Omul nostru din Panama



Yüklə 2.07 Mb.
səhifə31/31
tarix30.12.2018
ölçüsü2.07 Mb.
1   ...   23   24   25   26   27   28   29   30   31

Pe urmă mai era Mercedesul albastru metalizat, adorat de familia Mendoza de la numărul şapte, care cobora panta pentru că Pete Mendoza fusese atât de fericit că ajunsese acasă înainte de atac, încât lăsase maşi­na în punctul mort şi fără să tragă frâna de mână, iar aceasta îşi dăduse, treptat, seama. Sunt liberă, îşi spusese ea. Au lăsat uşa celulei deschisă. Nu mi rămâne decât să pornesc. Aşa că o pornise din loc, la început nesi­gură, ca Mickie, şi, poate tot ca Mickie, sperând în şansa unei coliziuni care să i schimbe viaţa, dar, în disperarea ei, se ambalase şi numai Dum­nezeu ştia unde se va opri şi cu ce viteză, ce alte pagube risca să producă înainte să se oprească sau dacă nu cumva vreun maniac al supraingineriei germane nu i programase într unui din circuite secvenţa cu căruciorul de copil dintr un film rusesc al cărui titlu Pendel îl uitase.

Toate aceste detalii nesemnificative aveau o mare importanţă pentru Pendel. Ca şi doamna Costello, îşi putea fixa atenţia asupra lor, în timp ce bombardamentul de pe Ancón Hill şi manevrele succesive ale elicopterelor de luptă îi erau prea familiare, făceau parte din realitatea de zi cu zi, dacă realitatea de zi cu zi arăta astfel: un biet ucenic croitor aprinde focuri ca să i facă plăcere prietenului său şi şefilor, după care priveşte cum lumea dispare în fum. Şi tot ceea ce ai crezut nu a fost decât un nimic.

Nu, onorată instanţă, nu eu am declanşat acest război.

Da, onorată instanţă, aveţi dreptate, s ar putea să fi scris imnul. Dar permiteţi mi să vă atrag atenţia, cu tot respectul cuvenit, că nu e obliga­toriu ca acela care a scris imnul să fi declanşat războiul.

— Harry, nu înţeleg de ce rămâi afară când familia te imploră să intri în casă. Nu, Harry, nu peste un minut. Acum. Vrem să intri în casă şi să ne aperi, te rog.

Ah, Lou, ah sfinte Isuse, mi aş dori atât de mult, mi aş dori din toată inima să mă duc lângă ei. Numai că trebuie să şterg minciuna, chiar dacă — jur — nu ştiu care este adevărul. Trebuie să rămân şi să plec în acelaşi timp, dar în clipa asta nu mai pot să stau.

Nu fusese nici o alertă, dar Panama era în stare de alertă tot timpul. Poartă te frumos, altfel... Aminteşte ţi că nu eşti o ţară, ci un canal. De altfel, nevoia de a preveni era exagerată. Un Mercedes cărucior albastru fără un copil în el, care o ia la vale, previne pe cineva înainte de a trece pe câteva străzi în serpentină şi a intra într un grup de fugari? Bineînţeles că nu. Un stadion de fotbal previne pe cineva înainte de a se prăbuşi, omo­rând sute de oameni? Un asasin îşi previne victima că va veni poliţia s o întrebe dacă e spion britanic şi dacă i ar plăcea să petreacă o săptămână sau două cu nişte tipi al naibii în puşcăria cel mai bine garnisită din Panama? Cât despre un avertisment explicit referi­tor la intenţiile cuiva — "O să vă bombardăm" sau "O să vă trădăm" — de ce să alarmăm pe toată lumea? Un avertisment nu le ar fi de ajutor săracilor, căci oricum nu au ce face, poate doar ce făcuse Mickie. Şi nici cei bogaţi nu au nevoie de aver­tisment, pentru că principiul bine stabilit pentru invadarea ţării era că bogaţii nu erau expuşi nici unui risc, cum zicea întotdeauna Mickie, indi­ferent dacă era beat sau treaz.

Aşa că nu fusese nici un avertisment, iar elicopterele de luptă veni­seră dinspre mare, ca de obicei, dar de data asta fără să întâmpine vreo rezistenţă, pentru că nu exista armată, astfel că El Chorillo alesese calea înţeleaptă şi se predase înainte ca avioanele să ajungă acolo, semn că oraşul se supunea şi că Mickie, adoptând aceeaşi conduită anticipată, nu se înşelase nici el, chiar dacă rezultatul produsese o oarecare mizerie. Un bloc asemănător cu al Martei se prăbuşi în genunchi de bunăvoie, amin­tindu i de Mickie culcat pe burtă. O şcoală primară din pre­fabricate îşi dădu foc. Un azil de bătrâni îşi făcu în propriul perete o gaură de mărimea capului lui Mickie. După care îşi azvârli cam jumătate din locatari în stra­dă, ca să se ocupe de incendii, aşa cum făcuseră şi locuitorii din Guararé, adică nedându le nici o atenţie. Şi o mulţime începuse cu bun simţ să fugă înainte de a avea de ce fugi — un fel de exerciţiu de eva­cuare — şi să urle înainte de a fi lovită. Şi toate astea, observa Pendel pe deasupra strigătelor Louisei, avuseseră loc înainte ca primul semn de perturbare a aerului să ajungă la balconul lui din Bethania sau ca primele zguduituri să scuture debaraua pentru mături de sub scară, unde îi dusese Louisa pe copii.

— Tati!


De data asta era Mark.

— Tati, vino în casă. Te rog! Te rog!

— Tati, tati, tati.

Acum era Hannah.

— Te iubesc!

Nu, Hannah. Nu, Mark. Despre iubire altă dată, vă rog, şi nici nu pot intra în casă. Când un om dă foc lumii, îşi omoară cel mai bun prieten pe deasupra, şi şi trimite amanta care nu i e amantă la Miami, ca s o cruţe de alte atenţii din partea poliţiei, deşi îşi dăduse seama văzând o cum îşi întorcea privirea că nu se va duce, face tot ce poate ca să renunţe la ideea că ar putea pro­teja pe cineva.

— Harry, au calculat totul. Totul e pus la punct milimetru cu milime­tru. E înaltă tehnologie. Noile lor arme pot alege o fe­reastră anume de la o distanţa de kilometri. Nu mai bombardează civili. Fii bun şi intră în casă.

Dar Pendel nu putea intra în casă, deşi şi ar fi dorit s o facă, pentru că din nou picioarele nu l ascultau. Îşi dădu seama că de fiecare dată când dădea foc lumii sau îşi ucidea un prieten, picioarele încetau să l mai ser­vească. Şi o lumină ca de jar se ridica deasupra cartierului El Chorillo, din vârful ei înălţându se un fum negru — deşi, ca pisicile, fumul nu era negru peste tot, ci roşu la bază din cauza flăcărilor şi argintiu deasupra, de la rachetele de pe cer. Acest ochi de foc ce se forma pe boltă îl privea fix pe Pendel, care nu şi putea urni privirea sau picioarele în altă direcţie. Tot ce putea face era să privească hipnotizat şi să se gândească la Mickie.

— Harry, te rog, aş vrea să ştiu unde te duci.

Şi eu aş vrea. Întrebarea Louisei îl surprinse, până când îşi dădu seama că totuşi mergea, nu spre ea sau spre copii, ci îndepărtându se de ea, îndepartându se de ruşinea din faţa lor, că se afla pe un drum pavat ce cobora la vale, urmând cu paşi mari calea pe care o urmase Mercedesul  că­ru­cior al lui Pete când por­nise de capul lui, cu toate că o parte din el ar fi dorit să se întoarcă, s o ia la goană în susul dealului şi să şi îmbrăţişeze copiii şi soţia.

— Harry, te iubesc. Chiar dacă ai făcut ceva rău, eu am făcut altele şi mai rele. Harry, puţin îmi pasă ce eşti sau cine eşti sau ce ai făcut şi cui anume. Rămâi, Harry.

Mergea cu paşi mari, cu călcâiele lovind dureros panta abruptă, făcându l să tresară. Faptul că mergea la vale şi că pierdea din altitudine făcea întoarcerea mai grea, din ce în ce mai grea. Coborărea era seducă­toare. Şi drumul era doar al lui, pen­tru că, în general, în timpul unei invazii, cei ce nu sunt pe străzi ca să jefuiască stau în casă şi încearcă să le telefoneze prietenilor, ceea ce şi făceau oamenii pe care i vedea prin ferestrele lumi­nate, când trecea cu paşi mari pe lângă ele. Uneori chiar reuşeau, pentru că prietenii lor, ca şi ei, locuiau în zone în care serviciile publice erau asigurate şi pe timp de război. Marta însă nu putea telefona nimănui. Marta trăia printre oameni care, chiar dacă numai cu sufletul, locuiau de cealaltă parte a podului, iar pentru ei războiul eră un obstacol serios, dacă nu chiar tragic, în desfăşurarea vieţii lor de zi cu zi.

Mergea mai departe, dorind să se întoarcă, dar fără s o facă. Complet zăpăcit, căuta un mijloc de a şi transforma epuizarea în somn şi poate că tocmai la asta era bună moartea. I ar fi plăcut să facă ceva care să dureze, cum ar fi să simtă din nou faţa Martei ascunsă la gâtul lui, să i simtă unul dintre sâni în palmă, dar problema era că nu se considera apt pentru tovă­răşia cuiva, preferind să rămână singur, pentru bunul motiv că provoca mai puţine nenorociri când era izolat, aşa cum îi spusese judecătorul, care avusese dreptate, şi cum îi spusese şi Mickie, care avusese şi mai multa dreptate.

Costumele nu l mai interesau absolut deloc, nici ale lui, nici ale alto­ra. Linia, croiala, felul în care cădeau, silueta — nu l mai preocupau. Oa­menii trebuiau să poarte ce le plăcea şi cei mai buni nici n aveau de ales, după cum observase. Mulţi dintre ei se descurcau de minune cu o pereche de blugi şi o cămaşă albă, sau cu o rochie înflorată, pe care le spălau şi le purtau cu schim­bul toată viaţa. Mulţi dintre ei habar n aveau ce însemna o haină care cădea bine. Ca oamenii ăştia care fugeau pe lângă el, de exemplu, cu picioarele sângerânde şi cu gurile larg deschise, dându l din drum, strigând "Foc!" şi urlând cum urlau copiii lor. Urlând "Mickie!" şi "Pendel, ticălosule". O căută pe Marta printre ei, dar n o văzu. Probabil că hotărâse că era prea mârşav pentru ea, prea dezgustător. Căută din priviri Mercedesul albas­tru metalizat al lui Mendoza, în caz că se hotărâse să schimbe tabăra şi să treacă de partea mulţimii îngrozite, dar nu văzu nici urmă de Mercedes. Văzu un hidrant de incendiu amputat la mijloc. Dever­sa sânge negru pe stradă. Îl văzu pe Mickie de câteva ori, fără ca acesta să i adreseze un cât de mic semn de recunoaştere.

Merse în continuare şi şi dădu seama că ajunsese departe în valea care ducea, probabil, în oraş. Dar, când mergi singur pe mijlocul drumului pe care treci în fiecare zi cu maşina e greu să recunoşti reperele cunoscute, mai ales atunci când sunt luminate de rachete şi când eşti busculat de oameni speriaţi, care fug. Dar destinaţia nu reprezenta o problemă. Proble­ma era Mickie, era Marta. Era centrul mingii de foc al cărei ochi nu l slă­bea nici o clipă în timp ce umbla, ordonându i să meargă mai departe, vorbindu i cu vocile tuturor noilor vecini panamezi de treabă pe care nu era prea târziu ca să i cunoască. Şi cu siguranţă că, în locul spre care se îndrepta, nimeni nu i va mai cere să înfru­museţeze aparenţele şi nici nu i va mai lua visele drept cumplita realitate.

MULŢUMIRI


Nimeni dintre cei care m au ajutat să scriu această carte nu e vinovat de lipsurile ei.

În Panama, trebuie mai întâi să mulţumesc eminentului romancier american Richard Koster care, cu o mare generozitate a spiritului, a făcut totul ca să mi se deschidă uşi şi mi a dat nenumărate sfaturi înţelepte. Alberto Calvo n a fost niciodată zgârcit cu timpul şi sprijinul lui. Roberto Reichard mi a fost de mare folos şi a dovedit o ospitalitate fără pereche. Şi odată ter­minată cartea, a făcut dovada unui ochi de adevărat redactor. Guillermo Sanchez, cu inima sa de leu, flagelul lui Noriega şi până în zilele noastre apărătorul vigilent, în La Prensa, al unei Panama cinstite, mi a făcut onoarea de a citi manuscrisul termi­nat şi de a mi da aprobarea, cum a făcut şi Richard Wainio de la Comisia Canalului Panama, care a fost în stare să râdă la pasajele care i ar fi făcut pe unii mai slabi de înger să pălească.

Andrew şi Diana Hyde, în ciuda gemenilor, au sacrificat ore întregi din timpul lor preţios, nu au încercat niciodată să mi afle motivările şi m au salvat de la câteva gafe jenante. Doctorul Liborio García Correa şi familia lui m au adoptat şi m au con­dus spre locuri şi oameni la care, fără ei, nu aş fi ajuns. Îi voi fi întotdeauna recunoscător doctorului García Correa pentru cercetările neobosite pe care le a făcut pentru mine şi pentru minunatele călătorii pe care le am făcut împreună, şi anume la Barro Colorado. Sarah Simpson, director şi proprietar al restau­rantului Pavo Real, mi a pregătit excelente feluri de mâncare. Hélène Breebaart, care face rochii frumoase pentru panameze superbe, mi a dat cu amabilitate sfaturi despre cum aş putea să mi amenajez magazinul de croitorie bărbătească. Iar personalul de

la Institutul Smithsonian de Cercetări Tropicale m a făcut să trăiesc două zile de neuitat.

Portretul pe care l am făcut personalului Ambasadei Brita­nice este o pură fantezie. Diplomaţii britanici şi soţiile lor pe care i am întâlnit în Panama erau cu toţii competenţi, eficienţi şi cin­stiţi. Sunt ultimii oameni de pe lume care să ţeasă comploturi sau să fure lingouri de aur şi, mulţu­mesc lui Dumnezeu, nu au nimic în comun cu personajele imaginare descrise în această carte.

La Londra, le mulţumesc lui Rex Cowan şi lui Gordon Smith pentru sfaturile lor legate de ascendenţa pe jumătate evreiască a lui Pendel şi lui Doug Hayward de pe Mount Street W, care mi a furnizat prima imagine ceţoasă a lui Harry Pendel, croitorul.

Dacă treceţi vreodată pe la el ca să vă ia măsurile pentru un costum, Doug vă va primi, probabil aşezat într un fotoliu lângă uşa de la intrare. Mai există acolo şi o canapea comodă pe care să te aşezi şi o măsuţă de cafea, acoperită de cărţi şi reviste. Dar, din păcate, nici un portret al lui Arthur Braithwaite nu atârnă pe perete şi nici nu i prea place trăncăneala în camera de probă, unde domneşte o atmosferă de eficacitate şi seriozita­te. Dar dacă, într o seară liniştită de vară, în prăvălia lui, închizi ochii, ai putea să auzi ecoul îndepărtat al vocii lui Harry Pendel ridicând osanale hainelor din alpaca şi nasturilor din tagua.

În ce priveşte muzica lui Harry Pendel îi sunt dator unui alt mare croitor, Dennis Wilkinson de la L.G. Wilkinson de pe St. George Street. Când croieşte, lui Dennis nu i place nimic mai mult decât să încuie cu cheia uşa spre lumea exterioară şi să şi pună discurile clasice favorite. Alex Rudelhof m a făcut să pătrund în tainele luării măsurilor.

În sfârşit, cartea asta n ar fi văzut niciodată lumina zilei fără Graham Greene. După ce am citit Omul nostru din Havana de Greene, gândul unui mitoman al informaţiilor nu mi a dat pace nici o clipă.

John le Carré



*****************************************************************************

1 Revanşă


Dostları ilə paylaş:
1   ...   23   24   25   26   27   28   29   30   31


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2017
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə