Omul nostru din Panama



Yüklə 2.07 Mb.
səhifə23/31
tarix30.12.2018
ölçüsü2.07 Mb.
1   ...   19   20   21   22   23   24   25   26   ...   31

Şi din nou Cavendish, acest brav tip de gentleman englez în haine de tweed şi învăţat cu viaţa în aer liber, cu vocea lui aristo­cratică de comenta­tor de crichet într o după amiază însorită de vară, fusese cel care propaga­se cu atâta convingere, întotdeauna prin intermediari pe care i tratase cu o masă buna, preţioasa doc­trină a lui Ben Hatry Acum e momentul, piatra de temelie a pre­siunilor, a trasului de sfori şi a altor intrigi transatlantice, ideea de bază fiind, oricât de brutală şi de interesată ar putea părea privită din exterior, şi chiar din interior, că Statele Unite nu vor putea rămâne uni­ca superputere mondială mai mult de maximum încă un deceniu, după care va cădea cortina, aşa că, dacă va fi necesară o operaţie chirurgicală complicată undeva în lume, pen­tru supravieţuirea noastră, a copiilor noş­tri şi a imperiului lui Hatry şi pentru propăşirea lui în inimile şi minţile Lumii a Treia şi a Patra: faceţi o acum, cât mai avem puterea, fir ar să fie! Nu mai bateţi pasul pe loc! Luaţi ce vreţi şi distrugeţi ce nu vreţi! Dar, indi­ferent ce faceţi sau nu faceţi, terminaţi cu răsfăţul, cu concesiile, cu scuzele şi cu dezumflarea.

Şi dacă asta îl punea pe Ben Hatry în acelaşi pat cu dreapta ameri­cana extremistă şi cu fraţii lor de sânge din Europa şi, în plus, îl transfor­ma în favoritul industriei de armament — ei bine, fir ar să fie, ar spune el în dulcea lui limbă maternă, el nu era politician, îi ura pe toţi împuţiţii, era realist, îl durea în cot de ideile aliaţilor lui, atâta timp cât ce spuneau avea sens şi cât nu se strecurau pe coridoarele comunităţii internaţionale spunând oricărui japonez, negru sau latino american: "Iartă mă că sunt un american alb, burghez şi liberal, domnule, şi scuză ne că suntem atât de mari şi de puternici şi de bogaţi, dar credem în demnitatea şi egalitatea tuturor făpturilor lui Dumnezeu, şi vreţi să fiţi atât de amabil să mi permi­teţi să cad în patru labe şi să vă ling în fund?"

Aceasta era imaginea pe care le o descria neobosit Ben Hatry locote­nenţilor săi, dar pornind întotdeauna de la înţe­legerea că totul rămâne între noi, băieţi şi fete, în interesul sacru al difuzării obiective a informa­ţiilor, misiunea noastră aici pe pământ, căci, dacă nu, vă trag o mamă de bătaie de n o să mai ştiţi cum vă cheamă.

— Nu contaţi pe mine, îi spusese Ben Hatry lui Cavendish cu o zi înainte, cu vocea lui monotonă. Uneori vorbea fără să şi mişte deloc buzele. Uneori i se făcea silă de propriile maşinaţiuni, silă de întreaga mediocritate omenească.

— Voi doi, nenorociţilor, descurcaţi vă singuri, adăugă el răutăcios.

— Cum vrei, şefule. Păcat, dar asta e, spuse Cavendish.

Numai că Ben Hatry venise, conform previziunilor lui Cavendish, cu taxiul, pentru că nu avea încredere în şoferul lui, ba chiar sosise cu zece minute mai devreme, ca să citească un rezumat al rahatului pe care îl trimitea Cavendish oamenilor lui Van de câteva luni încoace — rahat era termenul preferat pentru proză — terminat cu un raport exploziv de o pagină de la labagiii ăia de dincolo de apă — fără semnătură, fără prove­nienţă, fără antet — care, spunea Cavendish, era pontul, bijuteria Coroa­nei, şefule, oamenii lui Van o luaseră din loc rău de tot, de aici şi întâlnirea de azi.

— Cine e nenorocitul care a scris asta? întrebă Hatry, dornic întotdea­una să dea Cezarului ce era al Cezarului.

— Luxmore, şefule.

— Tâmpitul care a dat peste cap de unul singur, în Malvine, întreaga operaţiune?

— Chiar el.

— Ce e sigur e că n a trecut prin secţia de stilizare.

Şi totuşi, Ben Hatry citi raportul de două ori, lucru nemaivăzut la el.

— E adevărat? îl întrebă el pe Cavendish.

— În mare măsură, şefule, spuse Cavendish, cu moderaţia judicioasă care îi caracteriza judecăţile. În parte. Nu ştiu sigur cât au stat informaţiile astea pe raft. Băieţii lui Van ar trebui să fie ceva mai iuţi.

Hatry îi aruncă raportul înapoi.

— Cel puţin, de data asta ştiu ce au de făcut, nenorociţii, spuse el, dând din cap fără urmă de entuziasm în direcţia lui Tug Kirby, cel de al treilea ucigaş, cum îl poreclise cu umor Cavendish, care tocmai dăduse buzna în încăpere, fără să se şteargă pe picioarele lui mari şi care arunca priviri furioase de jur împrejur, în căutarea unui duşman.

— Yankeii au sosit? mugi el.

— Trebuie să apară dintr o clipă în alta, Tug, îl asigură Cavendish.

— Idioţii ăia ar întârzia şi la propria lor înmormântare, spuse Kirby.

Unul dintre avantajele apartamentului lui Geoff era poziţia lui ideală, în inima cartierului Mayfair, la doi paşi de intrarea laterală la Claridges, pe o fundătură pe care locuiau o mulţime de mahări, diplomaţi şi lobby işti şi cu Ambasada Italiei la un capăt. Cu toate astea, pe stradă domnea o atmo­sferă plăcută de anonimat. Puteai fi măturător, organizator de banchete, curier, valet, bodyguard, poponar sau mare maestru al universului. Nimă­nui nu i păsa. Iar Geoff era un priceput deschizător de uşi. Ştia cum să ajungă la oamenii influenţi, cum să i adune laolaltă. Cu Geoff puteai să te laşi pe o rină şi să nu faci nimic, exact aşa cum procedau acum cei trei englezi şi cei doi oaspeţi americani veniţi incognito să participe la o masă care, de comun acord, nu avea loc, un bufet fără servitori, compus din somon tiède sosit în avion de la proprietatea lui Cavendish din Scoţia, ouă de pre­peliţă, brânză, fructe şi, la sfârşit, o excelentă budincă făcută de bătrâna doică a lui Geoff.

De băut, ceai la gheaţă şi alte băuturi nealcoolice, pentru că în Washingtonul renăscut, spunea Geoff Cavendish, alcoolul la prânz era privit ca un semn al Diavolului.

Masa era rotundă, ca să menajeze susceptibilităţile. Loc su­ficient pentru picioare. Scaune moi. Telefoanele deconectate. Cavendish se pricepea grozav când era vorba de confortul celor­lalţi. Dacă doreai, fete căcălău. Întrebaţi l pe Tug.

— Zborul a fost suportabil, Elliot? întrebă Cavendish.

— O, eu mă aflu într un paradis al călătorilor, Geoff. Pur şi simplu ador avioanele astea mici şi instabile. Northolt a fost grozav. Îl ador. Zborul cu elicopterul până la Battersea, epic. Foarte frumoasă centrala electrică.

Cu Elliot nu ţi dădeai niciodată seama dacă era sarcastic sau dacă ăsta era comportamentul lui obişnuit. Avea treizeci şi unu de ani, era sudist din Alabama, avocat şi jurnalist, om de viaţă atâta timp cât nu se lansa în atac. Avea propria lui rubrică în Washington Times, unde ataca ostentativ nume care, până de curând, fuseseră mai cunoscute decât al lui. Era slab şi cadaveric, periculos şi purta ochelari. Faţa lui era numai oase.

— Rămâi aici peste noapte sau te întorci acasă, Elliot? mormăi Tug Kirby, cu aerul că prefera a doua variantă.

— Din păcate, Tug, plecăm imediat după petrecere, spuse Elliot.

— Nu vă duceţi să vă prezentaţi omagiile la ambasadă? întrebă Tug cu un rânjet tâmp.

Era o glumă. Tug nu prea făcea glume. Departamentul de Stat era ultimul de pe lume care ar fi trebuit să afle despre vizita lui Elliot sau a colonelului.

Aşezat lângă Elliot, colonelul mesteca somon cu numărul regulamen­tar de îmbucături.

— Nu avem nici un prieten acolo, Tug, îi explică el cu un aer ingenuu. Toţi sunt poponari.

Tug Kirby era cunoscut la Westminster ca "ministrul cu un portofoliu foarte lung". În parte, aventurile sexuale îl făcuseră să câştige acest titlu, dar mai ales colecţia lui fără pereche de con­sultanţe şi directorate. Nu exista o companie de armament în lumea întreagă sau în Orientul Mijlociu care să nu l fi cumpărat pe Tug Kirby sau să nu fi fost cumpărată de el. Ca şi oaspeţii săi, era puternic şi vag ameninţător. Avea umeri largi, sprânce­ne groase, ce păreau false, şi ochi răi şi proşti, ca de taur. Chiar şi când mânca, pumnii lui mari, strânşi, erau gata de bătaie.

— Hei, Dirk, ce mai ştii despre Van? strigă Hatry vesel, de la celălalt capăt al mesei.

Ben Hatry dăduse curs liber farmecului său legendar. Nimeni nu i putea rezista. Zâmbetul lui era o încântare, după atâta timp petrecut între nori. Colonelul se lumină imediat la faţă. Şi Cavendish era încântat să şi vadă şeful, brusc, bine dispus.

— Generalul Van vă transmite complimente, domnule, lătră el, de parcă s ar fi adresat Curţii Marţiale, şi vrea să vă mulţumească, dumnea­voastră, Ben, şi asistenţilor dumnea­voastră, pentru nepreţuitul sprijin şi încurajările din ultimele luni şi până în prezent.

Umerii traşi spre spate, bărbia înăuntru. Domnule.

— Ei bine, spune i că suntem cu toţii al naibii de dezamăgiţi că nu candidează la preşedinţie, spuse Hatry, cu acelaşi zâmbet radios. E mare păcat că singurul om de bine din America nu are curajul să candideze.

Fără să fie afectat de provocările glumeţe ale lui Hatry, cu care era obişnuit de la întâlnirile precedente, colonelul îi răspunse punctându şi frazele scurte şi sacadate cu înclinări ale capului, în timp ce ochii îi rămâneau larg deschişi şi vulnerabili.

— Generalul Van are tinereţea de partea lui, domnule. Ge­neralul gândeşte pe termen lung. Este un strateg. Citeşte mult. E profund. Ştie să aştepte. Alţii şi ar fi epuizat muniţiile până acum. Nu şi generalul. Nu, domnule. Când va sosi momentul atacului la preşedinţie, generalul va fi acolo. După mine, e sin­gurul om din America care ştie ce are de făcut. Da, domnule.

Eu mă supun, spuneau ochii de prepelicar ai colonelului, dar falca spunea: la o parte din calea mea! Avea părul tuns perie. Stând aşa, în poziţie de drepţi, era greu să ţi aduci aminte că nu purta uniformă. Era greu să nu te întrebi dacă nu cumva era cam nebun. Dacă nu cumva erau cu toţii. Brusc, formalităţile luară sfârşit. Elliot se uită la ceas şi ridică din sprâncene grosolan spre Tug Kirby. Colonelul îşi scoase şervetul de la gât, îşi tamponă buzele cu el, după care îl puse pe masă ca pe un buchet ofilit, pe care să l ridice Cavendish. Kirby îşi aprinse un trabuc.

— Te deranjează dacă l stingi, te rog eu, Tug, rosti Hatry politicos.

Kirby îl stinse. Uneori uita că Hatry îi cunoştea secretele. Cavendish întrebă cine voia îndulcitor în cafea şi dacă dorea cineva lapte. În sfârşit, era o reuniune, nu un festin. Cinci bărbaţi care se detestau cordial, aşezaţi în jurul unei mese din secolul al optsprezecelea bine lustruite şi uniţi de acelaşi ideal măreţ.

— Sunteţi de acord, da sau nu? întrebă Ben Hatry, care nu era celebru pentru preambuluri.

— Am vrea, Ben, asta e sigur, spuse Elliot, cu o expresie indescifra­bilă întipărită pe chip.

— Şi atunci ce naiba vă opreşte? Aveţi dovada. Voi conduceţi ţara. Ce mai aşteptaţi?

— Van ar vrea. Şi Dirk, aici de faţă. Nu i aşa, Dirk? Să cânte fanfara. Nu, Dirk?

— Sigur că da, şopti colonelul şi clătină din cap spre mâinile aşezate una lângă cealaltă.

— Atunci faceţi o, pentru numele lui Dumnezeu! strigă Tug Kirby.

Elliot se prefăcu a nu fi auzit.

— Poporul american ar vrea s o facem, spuse el. Poate că n o ştie încă, dar o va şti curind. Poporul american va dori să recupe­reze ce e al lui de drept şi n ar fi trebuit să fie înstrăinat nicio­dată. Nimeni nu ne opreşte, Ben. Pentagonul e de partea noastră, vrem s o facem, dispunem de oameni bine pregătiţi, de tehnologie. Avem alături de noi Senatul şi Congresul. Partidul Republican. Elaborăm politica externă. Mijloacele de comunicare în masă sunt ale noastre în timp de război. Ultima dată au fost aproape cu totul în mâna noaastră, acum vor fi şi mai mult. Nimeni nu ne opreşte, în afară de noi înşine, Ben. Nimeni, ăsta e adevărul.

Urmă o clipă de tăcere generală. Kirby fu primul care o rupse.

— E întotdeauna nevoie de puţin curaj ca să sari, spuse el morocă­nos. Thatcher nu ezita niciodată. Alţii nu fac decât să ezite.

Tăcerea se lăsă din nou.

— Presupun că aşa se pierd canalele, sugeră Cavendish, dar nimeni nu râse şi iar se lăsă tăcerea.

— Ştii ce mi a spus Van acum două zile, Geoff? zise Elliot.

— Ce ţi a spus, bătrâne?

— Oricine nu e american are o idee despre ce rol ar trebui să joace America. In majoritate, sunt oameni care nu au un rol pen­tru ei înşişi. În majoritate, sunt nişte fricoşi.

— Generalul Van e profund, spuse colonelul.

— Şi atunci? întrebă Hatry.

Dar Elliot nu se grăbi. Stătea cu mâinile încrucişate pe piept, de parcă ar fi purtat vestă şi ar fi fumat trabuc pe plantaţia lui.

— Ben, pentru chestia asta ne trebuie un nenorocit de deto­nator, măr­turisi el, un punct de care să ne agăţăm. Avem o stare de fapt. Nu avem un flagrant delict. Nu călugăriţe americane violate. Nu sugari ameri­cani masacraţi. Avem zvonuri. Avem probabilităţi. Avem rapoartele spioni­lor voştri, necoroborate încă de agenţiile noastre, pentru că aşa spunem că trebuie să fie. Nu e momentul să frângem inimile sensibile de la Departa­mentul de Stat, sau să punem afişe clamând "Jos mâinile de pe Panama!" pe grilajul de la Casa Albă. E momentul să acţionăm hotărit şi să facem ca opinia publică să se adapteze după aceea. Opinia publică se va adapta. Putem s o ajutăm în sensul ăsta. Tu poţi s o ajuţi, Ben.

— Am spus c o fac, o s o fac.

— Dar ce nu ne poţi furniza e detonatorul, spuse Elliot. Nu poţi viola călugăriţe. Nu poţi masacra sugari pentru noi.

Kirby lăsă să i scape un hohot de râs deplasat.

— Nu fi chiar atât de sigur, Elliot! strigă el. Nu l cunoşti pe Ben al nostru aşa cum îl cunoaştem noi. Ce zici, Ben?

Dar, în loc de aplauze, se alese cu o privire încruntată din partea colonelului.

— Bineînţeles că aveţi un afurisit de detonator, răspunse Ben Hatry caustic.

— Şi anume? întrebă Elliot.

— Dezminţirile, fir ar să fie.

— Ce dezminţiri?

— Ale tuturor. Panamezii vor dezminţi, francezii vor dezminţi, japone­zii vor dezminţi. Sunt, deci, nişte mincinoşi, aşa cum şi Castro a fost un mincinos. Castro a dezminţit prezenţa rachetelor ruseşti şi voi aţi interve­nit.

— Ben, rachetele erau acolo, spuse Elliot. Aveam fotografii ale rache­telor. Aveam flagrantul delict. Pentru acest scenariu, nu avem. Poporul american a văzut cum se face dreptate. Vorbele frumoase nu ţin loc de dovezi. N au ţinut niciodată. Avem nevoie de un flagrant delict. Preşedin­tele îl va cere. Dacă nu l are, nu mişcă un deget.

— Nu avem câteva fotografii cu ingineri japonezi cu bărbi false săpând un al doilea canal la lumina lanternelor, Ben? întrebă Cavendish ironic.

— Nu, lua te ar dracu', nu avem, replică Hatry, fără să ridice vocea, căci nici nu avea nevoie. Şi atunci ce ai de gând să faci, Elliot? Să aştepţi până când japonezii or să organizeze o şedinţă de fotografii la ora prânzu­lui, în treizeci şi unu decembrie al anu­lui de graţie o mie nouă sute nouă­zeci şi nouă?

Elliot nu părea să fie mişcat.

— Ben, nu dispunem de nici un argument emotiv care să dea bine la televizor. Ultima dată am avut noroc. Batalioanele Dem­nităţii ale lui Norie­ga au agresat femei americane pe străzile din Panama City. Până atunci nu ne am putut mişca. Aveam drogurile, aşa că am scris din plin despre dro­guri. Aveam pro­blema atitudinii lui Noriega, am scris peste tot despre ea. Aveam urâţenia lui, am scris din belşug şi despre ea. Mulţi cred că a fi urit e imoral. Am plusat pe chestia asta. Aveam viaţa lui sexuală şi problemele de magie. Am jucat cartea Castro. Dar a trebuit ca nişte femei americane cumsecade să fie hărţuite de nişte soldaţi hispanici lipsiţi de respect pen­tru ca preşedintele să se simtă obligat să i trimită pe băieţii noştri la faţa locului ca să i înveţe bunele maniere.

— Am auzit că voi aţi aranjat chestia asta, spuse Hatry.

— Chiar dacă ar fi adevărat, nu ţine de două ori, răspunse Elliot, respingând sugestia cu dosul palmei.

Ben Hatry explodă în sinea lui. Un test subteran. Nici urmă de ex­plozie, căci era bine izolat. Doar un şuier sub înaltă pre­siune, când expiră aerul, frustrarea şi furia, toate într o singură răbufnire.

— Fir ar să fie. Nenorocitul ăla de canal vă aparţine, Elliot!

— A fost o vreme când şi India v a aparţinut, Ben.

Hatry nici nu se osteni să i răspundă. Prin perdeaua ferestrei, privea la ceva ce nu merita nici o atenţie.

— Avem nevoie de un detonator, repetă Elliot. Nu l avem, nu avem război. Preşedintele nu va mişca un deget. Şi cu asta basta.

Fu nevoie de Geoff Cavendish, cu eleganţa şi frumuseţea sa virilă, ca să readucă lumina şi bucuria în cadrul reuniunii.

— Ei bine, domnilor, am impresia că avem multe puncte în comun. Alegerea momentului trebuie lăsată pe seama generalu­lui Van. Nimeni nu contestă acest lucru. Hai să discutăm un pic despre asta, bine? Tug, văd că arzi de nerăbdare.

Hatry nu se mai interesa decât de fereastră şi de perdea. Per­spectiva de a l asculta pe Kirby nu făcu decât să adâncească această dependenţă.

— Opoziţia Tăcută, spuse Kirby. Grupul Abraxas. Ce părere ai despre asta, Elliot?

— Ar trebui să am o părere?

— Van are?

— Lui Van îi plac.

Ciudat din partea lui, nu crezi? spuse Kirby. Dacă luăm în consi­deraţie că Abraxas e antiamerican.

— Abraxas nu e o marionetă, nu e un client, răspunse Elliot calm. Dacă punem un guvern provizoriu în Panama până când ţara e sigură şi putem organiza din nou alegeri, Abraxas e un atu. Liberalii nu pot striga că suntem colonialişti. Nici panamezii.

— Şi dacă nu e ce ne trebuie, puteţi să i doborâţi avionul, nu i aşa? întrebă Hatry ironic.

— Ce vreau eu să spun, Elliot, e că Abraxas e omul nostru, zise Elliot. Nu al vostru. Omul nostru prin propria lui voinţă. Asta face ca opoziţia lui să fie şi a noastră. Noi o s o controlăm, noi o s o înarmăm, noi o să i fim consilieri. Cred că trebuie să ţinem cu toţii minte acest lucru. Mai ales Van. N ar arăta deloc bine pentru generalul Van dacă am descoperi vreo­dată că Abraxas lua bani de la Unchiul Sam. Sau că oamenii lui erau înarmaţi cu arme americane. Doar nu vrem să l stigmatizam pe bietul om ca fiind colaboraţionist yankeu de la bun început, nu i aşa?

Colonelul avu o idee. Ochii i se deschiseră larg şi începură să stră­lucească. Zâmbetul lui deveni angelic.

— Ascultaţi: ce ar fi dacă am opera sub un pavilion de complezenţă? Avem ceva sprijin în zonă. Am putea pretinde că Abraxas primeşte marfa din Peru, din Guatemala sau din Cuba lui Castro. De oriunde. N ar fi nici o problemă.

Tug Kirby nu era omul compromisurilor.

— Noi l am găsit pe Abraxas, noi îl înarmăm, spuse el cu fermitate. Avem un as al procurărilor în zonă. Dacă vreţi să veniţi cu ceva bani, orice ofertă e bine primită. Dar treceţi pe la noi. Nimic în zonă. Nimic direct. Noi îl manipulăm pe Abraxas, noi îi furnizăm armele. E al nostru. La fel şi stu­denţii, pescarii şi oricine mai e cu el. Noi livrăm pentru toţi, încheie el, lo­vind cu încheieturile mari ale degetelor în masa din secolul al opt­spreze­celea, pentru cazul în care mesajul lui nu fusese înţeles.

— Toate astea dacă, spuse Elliot după un timp.

— Dacă ce? întrebă Kirby.

— Dacă intrăm în joc.

Hatry îşi smulse brusc privirea de la fereastră şi se răsuci ca să se uite la Elliot.

— Solicit exclusivitate pentru premieră, spuse el. Camerele mele de luat vederi şi ziariştii mei merg cu primul val, băieţii mei alături de stu­denţi şi de pescari, în exclusivitate. Toţi ceilalţi vin în urmă, cu piesele de rezervă.

Elliot păru că se amuză.

— Poate că organizaţi voi invazia în locul nostru, Ben. Poate că asta v ar rezolva problemele electorale. Ce aţi zice de o inter­venţie de salvare pentru apărarea cetăţenilor britanici expatriaţi? Trebuie să existe vreo doi şi în Panama.

— Mă bucur că ai ridicat problema asta, Elliot, spuse Kirby.

Un nou unghi de atac. Kirby era teribil de încordat, cu toate privirile, chiar şi a lui Hatry, aţintite asupra lui.

— De ce, Tug? întrebă Elliot.

— A venit momentul să discutăm cu ce se alege omul nostru din toate astea, spuse Kirby, roşind. Omul nostru înseamnă li­derul nostru. Mario­neta noastră. Mascota noastră.

— Ce vrei, Tug? Să stea alături de Van la consiliul de război de la Pentagon? sugeră Elliot în bătaie de joc.

— Nu fi caraghios.

— Vrei trupe britanice la bordul navelor de război? N ai decât.

— Nu, mulţumesc, nu vrem. E treaba voastră. Dar vrem un anume credit.

— Cât de mult, Tug? Mi s a spus că e greu să te târguieşti cu tine.

— Nu genul ăla de credit. Credit moral.

Elliot zâmbi. La fel ca Hatry. Moralitatea, implica expresia de pe feţele lor, e negociabilă.

— Omul nostru va fi vizibil, în avanscenă, anunţă Tug Kirby, numă­rând termenii pe degetele lui enorme. Omul nostru va fi cel care se va în­făşură în steag, iar al vostru va aplauda, în timp ce va răsuna imnul nos­tru şi la naiba cu Bruxelles. Relaţia privile­giată va trebui să fie evidentă în ochii lumii, de acord, Ben? Vizite la Washington, strângeri de mână, pom­pă, numai cuvinte frumoase despre omul nostru. Iar omul vostru va veni la Londra de îndată ce l aţi câştigat pentru cauza noastră. Ar fi trebuit s o facă de mult şi lucrul ăsta se observă. Presa de bună calitate va afla des­pre rolul serviciilor britanice de contrainformaţii. Vă vom da un text, nu i aşa, Ben? Restul Europei rămâne pe din­afară şi mâncătorii de broaşte în dizgraţie, ca de obicei.

— Lasă rahatul ăsta pe seama mea, spuse Hatry. Nu el vinde ziare. Eu vând.

Se despărţiră cum se despart doi amanţi după o scenă, îngri­joraţi că spuseseră ce nu trebuia, că nu spuseseră ce trebuia, că nu fuseseră înţe­leşi. Cum ne întoarcem, îi spunem lui Van, zise Elliot. Să vedem ce părere are. Generalul Van gândeşte pe ter­men lung, spusese colonelul. Generalul Van e un adevărat vizio­nar. Generalul are privirea aţintită asupra Ierusali­mului. Generalul ştie să aştepte.

— Dă mi naibii ceva de băut, spuse Hatry.

Rămaseră singuri, trei englezi şi paharele lor de whisky.

— Simpatică reuniune, spuse Cavendish.

— Nişte căcaţi, zise Kirby.

— Cumpără Opoziţia Tăcută, ordonă Hatry. Asigură te că ştie să vorbească şi să tragă. Cât de adevăraţi sunt studenţii?

— Sunt imprevizibili, şefule. Maoişti, pacifişti, mulţi dintre ei mai în vârstă. Pot trece oricând de partea cealaltă.

— Cui dracu' îi pasă de ce parte trec? Cumpără i şi dă le dru­mul să plece. Van vrea un detonator. Visează la el, dar nu îndrăzneşte să l ceară. De ce credeţi că nenorocitul ăla şi a trimis lacheii şi a rămas acasă? Poate că ne oferă studenţii detonatorul. Unde e raportul lui Luxmore?

Cavendish i l dădu şi îl citi pentru a treia oară înainte de a i l înapoia.

— Cine e tipa care scrie prostiile alea de articole catastrofă pentru noi? întrebă el.

Cavendish rosti un nume.

— Dă i l ei, spuse Hatry. Spune i că vreau să i pună pe stu­denţi mai în lumină. Să i lege de săraci şi oprimaţi, să lase deo­parte comunismul. Şi să bată monedă pe Opoziţia Tăcută, care vede în Marea Britanie modelul de democraţie pentru Panama, în secolul al douăzeci şi unulea. Vreau criză. "Teroarea ocupă străzile din Panama", genul ăsta de rahat. Primele ediţii de duminică. Contactează l pe Luxmore. Spune i că e timpul să i scoale pe nenorociţii ăia de studenţi din pat.

Luxmore nu fusese niciodată într o misiune atât de primej­dioasă. Era exaltat, era îngrozit. Dar străinătatea îl îngrozea întot­deauna. Era disperat, eroic de singur. Un paşaport impresionant, în învelitoarea pe care nu tre­buia cu nici un chip s o scoată, cerea tuturor străinilor să acorde liberă trecere peste graniţele lor lui Mellors, mesagerul iubit al Reginei. Aşezate pe scaunul de clasa întâi de lângă el, două valijoare burduşite, din piele neagră, sigi­late cu ceară şi purtând sigiliul regal, prevăzute cu curele de umăr late. Regulile funcţiei sale de împrumut nu i permiteau nici să doar­mă, nici să bea. Nu trebuia să scape nici un moment din ochi valijoarele. Nici o mână impură nu avea permisiunea de a murdări bagajele unui me­sager al Reginei. Orice contact uman era interzis, deşi, din necesitate ope­raţională, nu aplicase acest dictat unei stewardese mămoase a companiei British Airways. Cam la jumătatea drumului deasupra Atlanticului de Sud, simţise nevoia neaşteptată de a se uşura. Se ridicase de două ori ca să şi o satisfacă, dar de fiecare dată un pasager fără bagaje i o luase înainte. În cele din urmă, când nevoia nu mai putuse fi stăpânită, o convinsese pe stewardesă să stea de pază lângă o toaletă liberă, cât el parcurgea ca un rac aleea dintre scaune, cu poverile lui lovind în trecere arabi ce moţăiau sau cărucioare cu băuturi.



Dostları ilə paylaş:
1   ...   19   20   21   22   23   24   25   26   ...   31


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2017
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə