Omul nostru din Panama

— Îmi pare rău de Mickie, murmură Pendel după o pauză. Nu m am putut stăpâni.

— Când nu ne putem răni duşmanii, ne rănim prietenii. Dacă ştii lucrul ăsta...

— Îl ştiu.

— A telefonat Ursul.

— Pentru articol?

— N a pomenit de articol. Zicea că trebuie să te vadă. Cât mai repede. Îl găseşti la locul obişnuit. Avea un ton ameninţător.

CAPITOLUL ŞAPTESPREZECE

Braseria Boulevard Balboa de pe Avenida Balboa era mo­dest mobilată şi avea un tavan jos, din polistiren, şi lumini de neon ca la închisoare, în­castrate în şipci de lemn. Cu câţiva ani în urmă o explozie o aruncase în aer, nimeni nu mai ţinea minte de ce. Ferestrele mari dădeau spre mare, dincolo de Avenida Balboa. La o masă lungă, un bărbat cu fălci pătrate apărat de nişte gorile cu ochelari de soare îşi dădea aere în faţa unei came­re de televiziune. Ursul era aşezat la masa lui, citindu şi ziarul. Mesele din jurul lui erau libere. Purta un blazer cu dungi P&B şi o pălărie panama de şaizeci de dolari, din butic. Barba lui lucioasă, neagră ca smoala, o barbă de pirat, arăta de parcă tocmai ar fi fost spălată cu şampon. Se asorta cu ramele negre ale ochelarilor.

— M ai sunat, Teddy, îi aminti Pendel, după ce stătu un minut neob­servat de cealaltă parte a ziarului.

— În legătură cu ce? întrebă Ursul, coborându şi ziarul fără chef.

— Ai telefonat, am venit. Haina îţi stă bine.

— Cine a cumpărat orezăria?

— Un prieten de al meu.

— Abraxas?

— Bineînţeles că nu.

— De ce bineînţeles că nu?

— E în criză de bani.

— Cine spune asta?

— El.

— Poate că îl plăteşti tu pe Abraxas. Poate că lucrează pentru tine. Ce afaceri ai cu Abraxas? Vă ocupaţi împreună de droguri, ca taică său?

— Teddy, cred că te ai scrântit.

— Cum i ai plătit datoria lui Rudd? Cine e milionarul ăla nebun cu care te lauzi, fără să i spui lui Rudd nimic mai mult. Chestia asta l a jignit teribil. De ce ai deschis clubul ălă ridicol deasupra prăvăliei? Ai vândut cuiva prăvălia? Ce se întâmplă?

— Teddy, eu sunt croitor. Fac haine pentru domni şi mă extind. Ai de gând să mi faci publicitate pe gratis? Nu de mult a apărut un articol în Miami Herald, nu ştiu dacă ţi a căzut în mână.

Ursul oftă. Vocea îi era inertă, de mult golită complet de compasiune, umanitate şi curiozitate, presupunând că au existat vreodată în ea.

— Dă mi voie să ţi explic principiile jurnalismului, spuse el. Eu fac bani pe două căi. Una e atunci când oamenii mă plătesc ca să scriu şi eu o fac. Detest chestia asta, dar trebuie să mănânc, trebuie să mi finanţez apetiturile. A doua e atunci când oamenii mă plătesc ca să nu scriu. Pen­tru mine, asta e o cale mai bună, fiindcă nu trebuie să scriu nimic, şi câş­tig totuşi bani. Dacă mă descurc bine, câştig mai mult nescriind decât scri­ind. Dar mai există şi o a treia cale, care nu mi place. O numesc ultima scăpare. Mă duc la anumite persoane din guvern şi mă ofer să le vând ce ştiu. Dar nu e o cale prea satisfăcătoare.

— De ce?

— Nu mi place să vând lă întâmplare. Dacă tratez cu cineva obişnuit — cu tine, cu cel de colo, şi ştiu că i pot distruge repu­taţia, afacerea sau căsătoria, şi o ştie şi el, atunci povestea are un preţ, putem cădea de acord, e o discuţie comercială normală. Dar când mă duc la anumite per­soane din guvern — clătină foarte uşor din capul lui lung, a dezaprobare — nu ştiu cât valorează povestea mea pentru ei. Unii dintre ei sunt şme­cheri. Alţii sunt măgari. Nu ştii dacă nu cumva sunt deja la curent şi nu ţi spun. Aşa că blufezi, ei blufează, se pierde o groază de timp. Se mai întâm­plă şi că mă şantajează cu propriul meu dosar ca să mă facă să tac. Nu mi place să mi stric viaţa în felul ăsta. Dacă vrei să facem o treabă, îmi dai un răspuns rapid şi mi economiseşti timpul, îţi stabilesc un preţ bun. Cum ai un milionar nebun la dispoziţie, trebuie să ţin seama şi de el la evaluarea obiectivă a mijloacelor tale financiare.

Pendel avu senzaţia că şi construia un zâmbet din bucăţi, mai întâi o parte, pe urmă cealaltă, apoi obrajii şi, când se putură acomoda, ochii. În cele din urmă, vocea.

— Teddy, cred că ce încerci tu aici este un vechi truc bazat pe încre­de­re. Îmi spui "Fugi, fugi, se ştie tot", ca să te poţi muta în casa mea în timp ce eu sunt în drum spre aeroport.

— Lucrezi pentru americani? Celor pe care i cunosc eu în guvern nu le ar plăcea. Un englez care intră pe terenul lor, ar fi fără milă. Dacă o fac ei, e altceva. Îşi trădează propria ţară. E alegerea lor, s au născut aici, e ţara lor, fac ce vor cu ea, ei au luat hotărârea. Dar să vii tu, un străin, şi să o trădezi în locul lor, asta e o adevărată provocare. Reacţia lor ar putea fi imprevi­zibilă.

— Ai dreptate, Teddy. Sunt mândru să ţi spun că lucrez pentru ame­ricani. Comandantului Şef ale Forţelor Americane din Emis­fera Sudică îi plac hainele la un rând, cu pantaloni de rezervă şi vestă. Pentru însărcina­tul cu afaceri, un smoching din stofă de mohair şi o vestă de tweed, pentru vacanţa de la North Haven.

Pendel se ridică şi simţi cum îi tremură genunchii.

— Nu ştii nimic rău despre mine, Teddy. Dac ai fi ştiut, nu m ai fi întrebat. Motivul pentru care nu ştii nimic e că nu există nimic. Şi, dacă tot vorbim de bani, ţi aş fi recunoscător dacă mi ai plăti pentru frumoasa haină pe care o porţi, ca Marta să poată încheia conturile.

— Nu pot să înţeleg cum poţi să i o tragi mulatrei ăleia desfi­gurate.

Pendel îl lăsă pe Urs aşa cum îl găsise, cu capul pe spate, cu bărbia ridicată, citind ce scrisese în ziarul lui.

Când ajunse acasă, Pendel fu neplăcut surprins găsind casa goală. Asta e recompensa mea pentru o zi de muncă grea? întrebă el pereţii. Un om cu două meserii şi care se omoară muncind trebuie să şi aducă singur mâncarea de seară la el acasă? Dar existau şi consolări. Servieta tatălui Louisei e din nou pe biroul ei. O deschise, scoase o agendă de birou groasă pe care scria Dr. E. Delgado cu litere negre gotice şi un dosar cu corespon­denţă pe care scria "întâlniri". Fără să se lase distras de altceva, incluzând iminenta ameninţare cu demascarea a Ursu­lui, Pendel se sili din nou să nu mai fie decât spion. Lumina era slabă, aşa c o aprinse de tot. Duse bri­cheta lui Osnard la un ochi, îl închise pe celălalt şi viză prin micul obiectiv, evitând să şi pună nasul şi degetele în faţa obiectivului.

— A telefonat Mickie, spuse Louisa când se culcară.

— Unde?

— La mine la birou. Din nou zice că se omoară.

— Aha.

— Spunea c ai înnebunit. Că cineva ţi a luat minţile.

— Frumos din partea lui.

— I am spus că sunt de acord, spuse ea, stingând lumina.

Era duminică după masă şi se aflau la al treilea cazino, dar Andy încă nu l pusese pe Dumnezeu la încercare, deşi îi promi­sese lui Fran c o va face. Abia dacă l văzuse tot week end ul, cu excepţia câtorva ore de somn furate şi o partidă de sex frenetic dimineaţa devreme, înainte ca el să fugă la birou. Restul week end ului şi l petrecuse la ambasadă, cu Shepherd în puloverul lui din lână shetland şi tenişi negri aducându i prosoape fier­binţi şi cafea. Cel puţin aşa îşi imagina ea. Nu era frumos din partea ei să l încalţe pe Shepherd cu tenişi negri, căci nu l văzuse nicio­dată purtând aşa ceva. Dar, prin entuziasmul lui servil, Shephers îi amintea de un profesor de gimnastică de la internat care purta tenişi negri.

— A sosit o mulţime de materiale CORSAR, se mulţumise Andy să i explice. A trebuit să le bag într un raport. Totul sub tensiune şi oricum întârziasem.

— Când vor profita şi Corsarii?

— Londra a tras obloanele. Prea fierbinte pentru consumul local, până nu le dezinfectează analiştii.

Şi lucrurile rămăseseră în stadiul ăsta până acum două ore, când Andy o dusese pe sus la un restaurant uluitor de scump pe faleză unde, la o sticlă de şampanie costisitoare, se hotărâse că sosise momentul să l pună pe Dumnezeu la încercare.

— Am moştenit săptămâna trecută nişte bani de la mătuşa mea. O sumă ridicolă care nu ar servi nimănui. Singura cale e să l punem pe Dumnezeu s o dubleze.

Era într o dispoziţie sinistră. Nervos, cu privirea în alertă, gata să i sară ţandăra, căuta necazul cu luminarea.

— Cântaţi la cerere? strigă el la şeful de orchestră, în timp ce dansau.

— Ce doreşte doamna, señor.

— De ce nu "Ia ţi liber la noapte", sugeră Andy, pe care Fran îl dusese deja prea departe ca să mai poată fi auzit.

— Andy, asta nu înseamnă să l pui pe Dumnezeu la încercare, îl pro­voci să ne omoare, îi spuse ea cu severitate, în timp ce el plătea consuma­ţia cu bancnote umede de cincizeci de dolari, scoase din buzunarul interior al unei haine noi din in, confec­ţionată de croitorul lui.

În primul cazino se aşezase la masa cea mare ca simplu observator, în timp ce Fran stătea protector în spatele lui.

— Ai vreo culoare preferată? o întrebă el peste umăr.

— Nu era vorba că Dumnezeu e cel care decide?

— Noi ne ocupăm de culoare, Dumnezeu se ocupă de noroc, asta e regula jocului.

Mai bău şampanie dar nu miză. Îl cunosc, îşi zise ea brusc, pe când plecau. A mai fost aici. Îşi dădea seama după feţele lor, după zâmbetele complice, după acele "mai poftiţi" respectuoase.

— În interes de serviciu, spuse el sec când ea deschise subiectul. La cel de al doilea cazino, un gardian făcu greşeala să vrea să i caute de ar­me. Lucrurile s ar fi încurcat rău de tot, dacă Fran nu ar fi scos legitimaţia ei de diplomat. Şi de data asta, Andy se uită la joc, dar nu participă, în timp ce două fete de la capătul mesei se străduiau să i atragă atenţia şi una dintre ele chiar îi strigă "Bună, Andy".

— În interes de serviciu, repetă el.

Cel de a treilea cazino era într un hotel de care nu auzise niciodată, într un cartier în care fusese sfătuită să nu se ducă, la camera 303 de la etajul trei, baţi la uşă şi aştepţi. O gorilă uriaşă îl pipăi pe Andy şi de data asta nu obiectă. Ba chiar o sfătui pe Fran să l lase să i controleze poşeta. Crupierii înţepeniră când Andy şi Fran intrară în a doua cameră; se lăsă o tăcere profundă, capetele se întoarseră spre ei şi convorbirile încetară: nici nu era de mirare, dacă ţinem seama că Andy ceruse echivalentul a cinci­zeci de mii de dolari în jetoane de cinci sute şi de o sută, nu mai mici, mer­si frumos, poţi să le pui înapoi de unde le ai luat.

