Omul nostru din Panama

— Probabil că aveţi secrete teribil de grele în ele, comentă veselă în­soţitoarea de zbor când îl văzu ajuns cu bine.

Luxmore era încântat să recunoască o compatrioată din Scoţia.

— De unde eşti, draga mea?

— Aberdeen.

— Formidabil! Oraşul de argint, Dumnezeule!

— Dar dumneavoastră?

Luxmore era gata să răspundă printr o descriere generoasă a origi­nilor sale scoţiene când îşi aminti că Mellors din paşaport se născuse la Clapham. Jena lui se accentua când fata îi ţinu uşa cât se luptă cu vali­joarele ca să iasă din toaletă. Întorcându se la locul lui, îi trecu în revistă pe toţi pasagerii, în căutarea unor potenţiali piraţi ai aerului, dar nici unul nu i inspiră încredere.

Avionul începu să coboare. Dumnezeule, îşi zise Luxmore, în timp ce groaza legată de misiunea pe care o avea şi frica de zbor alternau cu coş­marul dezvăluirii identităţii lui. Imaginează ţi că ne prăbuşim în mare, cu valize cu tot. Nave de salvare din America, Cuba, Rusia şi Marea Britanie se grăbesc spre locul dezastrului! Cine era misteriosul Mellors? De ce s au scufundat valizele astea pe fundul oceanului? De ce nu s a găsit nici o hârtie plutind la suprafaţă? De ce nu vine nimeni să i reclame cadavrul? Nu văduvă, nu copii, nu rude? Valijoarele sunt scoase la suprafaţă. Va avea guvernul Maiestăţii Sale amabilitatea să explice extraordinarul lor conţinut unei lumi stupefiate?

— De data asta e Miami, nu i aşa? întrebă stewardesa, privindu l cum se înhăma ca să coboare. Pun pariu că abia aşteptaţi să faceţi o baie caldă după ce scăpaţi de bagajele astea.

Luxmore cobor îglasul, ca nu cumva să l audă vreun arab. Scoţianca asta de treabă merita adevărul.

— Panama, murmură el.

Dar fata îl părăsise deja, prea ocupată să le ceară pasagerilor să ridice spătarele şi să şi pună centurile de siguranţă.

CAPITOLUL NOUĂSPREZECE
— Preţul de acces la green e în funcţie de grad, explică Maltby, ale­gând o crosă mijlocie.

Drapelul se afla la optzeci de metri, cu alte cuvinte o zi de mers în ritmul lui.

— Soldaţii plătesc o nimica toată. Ambiţioşii plătesc din ce în ce mai mult, pe măsură ce urcă pe scara ierarhică. Se zice că generalul nu şi poate permite să plătească cât i se cere. Eu am făcut un târg, mărturisi el mândru, cu un zâmbet viclean. Sunt ser­gent.

Lovi mingea care, surprinsă, alergă şaizeci de metri prin iarba udă, spre un loc sigur, şi se ascunse. Maltby sări în urmărirea ei şi Stormont îl urmă. Un bătrân caddie indian, cu pălărie de paie, purta o colecţie de crose antice într un sac mucegăit.

Impecabil întreţinut, superbul teren de la Amador era visul oricărui jucător prost de golf, iar Maltby era un jucător prost. Se afla între o bază americană imaculată, construită în anii '20, şi plaja ce se întindea de a lungul intrării în Canal, pe un drum drept şi pustiu, supravegheat de un soldat american plictisit şi de un poliţist panamez aşijderea. Era acolo şi o gheretă pentru pază. Nimeni nu venea aici, în afară de militari şi soţiile lor. La ori­zont, pe de o parte se întindea El Chorillo şi, în spate, zgârie norii satanici din Pun ta Paitilla, ale căror contururi erau îndulcite în dimineaţa aceea de mase de nori în mişcare. În larg se vedeau insulele, şenalul şi inevitabilul şir de nave nemişcate, aşteptând să le vină rândul să treacă pe sub Podul Celor Două Americi.

Dar pentru jucătorul prost de golf atracţia majoră a locului rezidă în tranşeele rectilinii, acoperite de iarbă şi săpate la zece metri sub nivelul mării, în trecut parte a lucrărilor Canalului, care servesc azi drept cori­doare pentru mingile greşit trimise. Jucătorul prost poate face un hook, sau un slice; atâta timp cât se lasă pe seama lor, tranşeele îl iartă. Tot ce i se cere e să pună mingea în joc şi să o lase în voia ei.

— Paddy se simte mai bine, sugeră Maltby, repoziţionând dis­cret mingea cu vârful pantofului de golf crăpat. I a trecut tusea?

— Nu prea, spuse Stormont.

— Vai de mine! Ce zic doctorii?

— Nu mare lucru.

Maltby juca din nou. Mingea traversă în viteză green ul şi dispăru iar. Maltby se precipită în urma ei. Începu să plouă. Ploua din zece în zece minute, dar Maltby părea că nu şi dădea seama. Mingea se lăfăia obraz­nică în mijlocul unei insule de nisip ud. Bătrânul caddie îi alese lui Maltby crosa potrivită.

— Ar trebui s o duci undeva departe de aici, îl sfătui cu dez­involtură pe Stormont. In Elveţia sau în alt loc la modă. Panama e o ţară atât de insalubră. Nici nu ştii din ce parte vin microbii. Fir ar să fie.

Ca o insectă preistorică, mingea nimerise într o pampa verde, bogată. Sub trombele de apă, Stormont îşi privi ambasadorul descriind semicercuri largi şi lovind o până când mingea reveni, prost dispusă, pe green. Sus­pans, apoi un strigăt de triumf când Maltby efectua un putt lung. S a ţic­nit, îşi zise Stormont. E nebun. Ar cam fi timpul. O vorbă, Nigel, dacă eşti drăguţ, îi spusese Maltby la telefon, la ora unu noaptea, exact când Paddy era gata să adoarmă. M am gândit să profităm şi să ne dezmorţim picioa­rele, Nigel, dacă nu ai nimic împotrivă. Cum vreţi, domnule ambasa­daor.

— Altfel, ambasada e chiar un loc foarte plăcut zilele astea, reluă Maltby, îndreptându se spre tranşeea următoare. În afară de tusea lui Paddy şi de săraca bătrâna Phoebe.

Phoebe, soţia lui, nu era nici atât de săracă, nici atât de bătrână.

Maltby nu se bărbierise. Un pulover gri jerpelit, ud leoarcă, atârna de pe umerii lui ca o tunică din zale, căreia îi pierduse pantalonii. De ce naiba nu şi cumpăra un impermeabil? se minună Stormont, în timp ce ploaia i se scurgea pe ceafă.

— Phoebe nu e niciodată mulţumită, zicea Maltby. N am idee de ce s a mai întors. Eu nu pot s o sufăr. Ea nu poate să mă sufere. Copiii nu pot să ne sufere pe nici unul. Nu văd de ce ne mai ostenim. Sunt ani de când nu ne am mai regulat, slavă Dom­nului.

Stormont păstră o tăcere consternată. Niciodată, în cele opt­sprezece luni de când se cunoşteau, Maltby nu i făcuse vreo con­fidenţă. Şi acum deodată, din motive necunoscute, ameninţătoarea lor intimitate nu mai cunoştea limite.

— Tu ai reuşit să divorţezi, se plânse Maltby. Şi povestea a făcut zgomot mare, dacă mi aduc bine aminte. Dar ţi ai revenit. Copiii îţi vor­besc. Foreign Office ul nu te a dat afară.

— Nu chiar.

— Ei bine, aş vrea să stai de vorbă cu Phoebe. O să i facă extrem de bine. Spune i că ai trecut prin asta şi că nu e chiar atât de rău cum se spune. Problema ei e că nu ştie să discute cu oamenii altfel decât făcând pe şefa.

— Poate c ar fi mai bine dacă ar vorbi Paddy cu ea, spuse Stormont.

Maltby nu şi îndoi genunchii ca să pună mingea pe tee, observă Stormont. Pur şi simplu se plie în două, iar apoi se îndreptă din şale, fără să se oprească din vorbit.

— Nu, sincer să fiu, aş prefera să i vorbeşti tu, continuă el, în timp ce ataca ameninţător mingea. Îşi face griji din cauza mea, pricepi? Ştie că ea o să se descurce şi singură. Dar crede că eu o să stau toată ziua la telefon, întrebând o cum să fierb un ou. Nici gând să fac una ca asta. O să instalez la mine o fată superbă şi toată ziua o să fierb ouă pentru ea.

Lovi şi mingea sări în sus, dincolo de tranşeea salvatoare. Un timp păru satisfăcută de traiectoria ei dreaptă, apoi îşi schimbă părerea, o luă la stânga şi dispăru printre perdelele de ploaie.

— Căcat, spuse ambasadorul, dezvăluind profunzimi de lim­baj pe care Stormont nu le ar fi bănuit vreodată.

Potopul devenea insuportabil. Lăsând mingea baltă, se retraseră în chioşcul pentru fanfară, în faţa caselor ofiţerilor căsătoriţi, aşezate în semicerc. Bătrânului caddie însă nu i plăcea chioşcul. Prefera adăpostul îndoielnic al unui pâlc de palmieri, sub care se postă, în timp ce torentul i se scurgea de pe pălărie.

— Altfel, după câte îmi dau seama, spuse Maltby, echipa noastră o duce bine. Fără certuri, moralul e bun, cotă fabuloasă în Panama, infor­maţii fascinante din toate direcţiile. Ce ar putea stăpânii noştri să ceară mai mult, mă întreb?

— Ce? Ce ne cer?

Maltby însă nu se lăsă împins de la spate. Prefera propria lui cale sinuoasă.

— Am avut convorbiri lungi cu tot soiul de oameni seara tre­cută, pe linia secretă a lui Osnard, anunţă el pe un ton de adu­cere aminte. Ai încercat o vreodată?

— Nu.

— O chestie sinistră, roşie, conectată la o maşină de spălat de pe vremea războiului cu burii, dar poţi spune tot ce vrei la ea. Am fost teribil de impresionat. Şi ce ţipi amabili. Nu că i aş cunoaşte, dar păreau ferme­cători. O conferinţă la telefon. Ne am petrecut tot timpul cerându ne scuze pentru întreruperi. Un tip pe nume Luxmore e în drum spre noi. Un scoţi­an. Trebuie să i spunem Mellors. N ar trebui să ţi spun, aşa că, bineînţe­les, o fac. Luxmore Mellors ne aduce veşti capitale.

Ploaia se oprise brusc, dar Maltby nu părea să fi observat. Caddie ul stătea încă ciucit sub palmieri, fumând o ţigară groasă de marijuana.

— Ai putea să l laşi să plece, sugeră Stormont. Dacă nu mai joci.

Puseră laolaltă câţiva dolari umezi şi l trimiseră pe caddie înapoi cu crosele lui Maltby, înainte de a se aşeza pe o bancă uscata de la marginea chioşcului, uitându se cum se scurgea un pârâu umflat prin acest Eden şi cum soarele se răsfrângea pe fiecare frunză şi floare, spre gloria lui Dumnezeu.

— S a hotărât — pasivul nu mi aparţine, Nigel — s a hotărât că guvernul Maiestăţii Sale va aduce, în secret, ajutoare şi sprijin Opoziţiei Tăcute din Panama. Nu oficial, bineînţeles. Luxmore, căruia trebuie să i spunem Mellors, vine să ne înveţe cum să procedăm. Din câte am înţeles, există un fel de manual.Ceva de genul Cum să răstorni guvernulţării gazdă. Va trebui să ne inspirăm cu toţii din el. Încă nu ştiu dacă mi se va cere să i primesc pe domnii Domingo şi Abraxas în grădina mea de zarzavaturi în miez de noapte sau dacă sarcina asta îţi va reveni ţie. Nu că aş avea o grădină de zarzavaturi, dar mi se pare că răposatul lord Halifax avea, şi acolo se întâlnea cu tot felul de oameni. Te uiţi cam strâmb la mine. Ce s a întâmplat?

— De ce nu se ocupă Osnard de asta? întrebă Stormont.

— Ca ambasador, n am încurajat implicarea lui. Băiatul are şi aşa destule pe cap. E tânăr. E pe un post inferior. Celor din opoziţie le plac oamenii cu experienţă. Unii sunt ca noi, dar alţii sunt proletari bătrâni, docheri, pescari, fermieri. E mult mai bine dacă ne asumăm noi răspun­derea. Va trebui, de asemenea, să sprijinim un grup misterios de studenţi fabricanţi de bombe, chestie tare delicată. Tot noi o să ne ocupăm şi de ei. Sunt sigur că te vei descurca de minune. Pari tulburat, Nigel. Te am supă­rat cu ceva?

— De ce nu ne trimit mai mulţi agenţi?

— O, nu cred că e nevoie. Câţiva vizitatori de seamă, poate, oameni ca Luxmore Mellors, dar nu pe cineva permanent. Nu e cazul să umflăm inu­til schema ambasadei, ar duce la discuţii. De altfel, le am şi spus lucrul ăsta.

— Le ai spus? întrebă Stormont neîncrezător.

— Ba bine că nu. Cu două persoane cu experienţă ca tine şi ca mine, le am spus, nu e nevoie de personal suplimentar. Am fost cât se poate de ferm. N ar face decât mizerie peste tot, am zis. De neacceptat. Am făcut uz de autoritatea mea. Le am spus că suntem oameni de lume. Ai fi fost mân­dru de mine.

Stormont crezu că vede o scânteiere neobişnuită în ochii ambasadoru­lui său, comparabilă cu trezirea dorinţei.

— Vom avea nevoie de o cantitate enormă de lucruri, con­tinuă Maltby, cu entuziasmul unui elev în faţa unui nou tren electric. Radiouri, maşini, case secrete, curieri, ca să nu mai pomenesc materialul: mitraliere, mine, lansatoare de rachete, tone de explozibil, bineînţeles, detonatoare, tot ce ai visat vreo­dată. M au asigurat că nici o Opoziţie Tăcută modernă nu e com­pletă fără ele. Se pare că piesele de schimb sunt şi ele extrem de importan­te. Ştii cât de neglijenţi sunt studenţii. Le dai un radio dimineaţa şi la ora prânzului e acoperit de înscrisuri. Sunt sigur că Opoziţia Tăcută nu e cu nimic mai brează. Vei fi bucuros să afli că toate armele vor fi britanice. O companie britanică de încredere e gata să le furnizeze. Frumos din partea lor. Ministrul Kirby are o părere foarte bună despre ei. Şi au câştigat laurii în Iran; sau să fi fost Irak? Probabil în amândouă. Gully are o părere gro­zavă despre ei, iar Foreign Office ul a acceptat sugestia mea de a l avansa pe loc la rangul de Corsar. Osnard îl pune să depună jurământul chiar acum.

— Sugestia ta, repetă Stormont zăpăcit.

— Da, Nigel, am hotărât că tu şi cu mine suntem făcuţi pentru intrigi. Ţi am spus într o zi cât de tare îmi doresc să particip la un complot brita­nic şi iată l. Goarna secretă a sunat. Sunt sigur că nimeni nu ne va acuza de lipsă de zel — mi aş dori să ai o figură ceva mai veselă, Nigel. Nu pari să realizezi importanţa spuselor mele. Ambasada asta e pe cale să facă un enorm salt înainte. Dintr o mlaştină diplomatică va deveni noul post la modă. De pe o zi pe alta o să plouă cu promovări, decoraţii, atenţii. Să nu mi spui că te îndoieşti de înţelepciunea şefilor noştri. Ţi ai ales cât se poate de prost momentul.

— Am doar impresia că lipsesc o mulţime de etape, spuse Stormont fără prea mare convingere, încercând să se acomodeze cu ambasadorul nou nouţ din faţa lui.

— Prostii. Ce fel de etape?

— Cea logică, în primul rând.

— Zău? făcu Maltby pe un ton glacial. Unde anume detectezi tu o lipsă de logică?

— Mă rog, să luăm Opoziţia Tăcută. Nimeni în afară de noi nu a auzit de ea. De ce n a făcut nimic? Nu s a scurs nimic în presă, n au dat nici o declaraţie.

Maltby era deja plin de indignare.

— Dar, dragul meu, după cum arată numele, asta e natura ei. E tă­cută. Îşi ţine părerile pentru ea. Aşteaptă să i vină ceasul. Abraxas nu e un beţiv. E un erou, un revoluţionar în slujba lui Dumnezeu şi a patriei. Do­mingo nu e un negustor de droguri cu un libido peste măsură de mare, e un luptător altruist pentru democraţie. Cât despre studenţi, ce aş putea să ţi spun? Mai ţii minte cum eram. Zăpăciţi. Schimbători. Azi una, mâine alta. Mă tem că Panama te deprimă, Nigel. E timpul s o duci pe Paddy în Elveţia. A, şi mai e ceva, continuă el, ca şi cum omisese să spună un lu­cru. Era să uit. Domnul Luxmore Mellors va aduce lin­gourile de aur, adău­gă el, de parcă tocmai ar fi încheiat un raport administrativ. Nu poţi avea încredere în bănci şi în serviciile de curierat, nu în lumea obscură a intrigii în care tu şi cu mine toc­mai intrăm, Nigel, aşa că trece drept mesager al Reginei şi le aduce în valiza diplomatică.

— Ce aduce?

— Lingourile de aur, Nigel. Se pare că asta e ce li se dă opoziţiilor tăcute din zilele noastre, nu dolari, lire sterline sau franci elveţieni. Logic, de altfel. Te poţi imagina finanţând o Opoziţie Tăcută cu lire sterline? Se devalorizează înainte primu­lui puci avortat. Şi mi s a spus că opoziţiile tăcute costă scump, spuse el pe acelaşi ton detaşat. Câteva milioane nu mai înseamnă nimic în zilele noastre, mai ales atunci când vrei să cumperi pe deasupra şi viitorul guvern. Studenţii, mă rog, poţi să le mai strângi puţin cureaua, dar îţi mai aminteşti cu ce viteză făceam datorii la vârsta lor? O bună intendenţă e esenţială pe ambele fronturi. Cred însă că sun­tem la înălţime, Nigel, tu ce zici? Eu personal văd treaba asta ca pe o pro­vocare. Genul de ocazie la care visezi pe la mijlocul carierei. Un El Dorado diplomatic, fără sudoarea explorării în junglă.

Maltby căzuse pe gânduri. Aşezat alături de el cu buzele strânse, Stormont nu l mai văzuse niciodată atât de relaxat. În ce l privea, nu pricepea nimic. Sau nimic din ce ar fi putut să explice. Soarele încă lumina puternic. Ghemuit la umbra chioşcului, se simţea ca un condamnat pe viaţă, căruia nu i venea să creadă că uşa celulei era larg deschisă. Măştile cădeau — dar purtase oare vreo mască? Pe cine crezuse că ducea el de nas dacă nu pe sine însuşi, când văzuse cum ambasada înflorea sub alchimia înşelătoare a lui Osnard? "Nu mai ponegri o treabă bună", îi spusese el tăios lui Paddy, când îndrăznise să sugereze că de fapt CORSARUL era un pic cam prea frumos ca să fie adevărat, mai ales după ce începeai să l cunoşti ceva mai bine pe Andy.

Între timp, Maltby filozofa.

— O ambasadă nu e făcută ca să evalueze, Nigel. Putem avea o păre­re, asta e altceva. Putem avea cunoştinţe despre situaţia locală. Sigur că avem. Şi uneori acestea par să intre în conflict cu ce ne spun superiorii. Avem simţuri, vedem, auzim şi mirosim. Dar nu avem kilometri de dosare, calculatoare, analişti şi, din păcate, nici zeci de începătoare tinere şi ferme­cătoare care aleargă cât e ziua de lungă pe culoare. Nu avem o privire de ansamblu. Nici date la scară mondială. Cu atât mai puţin într o ambasadă atât de mică şi de neînsemnată ca a noastră. Suntem nişte ţărănoi. Bănu­iesc că eşti de acord.

— Le ai spus lor asta?

— Chiar aşa, la telefonul magic al lui Osnard. Cuvintele capătă mai multă greutate când sunt spuse în secret, nu crezi? Suntem conştienţi de limitele noastre, am spus. Munca noastră e una de rutină. Din când în când, ni se permite să aruncăm câte o privire spre lumea mare. CORSA­RUL e o asemenea privire. Şi suntem recunoscători, suntem mândri. Nu e nici corect, nici opor­tun, am spus, ca o ambasadă mică, însărcinată cu captarea ambianţei ţării şi propagarea punctelor de vedere ale guvernului nostru, să fie obligată să emită o judecată obiectivă asupra unor probleme care i depăşesc capacitatea.

— Ce te a făcut să spui asta? întrebă Stormont.

Intenţionase s o zică mai tare, dar ceva parcă l strângea de gât.

— CORSARUL, bineînţeles. Foreign Office ul mi a reproşat că m am abţinut să laud ultimul material. La fel şi ţie. Laude, am spus. Puteţi avea câte laude vreţi. Andrew Osnard e un băiat fer­mecător, conştiincios la culme, iar Operaţiunea CORSAR ne a dat material de gândire. O admirăm. O sprijinim. Revitalizează mica noastră comunitate. Dar asta nu ne face să i acordăm un loc în marea ordine a lucrurilor. E treaba analiştilor voştri şi a şefilor noştri s o facă.

— Şi le a plăcut ce le ai zis?

— Au fost încântaţi. Andy e un tip foarte de treabă, aşa cum le am spus. Are mare succes la femei. E un atu pentru ambasadă.

Se întrerupse, lăsând să planeze o urmă de îndoială şi reluă pe un ton mai scăzut.

— Mă rog, poate că nu joacă până la opt puncte. Poate că mai trişează puţin ici şi colo. Cine n o face? Părerea mea, şi asta n are nici o legătură cu tine, cu mine sau cu oricine altcineva din ambasadă, poate cu excepţia tânărului Andy, părerea mea e că informaţiile CORSAR sunt cele mai cumplite baliverne.

Reputaţia lui Stormont că ştia să şi păstreze sângele rece în momen­tele de criză era binemeritată. Stătu o clipă crispat — banca era din lemn de tec şi pe el îl cam durea spatele, mai ales pe vreme umedă. Se uită în­delung la şirul de nave neputincioase, la Podul Celor Două Americi, la oraşul vechi şi la sora lui mo­dernă şi urâtă de dincolo de golf. Îşi depărta picioarele şi le aşeză din nou unul peste celălalt. Şi se întrebă dacă, din motive ne­spuse încă, asista la sfârşitul carierei sale sau la începutul unei cariere noi, al cărei curs nu îi era încă limpede.

Maltby, în schimb, părea cufundat într un fel de seninătate de confe­sional. Bine aşezat, cu capul lui lunguieţ, ca de capră, rezemat de un stâlp din fier al chioşcului, continuă pe un ton mărinimos.

— Numai că nu ştiu, spunea el, şi nici tu nu ştii, care dintre ei in­ventează totul. CORSARUL? Doamna CORSAR? Sursele secundare, oricine ar fi ele — Abraxas, Domingo, femeia aia, Sabina, sau ziaristul ăla dezgus­tător, care se învârte mereu prin preajmă, Teddy Nu ştiu cum? Sau chiar Andrew în persoană, dragul de el, şi tot restul e vanitate? E tânăr. L ar putea duce de nas. Pe de altă parte, e isteţ şi e un dur. Nu, nu i aşa. E putred până n măduva oaselor. E un ticălos a ntâia.

— Credeam că l placi.

— Ba bine că nu, îmi place enorm. Şi nu i reproşez că trişează. Mulţi oameni trişează, dar de obicei sunt jucători proşti, ca mine, atât de proşti, că unii îşi cer scuze. Şi eu mi am cerut, practic, scuze de vreo două ori.

Cu un surâs ruşinat, privi la o pereche de fluturi mari, gal­beni, care se deciseseră să participe şi ei la conversaţie.

— Dar Andy e un câştigător, pricepi? Şi câştigătorii care trişează sunt nişte rahaţi. Cum se înţelege cu Paddy?

— Paddy îl adoră.

— Sfinte Dumnezeule, sper că nu prea tare. Se culcă în schimb cu Fran, regret că trebuie s o spun.

— Prostii, răspunse Stormont cu aprindere. Abia dacă schimbă o vorbă.

— Asta fiindcă se culcă pe furiş. O fac de luni de zile. Se pare că a zăpăcit o complet.

— Cum naiba poţi să fii atât de sigur?

— Dragul meu, nu se poate să nu fi observat că nu mi pot lua ochii de pe ea îi spionez fiecare mişcare. Am urmărit o. Nu cred că m a reperat, deşi admiratorii în tăcere speră că victimele lor îi observă. De la ea s a dus la Osnard. N a mai ieşit. A doua zi de dimineaţă la ora şapte am inventat o telegramă urgentă şi i am telefonat acasă. N a răspuns nimeni. Mai clar de atât nici că se poate.

— Şi nu i ai spus nimic lui Osnard?

— La ce bun? Fran e un înger, el e un rahat. Eu sunt un obse­dat. Unde ne ar duce toate astea?

Chioşcul începu să scârţâie şi să se clatine sub o nouă aversă de ploaie şi trebuiră să aştepte câteva minute ca să apară din nou soarele.

— Ce intenţionezi să faci? întrebă Stormont morocănos, înlăturând toate întrebările pe care refuza să şi le pună.

— Să fac ai spus, Nigel?

Era din nou acel Maltby pe care şi l amintea Stormont: tăios, pedant şi distant.

— În legătură cu ce?

— Cu CORSARUL. Cu Luxmore. Cu Opoziţia Tăcută. Cu studenţii. Cu oamenii de dincolo de pod, oricine ar fi ei. Cu Osnard. Cu faptul că acest CORSAR e o ficţiune. Dacă e aşa. Că rapoartele sunt baliverne, cum le spui tu.

— Dragul meu. Nu ni să cere să facem ceva. Suntem simpli servitori ai unei cauze mai nobile.

— Dar dacă Londra înghite totul şi tu crezi că sunt invenţii...

Maltby se aplecă în faţă, aşa cum s ar fi aplecat peste birou, cu vâr­furile degetelor reunite, într o atitudine de dezaprobare mută.

— Continuă.

— ...atunci ar trebui să le spui, zise Stormont ferm.

— De ce?

— Ca să nu i laşi să fie duşi de nas. Se poate întămpla orice.

— Nigel, credeam că am căzut deja de acord că noi nu suntem evaluatori.

O pasăre cu pene lucitoare de culoarea măslinei pătrunsese în domeniul lor şi le cerea firimituri.

— Nu am ce să ţi dau, o asigură Maltby dezolat Zău că n am. Fir ar să fie, exclamă el, vârându şi mâinile în buzunare şi căutând în zadar ceva, orice. Altă dată, îi spuse el. Vino mâine. Nu, poimâine, cam pe la ora asta. Aşteptăm un spion de mare clasă.

— În aceste condiţii, Nigel, datoria noastră la ambasadă este să furnizăm sprijin logistic, continuă Maltby pe un ton sec şi pragmatic. De acord?

— Păi, da, spuse Stormont fără convingere.

— Să ajutăm, când e nevoie. Să aplaudăm, să încurajăm, să recon­fortam. Să le uşurăm povara celor de la tragere.

— De la conducere, spuse Stormont absent. Sau linia de tragere, dacă asta vrei să zici.

— Mulţumesc. De ce de fiecare dată când vreau să folosesc o metaforă la modă nu o nimeresc? Cred că m am gândit la unul dintre blindatele lui Gully, plătite cu lingouri de aur.

— Aşa cred şi eu.

Vocea lui Maltby crescu, ca şi cum ar fi vrut să ajungă la un auditoriu din afara chioşcului, dar acolo nu era nimeni.

— În acest spirit de colaborare din toată inima, le am indicat celor de la Londra — şi sunt sigur că vei fi de acord cu mine — că Andrew Osnard, oricât de strălucit ar fi, nu are destulă experienţă ca să manipuleze sume mari de bani, lichizi sau în lingouri. Şi că ar fi indicat, pentru binele lui şi al celor ce primesc banii, să se numească un casier. Ca ambasador al său, m am oferit să mi asum această sarcină. Londra a înţeles cât de înţeleaptă este propunerea. Mă îndoiesc că va înţelege şi Osnard, dar nu prea poate obiecta, mai ales că noi — tu şi cu mine, Nigel — suntem cei care vom prelua, la momentul potrivit, legătura cu Opoziţia Tăcută şi cu studenţii. Se ştie că banii din fonduri secrete sunt greu de administrat şi, o dată ce au dispărut în mâinile cui nu tre­buie, e imposibil să le dai de urmă. Cu atât mai important e să fie gospodăriţi cu scrupulozitate, cât sunt în grija ta. Am cerut să i se dea Cancelariei un seif cum are Osnard în camera lui blindată. Aurul — şi tot restul — va fi depus acolo şi doar noi doi vom avea cheile. Dacă Osnard decide că are nevoie de o sumă mare de bani, poate veni la noi să şi prezinte cererea. Presupunând că suma este în bugetul prevăzut, vom scoate împreună banii şi i vom remite cui e cazul. Eşti bogat, Nigel?