Omul nostru din Panama

Sizin üçün oyun:

Google Play'də əldə edin


Yüklə 2.07 Mb.
səhifə6/31
tarix30.12.2018
ölçüsü2.07 Mb.
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   31

— Îţi place, Harry? Eşti mândru de el? rosti el cu voce tare, cu un pu­ternic accent american.

— Mickie, e o minune, spuse Pendel pe un ton grav. Tocmai îi spu­neam lui Andy că n am croit niciodată nişte umeri atât de reuşiţi, iar tu îi pui grozav de bine în valoare, nu i aşa, Andy? Ce ar fi totuşi să ne aşezăm şi să stăm puţin de vorbă?

Mickie însă îşi îndreptase atenţia asupra lui Osnard.

Dumneavoastră, domnule, ce părere aveţi?

Osnard zâmbi cu toată gura.

— Felicitări. P&B în cea mai bună formă. Cusătura cade chiar pe mijloc.

— Da' tu cine naiba eşti?

— Un client, Mickie, spuse Pendel, ca să potolească spiritele, aşa cum făcea întotdeauna în cazul lui Mickie. Îl cheamă Andy. Ţi am spus, dar n ai fost atent. Mickie a studiat la Oxford, nu i aşa, Mickie? Spune i lui Andy la ce colegiu ai fost. E un anglofil convins, a fost şi preşedintele Societăţii Culturale Anglo Panameze, nu, Mickie? Andy e un diplomat foarte important, nu i aşa, Andy? Lucrează la Ambasada Marii Britanii. Arthur Braithwaite a fost croitorul tatălui lui.

Mickie Abraxas digeră informaţiile primite, dar fără prea mare plăcere. Îi aruncă lui Osnard o privire întunecată, dar nu i plăcu ce văzuse.

— Ştii ce aş face dac aş fi preşedinte în Panama, domnule Andy?

— De ce nu stai jos, Mickie, să ne povesteşti?

— Ne aş omorî pe noi toţi. Nu mai e nici o speranţă în ce ne priveşte. Ne a luat dracu'. Dumnezeu ne a dat un adevărat para­dis: pământuri mănoase, plaje, munţi, o faună incredibilă, pui o bucată de lemn în pă­mânt şi te trezeşti cu un pom fructifer, başca nişte oameni atât de frumoşi, că ţi vine să plângi. Şi noi ce facem? Trişăm. Conspirăm. Minţim. Ne prefacem. Furăm. Ne condamnăm unii pe alţii la moarte prin înfometare. Ne purtăm de parcă n ar mai fi rămas nimic pentru nimeni, în afară de mine însumi. Suntem atât de proşti şi de corupţi şi de orbi, că mă mir cum de nu se crapă pământul chiar acum să ne înghită pe toţi. Da, domnule. La Colon, am vândut pământul nenorociţilor ălora de arabi. Ai să i spui toate astea reginei dumitale?

Abia aştept, spuse Osnard amabil.

— Dacă nu te aşezi imediat, mă supăr, Mickie. Te dai în spec­tacol şi e penibil pentru mine.

— Nu mă iubeşti?

— Ştii bine că te iubesc. Aşa că aşază te ca un băiat bun ce eşti.

— Unde e Marta?

— Acasă la ea, cred, Mickie. La El Chorillo, unde locuieşte. Cred că învaţă.

— O iubesc pe femeia asta.

— Mă bucur, Mickie, şi Marta o să se bucure şi ea. Acum stai jos.

— Şi tu o iubeşti.

— Amândoi o iubim, Mickie, fiecare în felul lui, răspunse Pendel, fără să roşească, dar cu o voce uşor strangulată. Acum aşază te şi fii băiat cuminte.

Aşezându şi ambele mâini pe capul lui Pendel, Mickie îi suflă, umed, în ureche:

— Dolce Vita pentru cursa cea mare de duminică, mă auzi? Rafi Do­mingo a cumpărat jocheii. Pe toţi, mă auzi? Spune i Martei. O faci bogată.

— Mickie, te aud perfect, iar Rafi a fost la mine la magazin azi dimi­nea­ţă; tu n ai fost şi e păcat, căci te aşteaptă un smoching frumos să l probezi. Şi acum, te rog, stai jos ca un prieten bun ce mi eşti.

Cu colţul ochiului, Pendel văzu doi zdrahoni cu ecuson apropiindu se de ei pe lângă perete. Înconjură cu un braţ protec­tor cât apucă din umerii largi ai lui Mickie.

