureşti, Editura Academiei.

Gross, Maurice, 1997, „Synonymie, morphologie dérivationnelle et transformations”, Langages, 31e année, n° 128. p. 72-90.

Leech, Geoffrey, 1981, Semantics. The Study of Meaning, Second edition, Penguin Books Ltd., Harmond Sworth, Middlesex, England (1983; 1985).

Lehmann, Alise, Françoise Martin-Berthet, 1998, Introduction à la lexicologie. Sémantique et morphologie, Paris, Édition DUNOD.

Mortureux, Marie-Françoise, 2001, La lexicologie entre langue et discours, Armand Colin, VUEF.

Niklas-Salminen, Aïno, 1997, La lexicologie, Paris, Masson, Armand Colin.

Nyckees, Vincent, 1998, La sémantique, Édition Armand Colin, Paris, Berlin.

Şerban, Vasile, Ivan Evseev, 1978, Vocabularul românesc contemporan, Timişoara, Editura Facla.

Touratier, Christian, 2000, La sémantique, Paris, Armand Colin (2004).

Vandeloise, Claude, 2006, De la distribution à la cognition, Paris, L’Harmattan.

Vinţeler, Onufrie, 1983, Probleme de sinonimie, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică.

Wilmet, Marc 1981, „La place de l’épithète qualificative en français contemporain. Étude grammaticale et stylistique”, in Revue de Linguistique Romane, Lyon, n. 177-178, p. 17-73.

Zafiu Rodica, Gabriela Stoica, Mihaela Constantinescu (eds.), 2009, Limba română: teme actuale. Actele celui de al 8-lea colocviu al Catedrei de limba română (Bucureşti, 5-6 decembrie 2008), Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti.
DICŢIONARE
Agache, Liliana, Nicoleta Petuhov, 2008, Dicţionar esenţial de sinonime al limbii române, Bucureşti, Editura Corint.

Bulgăr, Gheorghe, 1996, Dicţionar de sinonime, Bucureşti, Editura Palmyra.

Seche, Luiza, Mircea Seche, 1982, Dicţionarul de sinonime al limbii române, Bucureşti, Editura Academiei R.S.R.

NEW PERSPECTIVES ON DEALING WITH SYNONYMY



(Abstract)
In this study, we tried to prove that, in order to determine the semantic identity of two lexical units, it is important to resort to a phrastic context. Our research emphasizes the importance held by the use of a syntactic-semantic criterion in the contextual analysis of the synonymy of adjectives and verbs. Concerning the adjectives, one should take into account their position in relation to the nominal, given that, in many situations, adjectives get different meanings, according to whether they come in ante- or in postposition. The verbs that are labelled as synonymous must have the same syntactic behaviour and the same number of arguments, fulfilling the same theta role.


1 V. Lehmann, Berthet 1998: 54; Baylon, Mignot 2000: 106; Eluerd 2000: 49; Niklas-Salminen 1997: 110; Leech 1981: 94.

2 V. Gross 1997; Touratier 2000; Mortureux 2001; Şerban, Evseev 1978; Vinţeler 1983.

3 V. şi Nyckees 1998: 180-183; Mortureux 2001: 80-81.

4 Cf. Lehmann, Martin-Berthet 1998: 54; Gross 1997: 72; Niklas-Salminen 1997: 110.

5 V. Dubois, Dubois-Charlier 1997; Bat-Zeev Shyldkrot 1997: 114-115; Croft, Cruse 2004.

1 Cf. DSL: 482.

2 V. şi Barbu-Mititelu 2009: 454.

3 Cf. Baylon, Mignot 2000: 106; Niklas-Salminen 1997: 110; Gaudin, Guespin 2002: 178; Mortureux 2001: 81; Gardes-Tamine 1990: 107.

4 V. Bidu-Vrănceanu, Forăscu 1988: 118.

1 Cf. GALR, I 2005:142-143.

2 V. Bat-Zeev Shyldkrot 1997: 120-121.

3 V. Gross 1997: 73.

4 Cf. Dubois, Dubois-Charlier 1997: 64.

Yüklə 45,93 Kb.

Dostları ilə paylaş:




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin