Omul nostru din Panama

Trecând prin Chitre, Pendel îşi aminti de crescătoria de creveţi care şi depuneau ouăle în trunchiurile de manglieri şi cum Hannah întrebase dacă mai întâi rămân însărcinaţi. Şi după creveţi îşi aminti de o amabilă suedeză, specialistă în horticul­tura, care le vorbise despre orhideea numită mica prostituată a nopţii, pentru că ziua nu avea nici un miros, dar noap­tea nici o persoană decentă n ar fi lăsat o să i intre în casă.

— Harry, nu e nevoie să le explici copiilor. Şi aşa au de a face cu destule lucruri de genul ăsta.

Dar interdicţia Louisei nu servi la nimic, căci toată săptămâna Mark o strigă pe Hannah putita de noche, până când Pendel îi ordonă să termine.

După Chitre veni zona de luptă: mai întâi cerul înroşit din ce în ce mai aproape, iar apoi bubuitul artileriei şi lumina tra­soarelor când trecu printr un baraj de poliţie după altul, pe dru­mul spre Guararé.

Pendel mergea şi mai mulţi oameni în alb păşeau lângă el, conducân­du l la spânzurătoare. Era plăcut surprins că se simţea împăcat cu moar­tea. Dacă ar trebui să şi mai trăiască o dată viaţa, hotăr îel, va insista ca rolul principal să i fie încredinţat unui alt actor. Mergea la spânzurătoare şi alături de el păşeau îngeri, îngerii Martei, îi recunoscu imediat, adevăra­ta inimă a ţării, cei ce trăiau de cealaltă parte a podului, care nu dădeau sau nu primeau mită, făceau dragoste cu cei pe care îi iubeau, femeile rămâneau însărcinate şi nu făceau avorturi şi, dacă se gândea mai bine, şi Louisa i ar admira dacă ar putea trece din­colo de zidurile care o încercuiau — dar cine poate? Ne naştem cu toţii într o închisoare, condamnaţi pe viaţă din clipa în care deschidem ochii, motiv pentru care era atât de trist ori de câte ori se uita la copiii lui. Copiii ăştia însă erau diferiţi, erau îngeri, iar el era teribil de bucuros că îi întâlnise în ultimele ore ale vieţii lui. Nu se îndoise niciodată că Panama avea mai mulţi îngeri pe metru pătrat, mai multe crinoline albe şi bonete înflorate, umeri superbi, mirosuri de bucătă­rie, muzică, dansuri, râsete, mai mulţi beţivi, poliţişti veroşi şi focuri de artificii letale decât orice alt paradis de douăzeci de ori mai mare, iar toate astea se adunaseră aici ca să l întovărăşească. Era nespus de recunoscă­tor să descopere orchestre cântând şi formaţiuni de dansuri folclorice luându se la întrecere cu negri supli cu ochi romantici în blazere şi cu pantofi albi, ale căror mâini subţiri modelau drăgăstos aerul din jurul coapselor ondulânde ale partenerelor lor. Îi plăcea să constate că uşile duble ale bisericii erau larg deschise, permiţându i Sfintei Fecioare să vadă cât mai bine, indiferent dacă voia sau nu, petrecerea de afară. Era evident ca îngerii ţineau morţiş ca ea să nu piardă contactul cu viaţa de zi cu zi, în toată naturaleţea ei.

Mergea încet, cum mergeau condamnaţii, pe mijlocul străzii şi zâm­bind. Zâmbea pentru că toţi ceilalţi zâmbeau şi pentru că un gringo prost crescut, care refuză să zâmbească în mijlocul unei mulţimi de petrecăreţi mestizo indo spanioli incredibil de frumoşi, reprezintă o specie în pericol. Marta avea dreptate, oamenii aceştia erau cei mai frumoşi, cei mai virtuoşi şi cei mai nepătaţi oameni de pe suprafaţa pământului, după cum remar­case deja Pendel. Să mori printre ei era un privilegiu. Va cere să fie înmor­mântat de cealaltă parte a podului.

De două ori întrebă pe unde s o ia. De fiecare dată fu trimis în altă direcţie. Prima oară, un grup de îngeri îi arătă cu seriozi­tate mijlocul pieţei, unde deveni ţinta mişcătoare a salvelor rachetelor cu capete multiple trase din toate părţile de la înălţimea capului, prin ferestre şi uşi. Deşi râse, zâmbi şi se apără cum putu mai bine, ca să arate că aprecia gluma, era de fapt o minune că ajunse de cealaltă parte a pieţii cu amândoi ochii, ure­chile şi coaiele intacte şi fără nici o arsură, pentru că rachetele nu erau deloc o glumă şi nici de râs nu erau. Erau proiectile incandescente cu o viteză iniţială mare, scuipând foc şi trase din apropiere, la ordinele unei amazoane roşcate, cu pistrui şi cu picioarele în X, îmbrăcată într un şort zdrenţuit, care se autode clarase comandantul trăgătorilor unei unităţi bine înarmate şi care trăgea rachetele mortale ca pe o coadă în urma ei, când sărea şi gesticula obscen. Fuma — ce anume, nu se ştie — şi printre pufăituri urla ordine trupelor ei din jurul pieţei: "Tăiaţi i daravela, culcaţi l la podea" — mai trăgea o dată din ţigară şi urma un nou ordin. Dar Pendel era un om de treabă şi toţi ceilalţi erau îngeri.

A doua oară când întrebă pe unde s o ia îi arătară un şir de case care mărgineau o parte a pieţei, cu verandele pline de rabiblancos prea bine îm­brăcaţi, care petreceau în timp ce BMW urile lor lucitoare stăteau parcate alături. Trecând pe lângă fiecare dintre aceste verande, Pendel îşi zicea: Te ştiu, eşti fiul sau fiica lui cutărică, Dumnezeule, cum zboară timpul. Dar, după ce se gândi mai bine, prezenţa lor nu l jena, nici nu i păsa dacă şi ei îl recunoscuseră, pentru că locuinţa în care se sinucisese Mickie era la numai câteva case mai la stânga, motiv să şi con­centreze toate gândurile exclusiv asupra unui fost tovarăş de puşcărie, un obsedat sexual pe nume Spider, care se spânzurase în celulă în timp ce Pendel dormea la câţiva paşi de el. Spider fusese singurul cadavru de care se apropiase Pendel. Aşa se face că, într o oarecare măsură, era din vina lui Spider dacă Pendel, distras, se trezi în mijlocul unui cordon de poliţie improvizat, constând într o maşină de poliţie, un cerc de gură cască şi vreo douăzeci de poliţişti, care cu siguranţă nu încăpuseră cu toţii în maşină, dar care, aşa cum era obiceiul poliţiştilor în Panama, se adunaseră ca pescăruşii în jurul unei bărci de pescuit în momen­tul în care simţiseră miros de profit sau agitaţie.

Centrul atracţiei era un ţăran bătrân şi buimac, aşezat pe mar­ginea trotuarului cu pălăria de paie între genunchi şi cu faţa cufundată în palme, care se lamenta urlând ca o gorilă. Adunaţi în jurul lui erau cam vreo duzină de spectatori şi de sfătuitori, printre care mai mulţi beţivi, siliţi să se sprijine între ei ca să rămână în picioare, şi o femeie bătrână, fără îndoială soţia omu­lui, care şi aproba cu vehemenţă bărbatul, de câte ori acesta o lăsa să spună şi ea o vorbă. Cum poliţiştii nu intenţionau să deschidă drum prin grup şi încă şi mai puţin prin rândurile lor, Pendel nu avu de ales şi trebui să caşte şi el gura, deşi nu parti­cipa activ la dezbate­re. Bătrânul fusese destul de grav ars, lucru care se vedea de cum îşi în­depărta mâinile de faţă ca să aducă un argument sau să respingă un altul. O bucată mare de piele lipsea de pe obrazul lui stâng şi rana se întindea în jos până la deschizătura cămăşii fără guler. Şi fiindcă era ars, poliţia pro­punea să l ducă la spitalul din localitate, ca să i se facă o injecţie, lucru care, toată lumea era de acord, reprezenta cel mai bun remediu.

Dar bătrânul nu voia injecţie şi nici remediu. Mai degrabă suporta durerea decât să i se facă o injecţie, mai degrabă făcea septicemie sau orice altceva decât să meargă cu poliţia la spital. Motivul era că, fiind un beţiv notoriu, acesta era probabil ultimul festival din viaţa lui, or toată lumea ştia că, dacă ţi se face o injecţie, n aveai voie să bei până la înche­ierea festivalului. Luase deci hotărârea, martor îi erau nevasta şi Creato­rul, să le spună poliţiştilor să şi facă ei injecţia în fund, căci prefera să bea până n o mai şti de el şi, oricum, n o să mai ştie de durere. Aşa că le ar fi recunoscător dacă toţi, inclusiv poliţia, ar şterge o naibii din calea lui şi dacă voiau cu adevărat să i facă un bine, cel mai nimerit ar fi dacă i ar aduce ceva de băut, lui şi neveste sii, o sticlă de seco ar fi deosebit de bine primită.

Pendel ascultă cu mare atenţie, simţind în toate prezenţa unui mesaj, chiar dacă înţelesul acestuia nu îi era limpede. Trep­tat, poliţia se îndepăr­tă, la fel şi mulţimea. Femeia bătrână se aşeză pe jos lângă bărbatul ei şi îşi petrecu braţul pe după gâtul lui, iar Pendel urcă treptele singurei case de pe stradă cu luminile stinse, spunându şi: Sunt deja mort, sunt la fel de mort ca şi tine, Mickie, aşa că să nu ţi închipui că moartea ta o să mă sperie.

Bătu, dar nimeni nu veni să i deschidă. Bătaia lui făcu în aşa fel ca, pe stradă, capetele să se întoarcă spre el, căci cine bate la uşa cuiva în timpul festivalului? Aşa că se opri din bătut şi se retrase în umbra pridvorului. Uşa era închisă, dar nu şi încuiată. Apăsă pe clanţă, păşi înăuntru şi primul lui gând fu că se întor­sese la orfelinat şi că se apropia Crăciunul şi era unul dintre cei trei magi din piesa despre naşterea Domnului, cu o lanternă şi un băţ în mână, cu vechea pălărie cafenie pe care cineva o dăruise săracilor — numai că actorii din casa în care intra acum nu erau aşezaţi la locurile lor şi cineva îl răpise pe Pruncul Sfânt.

O cameră goală, pardosită cu dale, ţinea loc de staul. Focurile de artificii din piaţă proiectau un halo din puncte lumi­noase care dansau. O femeie cu un şal păzea un leagăn şi se ruga cu mâinile împreunate la bărbie, iar femeia era Ana şi simţise fără doar şi poate nevoia de a şi acoperi capul în prezenţa morţii. Dar leagănul nu era leagăn. Era Mickie, "întins invers", aşa cum îi spusese Ana, Mickie cu faţa turtită de podeaua bucătăriei şi cu fundul în sus, cu o hartă reprezentând statul Panama într o parte a capului, acolo unde ar fi trebuit să fie o ureche şi un obraz, şi cu arma cu care o făcuse alături de el, aţintită acuzator spre intrus, spunând lumii ceea ce ea ştia deja: că Harry Pendel, croitor, negustor de vise, născocitor de personaje şi de locuri în care să evadezi, îşi ucisese propria creaţie.

Pe măsură ce ochii i se obişnuiau cu lumina mişcătoare a focurilor de artificii, a trasoarelor şi a lampadarelor din piaţă, Pendel începu să distin­gă mizeria pe care o lăsase Mickie în urma lui când îşi zburase o parte a capului: urmele de pe par­doseală, de pe pereţi şi de pe alte locuri unde nu te ai fi aşteptat, ca de pildă o comodă grosolan decorată cu piraţi veseli şi gagi cile lor. Şi asta îl determină să i adreseze Anei primele cuvinte, mai degrabă practice decât consolatoare.

— N ar trebui să acoperim cu ceva ferestrele? întrebă el.

Dar ea nu răspunse, nu se mişcă, nu şi întoarse capul, de unde Pen­del deduse că era, în felul ei, la fel de moartă ca şi el. Mickie o omorâse şi pe ea, victimă inocentă. Încercase să l facă pe Mickie fericit, îl ştersese, împărţise patul cu el, şi iată că el o împuşcase: asta e pentru toată oste­nea­la ta. Aşa că, pentru o clipă, Pendel fu furios pe Mickie, acuzându l de un act de mare cruzime, nu numai împotriva propriului trup, ci şi împotri­va soţiei, amantei, copiilor lui, precum şi asupra prietenului său Harry.

Pe urmă îşi aminti de propria i răspundere şi de faptul că l descrisese pe Mickie ca pe un mare opozant şi spion; şi încercă să şi imagineze ce simţise Mickie când poliţia venise să i spună că va merge din nou la puşcărie. Adevărul propriei vini mătură orice gând convenabil despre lipsurile lui Mickie ca sinucigaş.

O atinse pe Ana pe umăr şi, dacă văzu că tot nu mişca, un sentiment rezidual de om de teatru se trezi în el: femeia asta avea nevoie să i se ridice moralul. Aşa că o apucă pe sub braţe, o ridică în picioare şi o ţinu lipită de el. Era la fel de ţeapănă şi de rece cum îşi imagina că trebuia să fie Mickie. Era limpede că stătuse atât de mult timp în aceeaşi poziţie veghindu l, că imo­bilitatea şi placiditatea lui trecuseră, cumva, în oasele ei. Dacă ar fi fost să judece după cele două ori când o întâlnise, era de felul ei zburdalnică, veselă şi zvăpăiată, şi probabil că niciodată nu privise atât de mult la ceva atât de imobil. La început ţipase, uriaşe, se văitase — presupuse Pendel, amintindu şi de convor­birea telefonică — şi după ce se descărcase, intrase într un fel de stare de prostraţie. Pe măsură ce se calma, încremenea, de aia era acum atât de ţeapănă şi de aia îi clănţăneau dinţii de nu putea să răspundă la întrebarea lui despre ferestre.

Căută să i dea ceva de băut, dar nu găsi decât trei sticle de whisky goale şi o sticlă de seco pe jumătate băută, dar decise că seco nu era ce i trebuia ei. Aşa că o conduse la un fotoliu de răchită şi o aşeză în el, găsi chibriturile, aprinse gazul şi puse o cratiţă cu apă la fiert, iar când se întoarse să se uite la ea constată că ochii ei îl găsiseră din nou pe Mickie, aşa că se duse în dor­mitor, luă pătura de pe pat şi o întinse peste capul lui Mickie, simţind pentru prima oară mirosul cald ca de rugină al sângelui acoperind mirosul de cordită, de bucătărie şi de fum ce năvălea dinspre verandă, în timp ce artificiile continuau să explodeze şi să şuiere în piaţă, iar fetele urlau când băieţii aruncau câte o petardă la picioarele lor. Totul era acolo, ar fi fost de ajuns ca Pendel şi Ana să şi întoarcă privirea de la Mickie şi să se uite la spectacol prin ferestrele mari.

— Scoate l de aici, bolborosi ea din fotoliu.

După care adăugă, mult, mult mai tare:

— Tata o să mă omoare. Scoate l de aici. E spion britanic. Aşa spu­neau. La fel şi tu.

— Potoleşte te, îi spuse Pendel, surprins că i vorbea în felul ăsta.

Şi brusc Harry Pendel se transformă. Nu era un alt om ci, în fine, el însuşi, un om conştient de propria lui forţă. Într un su­blim moment de revelaţie avu, dincolo de melancolie, de moarte şi de pasivitate, revelaţia validării vieţii lui ca artist, un act de armonie şi de sfidare, de răzbunare şi de împăcare, un salt maies­tuos pe un tărâm unde toate limitele frustrante ale realităţii fu­seseră măturate de adevărul măreţ al visului creatorului.

Ceva din resuscitarea lui Pendel trebuie să i se fi comunicat şi Anei, căci după câteva sorbituri de cafea lăsă ceaşca jos şi veni să l ajute. Mai întâi umplură un lighean cu apă şi turnară dezin­fectant în ea, apoi căutară o mătură, o cârpă de spălat pe jos, rulouri de prosop de hârtie, cârpe de bucătărie, detergent şi o perie de frecat podeaua, după care aprinseră o lumânare şi o aşezară cât mai jos, astfel ca flacăra ei să nu se vadă din piaţă, unde o nouă serie de artificii, trase de data asta în aer şi nu în acei gringos care treceau pe acolo, anunţau alegerea unei regine a frumuseţii — şi iat o înaintând pe carul ei triumfal, cu mantia albă, cu coroana din flori albe pe păr, cu umerii albi şi cu ochii strălucind de mân­drie, o fată de o frumuseţe atât de fascinantă şi de strălucitoare, încât mai întâi Ana şi pe urmă Pendel se opriră din treabă ca s o vadă trecând cu suita ei de prinţese şi de paji dansând şi cu destule flori ca să l îngroape pe Mickie de o sută de ori.

Se întoarseră apoi la treabă, frecară şi spălară până când apa din lighean deveni neagră în penumbră şi trebuiră s o schimbe, pe urmă o schimbară iar, dar Ana muncea cu bunăvoinţa pe care Mickie spunea că o avea mereu — e o fată bună, zicea el, e la fel de nesătulă în pat ca şi la restaurant, şi în curând frecatul şi spălatul avură un efect purificator asupra ei şi începu să trăncănească vesel, ca şi cum Mickie ar fi ieşit pen­tru o clipă ca să aducă o nouă sticlă sau să bea iute un whisky cu un vecin, pe una dintre verandele iluminate de lângă ei, unde chiar în mo­men­tul acela grupuri de petrecăreţi aplaudau şi exclamau voioşi la trece­rea reginei frumuseţii — şi n ar fi zăcut cu faţa în jos în mijlocul camerei, cu pătura peste cap, cu fundul în sus şi cu mâna întinsă încă spre revol­verul pe care Pendel, neobservat de Ana, îl strecurase într un sertar, ca să l folosească mai târziu.

— Uite, uită te repede, e ministrul! strigă Ana.

Un grup de notabilităţi în panabrisas albe sosiseră în centrul pieţei, înconjuraţi de alţi bărbaţi cu ochelari negri. Aşa o să fac, îşi zise Pendel. O să mă prefac că sunt şi eu o oficialitate.

— Ne trebuie bandaje. Caută o trusă de prim ajutor, spuse el.

Nu exista nici una, aşa că tăiară un cearşaf.

— O să trebuiască să cumpăr şi un aşternut nou, spuse Ana.

Haina P&B magenta a smochingului lui Mickie atârna pe un scaun. Pendel scotoci prin buzunare, scoase portofelul lui Mickie şi i întinse Anei un teanc de bancnote, de ajuns pentru un nou rând de aşternuturi şi pentru puţină distracţie.

— Ce mai face Marta? întrebă Ana, strecurând banii în cor­saj.

— Foarte bine, spuse Pendel vesel.

— Şi soţia ta?

— Mulţumesc, bine şi ea.

Ca să i bandajeze capul lui Mickie, trebuiră să l aşeze pe scaunul de răchită pe care şezuse Ana. Mai întâi acoperiră scaunul cu prosoape, apoi Pendel întoarse cadavrul cu faţa în sus şi Ana abia avu timp să ajungă la closet ca să verse, cu uşa deschisă şi cu o mână ridicată în aer, în spate, cu degetele răsfi­rate într un gest pudic. În timp ce ea vărsa, Pendel se aplecă dea­supra lui Mickie şi şi aduse din nou aminte de Spider, căruia îi făcuse respiraţie gură la gură, deşi ştia că oricât s ar fi străduit, tot degea­ba era, în ciuda faptului că gardienii vinovaţi îi strigau să mai încerce o dată şi încă o dată.

Dar Spider nu fusese niciodată un prieten de talia lui Mickie, nu fusese primul lui client, nici un prizonier din trecutul tatălui său, nici prizonier politic al lui Noriega şi nici nu l bătuseră în închisoare pentru convingerile lui. Spider nu fusese plimbat prin toată închisoarea ca prospătură pentru psihopaţii invitaţi să se servească pe săturate. Spider o luase razna pentru că era obişnuit să reguleze două fete pe zi şi trei duminica, iar perspectiva a cinci ani fără să i o tragă unei singure fete i se păruse aidoma unei morţi lente. Şi se spânzurase, făcuse pe el şi limba îi ieşise din gură, fapt care făcea respiraţia gură la gură şi mai ridicolă, în timp ce Mickie dispăruse de pe faţa pământului, lăsând o parte din el intactă, dacă făceai abstracţie de gaura neagră, şi o alta de care nu puteai cu nici un chip să faci abstracţie.

Dar, ca fost deţinut şi victimă a trădării lui Pendel, Mickie dădu dova­dă de o încăpăţânare demnă de dimensiunile lui. Când Pendel îl prinse de subsuori, Mickie deveni şi mai greu şi fu nevoie de eforturi uriaşe ca să l urnească din loc şi pe urmă ca să l împiedice să se prăbuşească din nou, când era pe jumătate ridicat. Şi fu nevoie de o mulţime de bandaje şi de tampoane, pentru ca cele două părţi ale feţei lui să pară, cât de cât, egale. Dar Pendel reuşi, iar când Ana se întoarse o puse la treabă, cerându i să strângă nasul lui Mickie, ca să poată trece bandajul deasupra şi dedesub­tul lui şi să i permită să respire, lucru la fel de inutil ca încercarea de a l face pe Spider să respire, dar în cazul lui

Mickie exista măcar un motiv. Punând bandajele oblic, Pendel reuşi să lase un ochi descoperit, pentru ca Mickie să poată vedea, pentru că, atunci când apăsase pe trăgaci, Mickie ţinuse un ochi larg deschis, cu o expresie de reală surpriză în el. Aşa că Pendel îl bandajă în jurul lui şi pe urmă o chemă pe Ana să l ajute să l tragă pe Mickie în fotoliu până la uşa de la intrare.

— Oamenii de la mine din oraş au o mare problemă, îi mărturisi Ana, simţind nevoia să i facă confidenţe. Preotul lor e homosexual şi nu pot să l sufere, preotul din oraşul vecin le regulează pe toate fetele şi ele îl adoră. Aşa e în oraşele mici, ai o mulţime de probleme.

Se opri să şi tragă sufletul înainte să continue.

— Am o mătuşă bătrână care e foarte severă. I a scris epis­copului ca să se plângă că preoţii care se ţin de regulat nu sunt preoţi buni.

Râse, un râs fermecător.

— Episcopul i a spus: "Încearcă să spui una ca asta turmei mele şi o să vezi ce o să ţi facă".

Pendel râse la rândul lui.

— Pare un bun episcop, spuse el.

— Tu ai putea fi preot? îl întrebă ea, împingând fotoliul. Fratele meu e foarte credincios. ,Ana", mi a spus, "cred c o să mă fac preot.""Eşti nebun", i am răspuns. N a fost niciodată cu o fată, asta e problema lui. Poate că e homo.

— Încuie uşa în urma mea şi n o deschide până nu mă întorc, spuse Pendel. Ai înţeles?

— Da. Încui uşa.

— O să ciocănesc de trei ori uşor, pe urmă o data tare, ai pri­ceput?

— Crezi c o să mi aduc aminte?

— Sunt sigur.

Şi cum fata părea că şi revenise, avu ideea de a şi completa tratamen­tul, întorcând o cu faţa spre cameră şi făcând o să admire ce realizaseră: pereţii, mobila şi pardoseala erau curate şi, în locul unui amant mort, iată încă una dintre victimele focurilor de artificii din Guararé, şezând stoică lângă uşă, cu un bandaj improvizat şi cu ochiul sănătos deschis, în timp ce aştepta ca bunul lui prieten să aducă maşina.

Pendel conduse maşina la pas printre îngeri; îngerii o loveau cu palma cum loveşti crupa unui cal, strigau "Dă i drumul, gringo!" şi aruncau petarde sub ea, doi băieţi săriseră pe bara din spate şi alţii încercaseră să suie o regină a frumuseţii pe capotă, dar nu reuşiseră, căci fetei îi era frică să nu şi murdărească fusta albă şi Pendel nu o încurajase, fiindcă nu era momentul cel mai potrivit să ia autostopişti. Altfel, călătoria se desfăşură fără evenimente, dându i prilejul să şi perfecţioneze planul pentru că, aşa cum îi repetase Osnard la şedinţele de instruire, timpul pe care l petreci pregătindu te nu e niciodată un timp pierdut, cel mai important fiind să priveşti o operaţiune clandestină din punctul de vedere al tuturor celor ce vor participa la ea şi să te întrebi: ce va face el? Ce va face ea? Unde se vor duce cu toţii după ce se va sfârşi? Şi aşa mai departe.

Ciocăni scurt de trei ori şi o dată lung, fără rezultat. Repetă operaţiu­nea şi auzi un "imediat!" vesel şi, când Ana deschise uşa doar pe jumătate, din cauza lui Mickie care se afla în spatele ei — văzu, la lumina din piaţă, că şi pieptănase părul pe spate, îşi pu­sese o bluză curată care i lăsa umerii descoperiţi ca şi ceilalţi îngeri şi că uşile verandei erau deschise ca să intre mirosul de cordită şi să iasă mirosul de sânge şi de dezinfectante.

— În camera ta e un birou, îi spuse el.

— Şi ce dacă?

— Vezi dacă găseşti o foaie de hârtie de scris. Şi un creion sau un stilou. Fă o pancartă pe care să scrie ambulancia ca s o pun pe geamul din faţă al maşinii.

— Vrei să treci drept ambulanţă? Ce idee genială.

Dispăru în dormitor, ca o fată la o petrecere, în timp ce el luă revolve­rul lui Mickie din sertar şi îl puse în buzunarul de la pan­taloni. Nu se pricepea la arme şi asta nu era prea mare, dar era foarte eficientă pentru dimensiunile ei, aşa cum arăta gaura din capul lui Mickie. Apoi, gândin­du se mai bine, alese din sertarul din bucătărie un cuţit cu lama zimţată şi l înveli într un prosop de hârtie, înainte de a l ascunde. Ana se întoarse triumfătoare: găsise un caiet de desen pentru copii şi câteva creioane şi singura problemă era că, în entuziasmul ei, sărise I ul de la sfârşitul cuvântului, aşa că pe pancartă scria AMBULANCA. Altfel însă era foarte bună, aşa că o luă şi cobor îtreptele spre maşina par­cată, puse pancarta pe geamul din faţă şi aprinse luminile de avarie, ca să i potolească pe conducătorii adunaţi pe stradă în spatele lui, strigând la el să elibereze drumul.

În momentul acela, simţul umorului îi veni în ajutor lui Pen del. Când dădu să urce scările înapoi, se întoarse spre cei ce protestau şi, zâmbin­du le larg, îşi împreună măinile ca să le ceară indulgenţă, după care ridică un deget ca să solicite să i se acorde un minut, împinse uşa şi aprinse lu­mina în hol, astfel ca Mickie, cu capul lui bandajat şi cu un singur ochi să poată fi văzut. Văzându l, cea mai mare parte a strigătelor şi a claxoanelor încetă.

— Când îl ridic, pune i haina pe umeri, îi spuse el Anei. Nu încă. Aşteaptă.

Apoi Pendel se aplecă într o poziţie de halterofil şi şi aduse aminte că era şi puternic, nu doar trădător şi asasin, că avea pu­tere în coapse, în fese, în stomac şi în umeri, că destule fuseseră ocaziile din trecut în care trebuise să l care pe Mickie acasă şi că de data asta era la fel, doar că Mickie nu transpira şi nu ameninţa că o să verse, nici nu cerea să l ducă înapoi la puşcărie, adică la nevastă sa.

Cu aceste gânduri în minte, Pendel îl apucă zdravăn peste spate şi l ridică în picioare, dar acestea nu l ţineau şi, mai grav, nici nu stăteau în echilibru, căci căldura umedă a nopţii făcuse ca trupul să nu înţepeneas­că. Aşa că Pendel trebui să stea ţeapăn cât pentru doi când îşi ajută prie­tenul să treacă pragul şi, cu o mână pe balustrada de fier şi adunându şi toate forţele cu care îl dăruise Dumnezeu, cobori prima dintre cele patru trepte până lă maşină. Capul lui Mickie se odihnea acum pe umărul lui şi, printre fâşiile de cearşaf, simţi mirosul de sânge. Ana petrecuse haina peste spinarea lui Mickie şi Pendel nu era prea sigur de ce îi ceruse s o facă, numai că era o haină foarte frumoasă şi nu suporta ideea că Ana i o va da primului cerşetor întâlnit în cale, voia ca haina să joace un rol în glorificarea lui Mickie, căci în­tr acolo ne ducem, Mickie — a treia treaptă — pornim pe cărările gloriei şi vei fi cel mai frumos dintre toţi, cel mai bine îmbrăcat erou pe care l au văzut fetele vreodată.