Note de curs la “drept constituţional şi instituţii politice”

Corneliu Liviu Popescu, Autonomia locală şi integrarea europeană, Editura All-Beck, Bucureşti, 1999, în special concluziile şi aspectele de lege ferenda privind realizarea autonomiei locale în contextul integrării europene, la pp. 340-346.

52 Ca un indiciu în acest sens, amintim faptul că în „Comunicatul către ţară al Consiliului Frontului Salvării Naţionale” din 22 decembrie 1989, la punctul 9, consacrat opţiunilor de politică externă ale noii conduceri a României, textul utiliza termenul – pus în circulaţie de Gorbaciov – de „Europa, casă comună a tuturor”, iar angajamentului de a respecta obligaţiile internaţionale ale României i se adăuga menţiunea „în primul rând, cele privitoare la Tratatul de la Varşovia”. Vezi textul Comunicatului în M.Of., nr. 1 / 22 decembrie 1989.

53 Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris stabilea în art. II că: “Puterea Legiuitoare se exercită colectiv de Domn, de Adunarea ponderatrice şi de Adunarea Electivă”. Constituţia română din 1866 prevedea în art. 32, alin. (1), că: “Puterea legislativă se exercită colectiv de către Domn şi reprezentanţa naţională” dispoziţie preluată în art. 34, alin. (1) al Constituţiei din 1923.

54 Republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 51/31 ianuarie 2001, modificat şi completat prin Hotărârea Camerei Deputaţilor nr. 34 / 25 octombrie 2005, publicată în M.Of. I, nr. 950 / 26 octombrie 2005. Prin Decizia nr. 602 din 14 noiembrie 2005 (M.Of. I, nr. 1027 / 18 noiembrie 2007), Curtea stabilit că sunt neconstituţionale dispoziţiile art. 25¹, alin. (1), (2), (4) şi (7), ale art. 25², alin. (2), ale art. 43, alin. (5), teza finală, ale art. 86, alin. (2), pct. 2), lit. c), cât priveşte referirea la art. 55 din Constituţie, precum şi cele ale art. 86, alin. (3), pct. 2), lit e²) şi e³) din versiunea modificată a Regulamentului.

55 Republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 948 / 25 octombrie 2005. Prin Decizia nr. 601 din 14 noiembrie 2005 (M.Of. I, nr. 1027 / 18 noiembrie 2007), Curtea stabilit că sunt neconstituţionale dispoziţiile art. 30, alin. (1) şi (2), ale art. 32, alin. (1), precum şi ale art. 86, alin. (2) din versiunea modificată a Regulamentului.

56 Publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 34/4 martie 1992.

57 Legea nr. 68/1992 stabileşte în art. 4, alin. (1) aceste condiţii: este necesar ca aceste organizaţii, legal constituite, să fi obţinut în alegeri un număr de voturi egal cu cel puţin 5% din numărul mediu de voturi valabil exprimate pe ţară pentru alegerea unui deputat.

58 O organizaţie ce reprezintă o minoritate naţională şi “care nu obţine un număr de voturi suficient pentru a fi reprezentată în Parlament” (art. 59, ali. (2)) va fi reprezentată de un singur deputat chiar şi în cazul în care numărul de voturi este suficient pentru mai multe mandate parlamentare, dar inferior pragului electoral. Această soluţie, întrucâtva inechitabilă, este justificată prin faptul că deşi dispoziţiile art. 65 din legea electorală stabilesc aplicarea pragului electoral doar partidelor, formaţiunilor politice şi coaliţiilor acestora, prin art. 4, alin. (2), organizaţiile reprezentând minorităţile naţionale sunt asimilate, în ceea ce priveşte operaţiunile electorale, partidelor politice.

59 Reglementată de art. 1-12 din RCD şi de art. 1-21 din RS.

60 În consecinţă, nu ar fi posibilă stabilirea, prin lege electorală, a unei reprezentări a provinciilor, regiunilor sau chiar a judeţelor printr-un număr identic de senatori (ca în Statele Unite, unde fiecare stat federat este reprezentat de câte doi senatori).

61 Constituţia impune ce-i drept o durată a mandatului de 4 ani (art. 63, alin. (1)), dar lasă posibilitatea – teoretică – a organizării de alegeri pentru cele două Camere la o distanţă de 2-3 luni . Astfel, art. 63, alin. (2) prevede obligativitatea organizării de alegeri “pentru Camera Deputaţilo şi pentru Senat în cel mult trei luni de la expirarea mandatului sau de la dizolvarea Parlamentului”. Întrucât textul nu prevede organizarea alegerilor în aceeaşi zi, stabilirea unor date diferite, ar fi posibilă cu condiţia ca ultima dintre acestea să nu depăşească termenul de trei luni precizat în textul legii fundamentale. Însă datorită costurilor considerabil sporite, o asemenea posibilitate este practic exclusă.

62 Astfel Constituţia Statelor Unite prevede reînnoirea la fiecare doi ani, în întregime, a Camerei Reprezentanţilor concomitent cu reînnoirea Senatului cu o treime din numărul membrilor (art. I. Secţiunea a II-a, alin. (1) şi sacţiunea a III-a, alin. (2)). În Germania, Consiliul Federal (=Bundesrat) este constituit din reprezentanţi desemnaţi de guvernele “Land“-urilor. Pe durata de 4 ani a legislaturii Adunării Federale (=Bundestag), cele 16 “Land”-uri vor desemna în medie de 4 ori anual reprezentati în camera superioară, care reprezintă sub acest aspect un indicator foarte sensibil al modului în care electoratul percepe politica Guvernului federal. Ambele exemple provin – ce-i drept - din state federale, state în care tendinţele centrifuge sunt mai puternice şi se cuvin compensate printr-un sistem electoral care să manifeste receptivitate faţă de particularităţile regionale şi faţă de evoluţia opiniei publice. Nimic nu împiedică însă un stat unitar să fie preocupat de aceleaşi aspecte.

63 Pentru o apologie argumentată a soluţiei bicamerale şi a ideii păstrării atribuţiilor de ordin legislativ ale Senatului, vezi Antonie Iorgovan, Revizuirea Constituţiei şi bicameralismul, în ‘Revista de Drept public’, serie nouă, Anul VII (27), ianuarie-iunie 2001, pp. 21-33. Pentru o opinie critică asupra bicameralismul – şi care vizează mai degrabă bicameralismul în general decât pe cel din ţara noastră – , vezi: Ion Deleanu, Instituţii…, pp. 297 şi urm.

64 Prevăzute în art. 31 din RCD şi, respectiv, în art. 32 din RS.

65 Atribuţiile sunt prevăzute în art. 31 din RCD şi, respectiv, art. 35 din RS.

66 În privinţa acestei atribuţii există o diferenţă uşoară – însă nu lipsită de consecinţe practice – între preşedinţii celor două Camere: preşedintele Camerei Deputaţilor “precizează semnificaţia votului şi anunţă rezultatul acestuia”, pe cănd preşedintele Senatului, stabilind ordinea votării, “anunţă rezultatul acesteia şi proclamă rezultatul votului” (art. 31, lit. c) din RCD şi, respectiv, art. 35, lit. c) din RS).

67 Şi în această privinţă există o anumită diferenţă în privinţa consacrării atribuţiilor celor doi preşedinţi: Regulamentul Senatului prevede că preşedintele acestuia, pe lângă reprezentarea Camerei “în relaţiile interne şi externe”, mai reprezintă Camera şi “în relaţiile cu Preşedintele României, Camera Deputaţilor, Guvernul şi Curtea Constituţională” (art. 35, lit. g) şi h) din RS).

68 Acest lucru, stabilit de art. 13, alin. (1) fraza 1 din RCD, este valabil, credem, şi în privinţa Senatului. În privinţa calificării lor ca structuri organizatorice ale Camerei, realizate pe bază de afinitate, vezi Mihai Constantinescu şi Ioan Muraru, Drept parlamnetar, Editura Gramar, Bucureşti, 1994, p. 118 şi urm. Evident, lucrarea examinează versiuni ale regulamentelor anterioare modificărilor (ultima având loc, reamintim, în ianuarie 2001), dar textele incidenteacestei chestiuni au rămas nemodificate. Pentru o opinie diferită (grupurile parlamentare sunt “organele partidelor în adunări”), vezi Tudor Drăganu, Dr. const., vol. II, p. 195 şi I. Deleanu, Instituţii…, p. 228, nota 3.

69 I. Deleanu, Instituţii…, p. 228.

70 U. D. M. R. – organizaţia care reprezintă minoritatea maghiară – a participat la toate alegerile de după 1989, obţinând circa 6-7% din voturi, şi, în consecinţă, un număr suficient de mandate pentru constituirea unui grup parlamentar propriu. Organizaţiile reprezentând celelalte minorităţi nu au obţinut niciodată la aceste alegeri numărul de voturi necesar accederii directe în Parlament, beneficiind de câte un loc de deputat în condiţiile art. 59, alin. (2) din Constituţie.

71 Comisiile parlamentare au fost calificate şi ca organe de stat, având atribuţii proprii (deşi nu adoptă acte juridice proprii). Vezi I. Deleanu, Instituţii..., pp. 302-303.

72 I. Deleanu, Instituţii..., p. 307.

73 În Statele Unite de exemplu, actele Congresului sunt datate cu indicarea legislaturii, şi nu a anului. Ne aflăm în prezent (2003 A. D.) în anul 1 al celei de-a 114-a legislaturi (legislatura durând în SUA 2 ani, iar întâia legislatură a început după primele alegeri din 1788).

74 O asemenea practică este specifică statelor totalitatre, în care Parlamentul este redus la rolul aprobării deciziilor conducerii politice, decizii care sub aspect formal, sunt adptate de un organ colegial mai restrâns.

75 Contractul de mandat este un “contract în virtutea căruia o persoană numită mandatar se obligă să facă ceva pe seama altei persoane numită mandant, de la care a primit o împuterniciere în acest scop”. Mircea Costin, art. “contract de mandat”, în Mircea Costin, Mircea Mureşan şi Victor Ursa, Dicţionar de drept civil, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1980, pp. 132-133.

76 Pierre Avril şi Jean Gicquel, Lexique de Droit constitutionnel, Presse Universitaire de France, Paris, 1986, p. 84, apud G. Vrabie, Dr. const., vol. II, p. 81.

77 Conform art. 109, alin. (1) din Constituţie, mandatul Guvernului expiră la data validării alegerilor parlamentare generale, dată după care nu mai poate emite ordonanţe (art. 109, alin. (4) din Constituţie, coroborat cu art. 26, alin. (3), fraza a 2-a, teza 1 din Legea nr. 90/2001 cu privire la organizarea şi funcţionarea Guvernului şi a ministerelor.

78 Este posibil ca Guvernul să emită ordonanţe de urgenţă cu puţin timp înainte de data validării alegerilor generale, ordonanţe care vor fi aplicate cel puţin câteva săptămâni (până la convovcarea camerelor nou alese, constituirea lor legală, constituirea comisiilor parlamentare şi includerea pe ordinea de zi a legii de aprobare sau respingere a ordonanţei) vor fi sustrase controlului parlamentar, putând produce uneori efcte irevocabile.

79 Condiţia depunerii jurământului a fost inserată prin Legea de revizuire a Constituţiei. Jurământul se stabileşte prin lege organică (art. 70, alin. (1), fraza a 2-a).

80 M.Of. I, nr. 380 / 03 mai 2006.

81 În această categorie intră preoţii Bisericii ortodoxe Române, precum şi cei ai altor biserici tradiţionale, cărora dobândirea calităţii de membri ai unui partid politic le este permisă prin Constituţie (legea fundamentală menţionând expres în art. 40 alin. (3), categoriile de persoane cărora asocierea în partide politice le este interzisă – de exemplu militarii sau magistraţii – permiţând totodată legiuitorului organic să stabilească noi categorii, însă numai din rândul funcţionarilor publici) fiindu-le însă interzisă prin propriile statute.

82 T. Drăganu, Dr. const., vol. II. În capitolul consacrat Parlamentului (Cap. II, pp. 81-223), profesorul clujean examinează structura Parlamentului, rolul şi locul acestuia în sistemul organelor statului, atribuţiile sale, organizarea sa internă precum şi funcţionarea sa.

83 Astfel în I. Deleanu, Instituţii..., la pp. 311-348, întâlnim o funcţie informativă, o funcţie de control şi o funcţie deliberativă. În cursul redactat de Ioan Muraru şi Simina Tănăsescu (Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Lumina Lex, 2001, la pp. 448-464), se precizează că funcţiile Parlamentului sunt funcţii de conducere sau funcţi deliberative, se menţionează în treacăt o funcţie constituantă, se dă un răspuns în principiu negativ întrebării privind existenţa unei funcţii jurisdicţionale a Parlamentului, pentru a se trata apoi, succint sau în detaliu, funcţia legislativă (pp. 451-453), “stabilirea direcţiilor principale ale activităţii social-economice, culturale, statale şi juridice” (pp. 453-454), alegerea, formarea, avizarea formării, numirea sau revocarea unor autorităţi statale (pp. 454-455), precum şi controlul parlamentar (pp. 455-464)

84 G. Vrabie, Dr. const., vol. II, pp. 119-213.

85 Detalii cu privirela această problemă sunt expuse mai jos, în subcapitolul dedicat actelor Parlamentului (prodeduri legislative speciale: delegarea legislativă).

86 Detalii în legătură cu definirea noţiunii de “probleme de interes naţional“, precum şi cu modul de desfăşurare a referendumului se regăsesc în Legea nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului.

87 Vezi în acest sens, G. Vrabie, Dr. const., vol. II, pp. 131-133. Vezi de asemena şi Jean-François Aubert,Traité de droit constitutionnel suisse, Editions Ides et calendes, Neuchatel, 1966 pp. 475-480, precum şi Pierre Pactet, Institutions politiques. Droit constitutionnel, Droit. Sciences Economiques, Paris, Milan, Barcelone, Bonn, 1992, p. 416, citate în lucrarea de mai sus.

88 I. Deleanu, Instituţii…, p. 323.

89 Modificarea sau abrogarea poate avea loc prin ordonanţe ale Guvernului – acte având putere de lege -, dar nu prin decizii ale Curţii Constituţionale cere constată neconstituţionalitatea unor prevederi legale. În acest din urmă caz, o dispoziţie declarată neconstituţională devine neaplicabilă, dar nu este abrogată.

90 I. Deleanu, Instituţii…, p. 326.

91 ^ Este însă posibilă reglementarea unor asemenea domenii prin ordonanţe ale Guvernului. Acestea sunt – sub aspect formal – acte administrative, însă din punct de vedere material sunt asimilate legilor, având şi forţa juridică a unor legi.

92 În privinţa funcţionării acestor autorităţi sunt incidente şi dispoziţiile art. 73, alin. (3), lit. o), teza a 2-a, prin care se stabileşte caracterul de lege organică a legii reglementând “regimul general privind autonomia locală”. Ca atare, actuale lege privind administraţia publică locală – Legea nr. 215/2001 –are caracter de lege organică (ca de altfel şi fosta lege, având nr. 69/1991) . O lege specială, prin care s-ar deroga de la această lege, stabilind noi dispoziţii referitoare la funcţionarea consiliilor locale, a primarilor ori a consiliilor judeţene sau s-ar abroga asemenea dispoziii unele ar fi însă o lege ordinară.

93 Exemple în acest sens: dispoziţiile art. 3, ali. (3), fraza a 2-a, art. 8, alin. (2); art. 9; art. 18, alin.(2); art. 23, alin. (3) şi (9); art. 27, alin. (3) etc.

94 Exemple: prevederile art. 25, alin. (1), fraza a 2-a; ale art. 41, alin. 1, fraza a 2-a; ale art. 27, alin. (2) ş. a. m. d.

95 Mihai Constantinescu şi Ioan Muraru, Drept parlamentar, Editura Gramar, Bucureşti, 1994, p. 206. Lucrarea va fi citată în continuare prescurtat: M. Constantinescu şi I. Muraru, Dr. parlam.

96 Publicată în M.Of., Partea I, nr. 758/29 octombrie 2003.

97 Vezi în acest sens: I. Deleanu, Instituţii…, pp. 327-334;M. Constantinescu şi I. Muraru, Dr. parlam., p. 207; G, Vrabie, Dr. const., vol. II, p. 155.

98 O dispoziţie identică se întâlneşte în art. 86, alin. (2) din Regulametul Camerei Deputaţilor.

99 G, Vrabie, Dr. const., vol. II, p. 159.

100 Decizia nr. 352/15 octombrie 1997, publicată în Monitorul Oficial nr. 299/04. 11. 1997 şi în Culegerea de decizii şi hotăâri ale Curţii Constituţionale pe anul 1997, la p. 64 şi urm.

101 Vezi G, Vrabie, Dr. const., vol. II, pp. 16-167.

102 Mihai Constantinescu, Ioan Muraru şi Antonie Iorgovan, Revizuirea Constituţiei României. Explicaţii şi comentarii, Editura Rosetti, Bucureşti, 2003, p. 69.

103 Este cazul tratatelor multilaterale, und de regulă, se dispune intrarea în vigoare a acestuia doar după depunerea unui anumit număr de instrumente de ratificare. Este posibil ca ratificarea României să survină anterior întrunirii acestui număr.

104 Conform dispoziţiei citate, prin “tratat” se înţelege “un acord internaţional, încheiat în scris între state şi guvernat de dreptul internaţional, fie că este consemnat într-un instrument unic, fie în două sau mai multe instrumente conexe, oricare ar fi denumirea sa particulară”.

105 G, Vrabie, Dr. const., vol. II, p. 178.

106 Curtea Constituţională, decizia nr. 102/1995 în Monitorul Oficial al României, nr. 287/1995, citată în I. Deleanu, Instituţii…, p. 341, la nota 5.

107 I. Deleanu, Instituţii…, p. 341.

108 Tudor Drăganu, Câteva consideraţii asupra ordonanţelor guvernamentale în lumina Constituţiei din 1991, în “Pro iure”, Universitatea ecologică ‘Dimitrie Cantemir’, Târgu Mureş, nr. I, 1995, pp. 5 şi urm; I. Deleanu, Instituţii…, p. 342

109 Decizia Curţii Constituţionale nr. 113/20 iulie 1999, publicată în Monitorul Oficial nr. 362/29. 07. 1999 şi reprodusă în Curtea Constituţională, Decizii şi hotărâri, 1999, pp. 60-74, la p. 68. Pentru o opinie critică, vezi I. Deleanu, Instituţii…, p. 342-343.

110 O definiţie, cu caracter mai degrabă descriptiv a fost formulată de profesorul Ion Deleanu: “…’cazul excepţional’ semnifică o situaţie imprevizibilă, care se abate de la regulile sau aşteptările obişnuite, de natură să întreţină, să determine ori să favorizeze periclitarea interesului public, implicând din acest motiv şi în lipsa altor mijloace constituţionale immediate, măsuri urgente pentru înlăturarea sau prevenirea pericolului, măsuri aplicabile îndată, măcar parţial”. Ion Deleanu, Delegarea legislativă – ordonanţele de urgenţă ale Guvernului, în ‘Dreptul’, nr. 9/2000, pp. 9-18, la p. 17. Definiţia a fost reluată în I. Deleanu, Instituţii…, p. 346.

111 Astfel, în decizia Curţii Constituţionale nr. 83/1998 (publicată în Monitorul Oficial nr. 211/8 iunie 1998 şi în Curtea Constituţională, Decizii şi hotărâri, 1998, pp. 1174-1177, la p. 1176), se stabileşte: “cazul excepţional are un caracter obiectiv, în sensul că existenţa sa nu depinde de voinţa Guvernului, care, în asemenea împrejurări, este constrâns să reacţioneze prompt pentru apărarea unui interes public pe calea ordonanţei de urgenţă. De aceea, în nici un caz nu constituie un caz excepţional schimbarea de către Guvern a opţiunii sale cu privire la actul legislativ folosit. Ordonanţa de urgenţă nu constituie o alternativă aflată la discreţia Guvernului, princare acesta şi-ar putea încălca obligaţia sa constituţională de a asigura, în vederea îndeplinirii programului său de guvernare, reglementarea prin lege de căre Parlament,a relaţiilor ce constituie obiectul acestei reglementări.”

112 Vezi în acest sens: Comentariu la art. 114, în Victor Duculescu, Georgeta Duculescu şi Constanţa Călinoiu, Constituţia României, comentată şi adnotată, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1997, pp. 345-353, la p. 347.

113 Mihai Constantinescu şi Antonie Iorgovan, Comentariu la art. 114, în Mihai Constantinescu, Ion Deleanu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Florin Bucur Vasilescu şi Ion Vida, Constituţia României, comentată şi adnotată, Regia Autonomă ‘Monitorul Oficial’, Bucureşti, 1992, p. 256.

114 Un exemplu în acest sens: Ordonanta de urgenţă a Guvernului nr. 1/ 21 ianuarie 1999 privind regimul stării de asediu şi regimul stării de urgenţă, publicată în Monitorul Oficial nr. 22 din 21 ianuarie 1999, reglementează relaţii din domeniul rezervat, prin art. 73, alin. (3), lit. e), legii organice.

115 Pentru o critică decisă şi argumentată a acestei practici: I. Deleanu, Instituţii…, pp. 343-344.

116 Vezi G. Vrabie, Dr. const., vol. II, p. 190.

117 I. Deleanu, Instituţii…, p. 323.

118 Comentariu la art. 112, în Victor Duculescu, Georgeta Duculescu şi Constanţa Călinoiu, Constituţia României, comentată şi adnotată, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1997, pp. 340-343, la p. 342-343

119 Publicată în in “Monitorul Oficial”, Partea I ,nr. 887 din 29/09/2004 şi modificată prin Ordonanţa de Urgenţă nr. 77 / 07. 10. 2004, publicată în “Monitorul Oficial”, Partea I, nr. 920 din 09/10/2004.

120 Distincţia a fost contestată în literatura juridică. A se vedea în acest sens, G. Vrabie, Dr. const., vol. II, pp. 218-219, nota 341.

121 Pentru opinia contrară, vezi susţinerile – riguros argumentate – în opinia separată a Preşedintelui Curţii Constituţionale, Lucian Mihai, la Hotărârea Curţii Constituţionale nr. 3 / 24 octombrie 2000 privind contestarea înregistrării candidaturii domnului Ion Iliescu pentru funcţia de Preşedinte al României, publicată în M. Of., nr. 552 / 8 noiembrie 2000 (de asemenea în Curtea Constituţională. Decizii şi hotărâri – 2000, pp. 924-938, la pp. 9930-936).

122 Similară de altfel cu reglementarea anterioară (art. 4 din Legea nr. 69 / 1992); singura diferenţă constă în aceea că vechea lege stipula un termen de cel puţin 60 de zile între data anunţării alegerilor şi data votării.

123 Textul jurământului prevăzut în art. 82, alin. (2), este următorul: “Jur să-mi dăruiesc toată puterea şi priceperea pentru propăşirea spirituală şi materială a poporului român, să respect Constituţia şi legile ţării, să apăr democraţia, drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, suveranitatea, independenţa, unitatea şi integritatea teritorială a României. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!“

124 Această regulă apare deja în Decretul-Lege nr. 92 din 14 martie 1990, în art. 81, alin. 3: Preşedintele României, odată ales, nu poate fi membru al unui partid sau formaţiuni politice.”. Ea a fost reluată şi reluată în „Tezele proiectului de Constituţie, la Titlul III, Capitolul II, teza 2, fraza 1, fiind în cele din urmă menţinută în cuprinsul art. 84 din legea noastră fundamentală.

125 Evident nu poate fi vorba de identificarea viziunii politice şi a priorităţilor strategice promovate de un partid cu interesele ţării, deşi un partid democratic are în vedere în primul rând aceste interese atunci când îşi formulează strategia politică. Sistemul democratic şi pluralist implică însă încrederea în capacitatea unui partid de a promova interesul naţional – şi nu interese particulare sau partizane atunci când votul electoratului îl aduce la guvernare. Inevitabilele erori sau abuzuri vor fi corectate prin mecanismele inerente democraţiei parlamentare: dezbaterea publică în condiţiile libertăţii presei, controlul parlamentar, moţiunea de cenzură, responsabilitatea ministerială şi – în ultimă instanţă – prin vot, la viitoarele alegeri.

126 Teoretic ne putem imagina că prestigiul unui şef de partid este atât de mare iar simţul etic al colegilor de partid atât de pronunţat încât aceştia din urmă să fie dispuşi să-i rezerve conducătorului lor funcţia avută anterior şi să i-o redea automat şi fără obiecţii la încheierea mandatului de Preşedinte. În lumea reală – credem – o asemenea situaţie este rarisimă iar sistemul politic democratic ia în mod deliberat în calcul caracterul interesat şi egoist al acţiunii oamenilor, inclusiv – şi mai ales – al politicienilor. Unul din argumentele fundamentale care justifică principiul separaţiei puterilor constă tocmai în necesitatea de a contracare înclinaţia naturală a oamenilor către exercitarea abuzivă şi egoistă a puterii. Ca o ilustrare a acestei teze, vezi