Până să şi dea bine seama, Fran se trezi în spatele lui Andy, aşezat la rândul lui alături de crupierul, care era o târfă grăsuţă şi senzuală, cu buze groase şi cu un decolteu adânc, cu mâini mici şi agile, terminate cu unghii roşii ascuţite ca nişte gheare, iar ruleta se învârtea. Când se opri, Andy câştigase zece mii de dolari pe roşu. După calculele pe care le făcu după aceea, jucase de opt sau nouă ori. Trecu de la şampanie la whisky. Îşi dublă cele cincizeci de mii de dolari, aparent ţinta pe care i o fixase lui Dumnezeu, apoi îşi mai acordă o ultimă rundă de distracţie şi mai câştigă douăzeci de mii. Ceru o pungă şi un taxi la uşă, pentru că i se părea o prostie să se plimbe pe stradă cu douăzeci de mii bani gheaţă într o pungă şi spuse că Shepherd putea să vină a doua zi să ia maşina sau s o dea, oricum nu putea s o sufere.

Dar înlănţuirea acestor evenimente rămase tulbure în mintea lui Fran, pentru că singurul ei gând în timp ce se desfăşurau ele se îndrepta spre primul ei concurs, când poneiul ei care, ca orice alt ponei, se numea Misty, trecuse fără probleme primul obsta­col, după care se ambalase şi parcursese şase kilometri pe şoseaua spre Shrewsbury, cu Fran agăţată de gâtul lui şi maşinile trecând repede în ambele direcţii, fără ca să aibă impresia că nu i păsa nimănui.

— Ursul a trecut pe la mine pe acasă aseară, spuse Marta, după ce închise în urma ei uşa de la camera de croit. Era cu un prieten de la poliţie.

Era luni dimineaţă. Pendel şedea la masa de lucru, făcând ultimele retuşuri la un ordin de luptă al Opoziţiei Tăcute. Puse jos creionul 2H.

— De ce? Ce zic că ai făcut?

— Voiau informaţii despre Mickie.

— Ce informaţii?

— De ce vine atât de des la magazin şi de ce te sună la ore nepotrivite.

— Ce le ai spus?

— Vor să te spionez, zise ea.

CAPITOLUL OPTSPREZECE

Sosirea primului material de la biroul din Panama cu numele de cod CORSAR DOI îl purtase pe Scottie Luxmore, genialul lui părinte de la Londra, pe culmi de autosatisfacţie nemaicu­noscute până atunci. Numai că în dimineaţa aceasta euforia lui făcuse loc unei nervozităţi acute. Păşea prin cameră de două ori mai repede ca de obicei. Vocea lui jovială de sco­ţian răguşise şi privirea îi rătăcea neliniştită de cealaltă parte a fluviului, spre nord vest, unde îl aştepta destinul său.

— Cherchez la femme, Johnny băiete, îl sfătui el pe tânărul şi jigăritul urmaş al lui Osnard pe postul ingrat de asistent per­sonal al lui Luxmore. În meseria noastră, femeia face cât cinci bărbaţi.

Johnson, care, ca şi predecesorul său, îşi însuşise arta esenţială a linguşirii, se aplecă în faţă pe scaun, ca să arate cu câtă aviditate îl asculta.

— Sunt perfide, Johnny. Au curaj, sunt mincinoase din născare. De ce crezi că a insistat să lucreze numai prin barbatu său?

Vocea lui avea nuanţa de protest a celui care şi cerea scuze dinainte.

— Ştia foarte bine că o să i o ia înainte. Unde ar mai fi fost el în cazul ăsta? Pe trotuar. La rebuturi. Concediat. De ce ar fi lăsat să se întâmple una ca asta?

Îşi şterse palmele de pantaloni.

— Un salariu în loc de două şi soţul ei ridiculizat? Louisa noastră nu ar permite aşa ceva! exclamă el. CORSAR DOI a noastră nu ar accepta niciodată.

Ochii i se îngustară, ca şi cum ar fi recunoscut pe cineva la o fereas­tră depărtată, dar nu şi întrerupse peroraţia.

— Ştiam eu ce fac. Ştia şi ea. Să nu subestimezi niciodată intuiţia feminină, Johnny. El a atins urnita superioară, e terminat.

— Osnard? întrebă Johnson cu speranţă în glas.

Trecuseră şase luni de când fusese desemnat ca umbră a lui Luxmore şi nici o misiune nu se contura încă la orizont.

— Soţul ei, Johnny, răspunse Luxmore iritat, trăgând cu vârful dege­telor de o parte a bărbii. CORSAR I. O, la început munca lui părea destul de promiţătoare. Dar n are o viziune de ansam­blu, le lipseşte întotdeauna. N are anvergură. N are perspectivă istorică. Cancanuri, resturi, orice, nu­mai să fie acoperit. N am fi rămas niciodată numai la el, acum îmi dau seama. Şi ea şi a dat seama. Femeia asta îşi cunoaşte bărbatul. Îi cunoaş­te limitele mai bine decât noi. Şi şi cunoaşte propria putere.

— Analiştii sunt cam neliniştiţi de faptul că nu există nici o confir­mare dinafară, îndrăzni Johnson, care nu rata nici o ocazie să ştirbească un pic din piedestalul lui Osnard. Sally Morpurgo zicea că materialul de la CORSAR DOI e prea înzorzonat şi nu destul de motivat.

Înţepătura îl atinse pe Luxmore la viraj, chiar când ataca cea de a cincea lungime de mochetă. Surâse cu zâmbetul larg, impenetrabil, al celor complet lipsiţi de umor.

— Zău? Fără îndoială, domnişoara Morpurgo e o persoană teribil de inteligentă.

— Cred că da.

— Numai că femeile sunt mai severe cu alte femei decât suntem noi, bărbaţii. Pe drept cuvânt.

— Aşa e. Nu m am gândit la asta.

— Femeile mai sunt supuse şi unei anumite gelozii — poate că invidie ar fi un cuvânt mai potrivit — la care noi, bărbaţii, suntem imuni de la natură. Nu i aşa, Johnny?

— Cred că da. Nu. Adică, da.

— Ce i reproşează exact domnişoara Morpurgo? întrebă Lux­more, pe tonul cuiva care ştia să primească o critică pertinentă.

Johnson îşi dorea să nu fi deschis gura.

— Spunea doar că, mă rog, nu există coroborări la potopul zilnic de informaţii. Nimic. Nu ascultări telefonice, nu legături de prietenie, nici o vorbă de la americani. Nu călătorii, nu sateliţi, nu activităţi diplomatice neobişnuite. O gaură neagră pe toată linia. Aşa spunea ea.

— Asta i tot?

— Păi, nu chiar.

— Nu mă cruţa, Johnny.

— Spunea că niciodată, în întreaga istorie a spionajului, nu s a plătit atât de mult pentru atât de puţin. Că era ridicol.

Dacă Johnson sperase să i submineze încrederea lui Luxmore în Osnard şi în munca lui, fu dezamăgit. Pieptul lui Luxmore se bombă şi vocea îşi recăpătă tonul scoţian profesoral.

— Johnny, începu el, sugându şi dinţii din faţă. Te ai gândit vreodată că, azi, o informaţie neinfirmată valorează cât valora una confirmată ieri?

— Nu, mărturisesc că nu.

— Atunci gândeşte te puţin, te rog eu. E nevoie de o minte deosebită, Johnny, ca să ţi ascunzi urmele de urechile şi ochii tehnologiei moderne, nu i aşa? De la cărţile de credit la biletele de călătorie, de la apelurile tele­fonice la faxuri, trecând prin bănci, hoteluri, ce vrei tu. În zilele noastre nu poţi să cumperi o sticlă de whisky la supermarket fără să afle lumea în­trea­gă. În condiţiile astea, "nici o urmă" este aproape o probă de vinovăţie. Oamenii din teren sunt conştienţi de acest lucru. Ei ştiu ce implică să nu te vadă, să nu te audă şi să nu te cunoască nimeni.

— Sunt sigur de asta, domnule, spuse Johnson.

— Oamenii de teren nu suferă de aceleaşi deformări profe­sionale pe care le au cadrele din serviciul ăsta, care stau mai mult în interior, John­ny. Nu au o mentalitate de buncăr, nu sunt striviţi sub greutatea detaliilor şi a informaţiilor superflue. Ei văd pădurea, nu copacii. Şi ce văd ei aici este o cabală Est Sud de dimensiuni îngrijorătoare.

— Sally nu vede, insistă Johnson, spunându şi că unde mergea mia, merge şi suta. Nici Moo.

— Cine e Moo?

— Asistentul ei.

Zâmbetul lui Luxmore rămase înţelegător şi amabil. Şi Moo, îi spuse el, vedea tot pădurea, nu copacii.

— Întoarce pe dos întrebarea ta, Johnny, şi cred că vei avea răspun­sul. De ce există o opoziţie panameză ilegală dacă nu e nimic la care să te opui? De ce grupurile disidente clandestine — nu drojdia societăţii, John­ny, ci reprezentanţi ai claselor conştiente şi înstărite — aşteaptă în culise, dacă nu ştiu exact ce e de aşteptat? De ce se agită pescarii? Ei sunt pru­denţi, Johnny, nu i subestima niciodată pe oamenii mării. De ce reprezen­tantul preşedintelui panamez în Comisia Canalului susţine un lucru în public, în timp ce agenda întrevederilor lui arată altceva? De ce trăieşte o viaţă la suprafaţă şi una subterană, de ce îşi ascunde urmele, de ce dis­cută la ore nepotrivite cu căpitani de port ipocriţi şi japonezi? De ce se agită studenţii? Ce simt în aer? Cine le susură diferite chestii la ureche în cafenele şi în discoteci? De ce cuvântul "vânzare" trece din gură în gură?

— Nu ştiam asta, spuse Johnson care, de la un timp, era uimit văzând cât de mult se încâlceau informaţiile brute sosite din Panama, odată ajunse pe biroul şefului său.

Dar el nu avea acces nelimitat la informaţii şi cu atât mai puţin la sursele de inspiraţie ale lui Luxmore. Când Luxmore îşi pregătea celebrele rezumate de o pagină pentru misterioşii planificatori aplicanţi, cerea mai întâi să i se aducă un teanc de dosare din arhivele ultrasecrete, după care se încuia în birou până când documentul era gata — deşi, atunci când Johnson reuşise cu dibăcie să arunce o privire prin ele, văzuse că dosarele se refe­reau la evenimente din trecut, cum ar fi conflictul din 1956 din Suez, şi nu la ceva ce se petrecea în prezent sau s ar fi putut petrece în viitor.

Luxmore îl folosea pe Johnson ca placă de rezonanţă. Unii oameni, află acum Johnson, nu puteau gândi dacă nu aveau un auditoriu.

— E lucrul cel mai greu de decelat pentru un serviciu ca al nostru, Johnny: cutremurele umane înainte de prima scuturătură, vox populi înainte ca aceasta să se fi făcut auzită. Uită te la Iran şi la ayatolah. Uită te la Egipt în ajunul Suezului. Uită te la perestroika şi la prăbuşirea Imperiului Răului. Uită te la Saddam, unul dintre cei mai buni clienţi ai noştri. Cine le a simţit venind, Johnny? Cine le a văzut formându se, ca nişte nori negri la ori­zont? Nu noi. Uită te la Galtieri şi la conflagraţia din Malvine, pentru numele lui Dumnezeu. De fiecare dată, puternicul ciocan al contrainformaţiilor e în stare să spargă orice nucă, cu excepţia celei care contează cu adevărat: enigma umană.

Păşea cu viteza obişnuită, acordându şi paşii cu grandiloc­venţa frazelor.

— Dar de data asta o vom face. O vom lua înaintea eveni­mentelor. Ascultăm ce se spune prin bazaruri, captăm starea de spirit a mulţimii, obiectivele din subconştientul ei, detonatoarele ascunse. Putem anticipa. Putem dejuca mersul istoriei. Îi putem pregăti o ambuscadă...

Ridică receptorul atât de repede, că abia apucase să sune. Dar nu era decât soţia, care l întreba dacă nu cumva pusese din nou cheile de la maşina ei în buzunar, înainte să plece la lucru. Lux more îşi recunoscu sec vina, închise telefonul, trase de poalele hainei şi şi reluă mersul prin cameră.

Aleseseră apartamentul lui Geoff, pentru că Ben Hatry le spusese să l folosească şi, la urma urmelor, Geoff Cavendish era creaţia lui Ben Hatry, chiar dacă amândoi considerau că era pru­dent să n o spună. Şi era corect să aleagă apartamentul lui Geoff, pentru că, într un fel, ideea fusese a lui Geoff de la bun început, în sensul că Geoff Cavendish venise cu proiectul, iar Ben Hatry spusese "Hai să i dăm bătaie, fir ar să fie!", căci aşa îi plăcea lui Ben Hatry să vorbească: ca britanic, magnat al presei şi patron al nenumăraţilor jurnalişti îngroziţi, avea o repulsie instinctivă pentru limba lui maternă.

Cavendish fusese cel care înfierbântase imaginaţia lui Hatry, dacă Hatry avea aşa ceva, Cavendish încheiase târgul cu Luxmore, îl încurajase, îi stimulase bugetul şi eul, Cavendish orga­nizase, cu aprobarea lui Hatry, primele prânzuri şi reuniuni neoficiale în restaurante scumpe din vecină­tatea Parlamentului, făcuse presiuni asupra membrilor potriviţi, dar nicio­dată în numele lui Hatry, desfăşurase harta ca să le arate unde era neno­ro­cita aia de ţară şi unde ducea Canalul, pentru că jumătate dintre ei nu aveau decât o idee vagă, Cavendish sunase discret alarma în City şi la companiile petroliere, îi flatase, fără prea mare efort, pe imbecilii din Par­tidul Conservator, îi atrăsese pe cei ce visau la imperii, pe cei ce urau Europa, pe rasişti, pe panxenofobi şi pe copiii pierduţi, fără educaţie.

Cavendish fusese cel care evocase viziunea unei cruciade preelectorale de ultimă oră, o pasăre Phoenix înălţându se din cenuşa Partidului Con­ser­vator ca să devină un zeu al luptei; un lider îmbrăcat în armura stră­lucitoare care până acum i se păruse prea largă, Cavendish îi prezentase opoziţiei aceeaşi salată cu alt sos — nu vă faceţi griji, băieţi şi fete, nu trebuie să vă opuneţi la nimic sau să luaţi o poziţie, tot ce trebuie să faceţi e să staţi cuminţi şi să vă spuneţi că nu e momentul să clătinaţi loiala cora­bie britanică, chiar dacă merge şnur în direcţia greşită, pilotată de nebuni, şi chiar dacă e găurită ca o strecurătoare.

Şi tot Cavendish stârnise o anume îngrijorare în rândul multinaţio­nalelor, propagase zvonuri referitoare la efectele devas­tatoare asupra industriei, comerţului şi lirei sterline, Cavendish ne deschisese ochii, cum spunea el, adică transformase zvonurile în certitudini, graţie ingenioasei manipulări a unor ziarişti inde­pendenţi care operau în afara imperiului lui Hatry şi, în con­secinţă, erau neatinşi de îngrozitoarea lui reputaţie, Caven­dish publicase articole în serie în nişte ziare savante şi indigeste, arti­cole pline de promisiuni care pe urmă erau amplificate fără măsură de ziare mai mari, şi tot aşa în susul scării, sau în jos, în paginile gazetelor de mare tiraj, în editorialele unor publicaţii infame aşa zise de calitate, în emisiuni­le nocturne de dezbateri publice la televiziune, nu numai pe canalele pro­prietatea lui Hatry, ci şi pe cele rivale — căci nimic nu era mai previzibil decât tendinţa mijloacelor de comunicare de a repeta papagali­ceşte propri­ile invenţii şi spaima lor de a fi depăşite de concurenţă, indiferent dacă povestea era sau nu adevărată pentru că, sincer vorbind, dragii mei, în zilele noastre în presă nu mai există nici personal, nici timp, nici interes, nici energie, cultură sau un minim simţ al responsabilităţii, ca să se mai verifice faptele altfel decât prin tăierea şi lipirea textelor scrise de alţi mis­tificatori şi repetarea lor ca şi cum ar fi Sfânta Evanghelie.