— Mickie, dacă nu te potoleşti, nu ţi mai croiesc niciodată vreun costum, spuse el în engleză. Iar în spaniolă, celor doi: E în ordine, dom­nilor, mulţumesc. Domnul Abraxas tocmai pleca. Mickie.

— Ce i?

— Mickie, mă asculţi?



— Nu.

— Fermecătorul tău şofer, Santos, te aşteaptă afară în maşină?

— Puţin îmi pasă.

Pendel îl apucă de braţ şi l sili cu blândeţe să traverseze restaurantul, sub tavanul din oglinzi, până în hol, unde Santos, şoferul, îşi aştepta în­grijorat stăpânul.

— Îmi pare rău, Andy, că nu l ai văzut într una din zilele lui bune, spuse Pendel timid. Mickie este unul dintre rarii eroi adevăraţi din Panama.

Cu o mândrie defensivă, se lansă într un scurt istoric al vieţii lui Mickie de până acum: tatăl, un armator grec imigrant, prieten apropiat cu Omar Torrijos, motiv pentru care îşi neglijase afa­cerile ca să se consacre în întregime traficului de droguri din Panama, transformându l în ceva cu care se putea mândri oricine în lupta împotriva comunismului.

— Aşa vorbeşte întotdeauna?

— Mă rog, nu sunt simple vorbe, Andy. Mickie îşi respecta enorm tatăl, îl plăcea pe Torrijos şi nu l iubea pe Ştii Tu Cine, explică el, conform strictului obicei local de a nu pronunţa numele lui Noriega. Lucru pe care Mickie s a simţit obligat să l strige de pe toate acoperişurile, pentru toţi care aveau urechi de auzit, până când Ştii Tu Cine a făcut o criză şi l a aruncat în puşcărie, ca să l reducă la tăcere.

— Şi ce naiba a fost toată povestea aia cu Marta?

— Păi, cum să ţi spun, e o poveste veche, Andy, i aş spune o mahmu­reală. De pe vremea când erau amândoi militanţi activi. Marta, fiica unui meşteşugar negru, iar el, băiatul bogat şi răsfăţat, luptând umăr la umăr pentru democraţie, am putea spune, răspunse Pendel, în dorinţa lui de a vedea subiectul închis cât mai repede. În zilele acelea se legau prietenii neobişnuite. Se creau legături. Aşa cum a spus şi el, se iubeau. Nimic mai firesc.

— Credeam că vorbea despre tine.

Pendel se strădui şi mai tare.

— Aici, Andy, închisoarea e mai închisoare decât la noi acasă, ca să zic aşa. Nu neg varietatea de închisori de la noi, nici vorbă de aşa ceva. Dar ce au făcut ei e că l au băgat pe Mickie într o celulă cu o groază de criminali periculoşi, condamnaţi pe termen lung, o duzină dacă nu mai mulţi, şi din când în când îl mutau în altă celulă, dacă mă înţelegi. Asta nu i a prea priit, ţinând seama că, în tinereţe, eră frumuşel foc, încheie el încurcat.

Lăsă să treacă un moment de tăcere, pe care Osnard avu delicateţea să nu l întrerupă, în memoria frumuseţii pierdute a lui Mickie.

— În plus, l au şi bătut de câteva ori de l au lăsat lat, fiindcă i enerva, adăugă el.

— Te duceai să l vezi? întrebă Osnard într o doară.

— La puşcărie, Andy? Da. Da, mă duceam.

— Cred că te impresiona să fii de cealaltă parte a gratiilor.

Mickie ca o sperietoare de ciori, cu faţa strâmbată de pe urma bătăii, cu ochii plini încă de infernul prin care trecuse. Mickie în zdrenţe porto­calii, fără croitor la dispoziţie. Cu băşici roşii la glezne şi la încheieturile mâinilor. Un om în lanţuri trebuie să înveţe să nu se zbată când e bătut, dar învăţatul îţi ia timp. Mickie murmurând: "Harry, fie ţi milă, dă mi mâna, Harry, te iubesc, dar scoate mă de aici". Pendel şoptindu i: "Mickie, ascultă mă, trebuie să te faci mic, băiete, să nu te uiţi în ochii lor". Nici unul nu l asculta pe celălalt. Nu era nimic de spus, doar salut şi pe curând.

— Şi acum cu ce se ocupă? întrebă Osnard, ca şi cum subiec­tul nu mai prezenta nici un interes pentru el. În afară de faptul că bea de stinge şi că deranjează pe toată lumea?

— Mickie? întrebă Pendel.

— Cine altul?

Brusc, acelaşi demon care l îmboldise pe Pendel să facă din Delgado o lichea îl împinse să l descrie pe Abraxas ca pe un erou al zilelor noastre: Dacă Osnard ăsta îşi închipuie că poate să i pună cruce lui Mickie, se înşală amarnic. Mickie e prietenul meu, coechipierul meu, partenerul meu de box, tovarăşul meu de celulă. Lui Mickie i au fost rupte degetele şi zdrobite coaie­le. Mickie a fost violat în grup de puşcăriaşi înrăiţi, în timp ce tu săreai capra în frumoasa ta şcoală particulară din Anglia.

Pendel aruncă o privire furişă prin sală, ca să se asigure că nu i asculta nimeni. La masa de alături, un bărbat cu capul ţuguiat tocmai lua un telefon portabil mare şi alb din mâinile chelnerului şef. Vorbi, iar pe urmă chelnerul luă înapoi telefonul, doar că să l ducă, precum sfânta cuminecătură, unui alt client care avea nevoie de el.

— Mickie nu a renunţat, Andy, murmură Pendel cu o voce joasă. Aparenţele înşală, mai ales în cazul lui, te asigur.

Ce îl apucase? Ce tot spunea? Aproape că nu se recunoştea. Undeva în mintea lui încinsă se născuse ideea că putea să i facă lui Mickie un dar din prea multă dragoste, să l transforme în ceva ce nu va putea fi nicioda­tă, un altfel de Mickie, sobru, sclipitor, militant şi curajos.

— La ce? Nu te înţeleg. Iar vorbeşti în dodii.

— E tot cu ei.

— Cu cine?

— Cu Opoziţia Tăcută, spuse Pendel, ca un luptător medieval care şi aruncă stindardul în răndurile inamicului, înainte de a se arunca în luptă pentru a l recuceri.

— Cu cine?

— Cu cei ce se opun în tăcere. El şi grupul lui bine sudat de oameni care cred la fel ca el.

— Cred în ce, pentru numele lui Dumnezeu?

— E o mascaradă şi sub lustru e realitatea, insistă Pendel, ameţit că poate atinge astfel culmile unei inventivităţi până atunci necunoscute.

Dialoguri pe jumătate uitate cu Marta îi veniră iute în ajutor.

— Acest simulacru de democraţie, noul stat Panama, alb şi curat ca zăpada, mă face să râd. Totul nu e decât prefăcătorie. Asta încerca să ţi spună. L ai auzit. Înşelătorie. Conspiraţie. Minciună. Prefăcătorie. Trage cortina şi ai să dai peste aceiaşi tipi care l manipulau pe Ştii Tu Cine, aşteptând să ia din nou frâiele în mână.

Pendel era în continuare prizonierul fasciculului negru ce emana din ochii ca gămălia ai lui Osnard. Sunt informaţii, îşi zise Pendel, protejân­du se deja de consecinţele impetuozităţii sale. Asta îl interesează. Nu exactitudinea. Puţin îi pasă dacă nu fac decât să citesc notiţe, să recit din memorie sau să improvizez. Probabil că nici nu ascultă, mă rog, nu ascultă cu adevărat.

— Mickie e în contact cu cei ce se află de cealaltă parte a podului, inventă el în continuare, cu curaj.

— Cine s ăia?

Podul era Podul Americilor, o altă expresie a Martei.

— Armata ascunsă, Andy, spuse Pendel. Luptătorii, partizanii care pun progresul înaintea mitei, răspunse el, citând — cuvânt cu cuvânt — din Marta. Fermierii şi meseriaşii care au fost trădaţi de un guvern lacom şi corupt. Micii meşteşugari cinstiţi. Populaţia cinstită din Panama, despre care nu auzi vorbindu se şi pe care n o vezi niciodată. Oamenii ăştia se organizează. S au săturat. Ca şi Mickie.

— Marta e amestecată şi ea?

— Posibil, Andy. N am întrebat o niciodată. Nu e treaba mea. Am şi eu ideile mele, dar nu ţi spun mai mult.

Urmă o pauză lungă.

— De ce anume s au săturat?

Pendel mătură sala cu o privire de conspirator. Era Robin Hood, adu­când speranţă celor oprimaţi, făcea dreptate. La masa vecină, o duzină de comeseni veseli atacau homarii şi îi udau cu Dom Perignon.

— De asta, răspunse el cu o voce scăzută, dar cu emfază. De ei. Şi de tot ce reprezintă ei.

Osnard voia să afle mai multe despre japonezi.

— Tocmai ai întâlnit unul, Andy, cred că de aia mă întrebi. Ei bine, Andy, de mai mulţi ani, poate de vreo douăzeci, japonezii sunt, cum să spun, cât se poate de prezenţi în Panama, răspunse Pendel entuziasmat, recunoscător că discuţia despre singurul lui prieten adevărat luase sfârşit. Avem procesiuni japoneze ca să amuze mulţimile, avem fanfare japoneze, avem o piaţă de peşti japonezi, oferiţi ţării, avem chiar un canal de tele­viziune educa­tivă, finanţat de japonezi, adăugă el, amintindu şi de unul dintre puţinele programe pe care copiii lui aveau voie să le urmărească.

— Cine e japonezul cel mai important la voi?

— Dintre clienţii mei, Andy? Cel mai important, nu ştiu. Toţi sunt, aş zice, cam enigmatici. Probabil că va trebui s o întreb pe Marta. Dacă vine unul să i iei măsurile, şase fac plecăciuni şi l fotografiază, cum zicem noi, şi zău că nu exagerăm. E un oare­care domn Yoshio de la una dintre misiu­nile lor comerciale, care cam face pe vedeta prin magazin, un oarecare Toshikazu de la ambasadă, dar habar n am dacă ăsta e numele de familie sau de botez, va trebui să verific.

— Sau să i ceri Martei s o facă.

— Exact.

Conştient din nou de privirea sumbră a lui Osnard, Pendel îi adresă un surâs amabil, în încercarea de a l face să şi întoarcă privirea, dar fără succes.

— Ţi se întâmplă să l inviţi pe Emie Delgado la cină? întrebă el, în timp ce Pendel se aştepta la alte întrebări despre japonezi.

— Nu, Andy.

— De ce nu? E şeful neveste tii.

— Sincer vorbind, nu cred că Louisa ar fi de acord.

— De ce?

Acelaşi demon, din nou. Cel care apare ca să ne aducă aminte că nimic nu se pierde, că un moment de gelozie poate duce la o viaţă de minciună şi că singurul lucru pe care trebuie să l faci unui om pe care l ai doborât e să l termini.

— Ernie face parte din ceea ce aş numi dreapta dură, Andy. La fel era şi sub Ştii Tu Cine, numai că nu recunoştea. Gură spartă când era cu pri­etenii lui liberali, scuză mi expresia, dar după ce ăştia întorceau spate­le, hop, dădea fuga în biroul vecin la Ştii Tu Cine şi i dădea zor cu: "Da, dom­nule, nu, domnule, şi cum aş putea să vă fiu de folos, înălţimea voastră?"

Chestia asta nu se prea ştie, nu i aşa? Cei mai mulţi îl cred încă fără pata pe Emie al nostru, nu?

— Tocmai de aia e primejdios, Andy. Întreabă l pe Mickie. Emie e un aisberg. Partea ascunsă în apă e mult mai mare decât ce se vede, ca să zic aşa.

Osnard rupse o chiflă, întinse puţin unt pe ea şi o ronţăi cu nişte mişcări încete ale maxilarului inferior, de parcă ar fi rumegat. Numai că ochii lui căprui voiau mai mult decât pâine cu unt.

— Camera aia de sus, de la prăvălie, Colţul Sportivului...

— Îţi place, nu i aşa, Andy?

— Te ai gândit vreodată s o transformi într un club pentru clienţi? Un loc unde să se poată descărca? Ar fi mai bine decât sofaua veche şi fotoliul de la parter, pentru serile de joi, nu crezi?

— M am gândit de mai multe ori, Andy, recunosc, şi sunt impresionat că ţi a venit aceeaşi idee după o singură vizită. Dar mă lovesc întotdeauna de acelaşi obstacol de neocolit, şi anume unde să instalez Colţul Sportivu­lui?

— Ies bani buni din chestia asta?

— O, da.


— Mie nu mi a făcut cine ştie ce impresie.

— Articolele de sport sunt ceea ce eu numesc produse pentru atras clienţii, Andy. Dacă nu le aş vinde eu, ar face o altcineva, şi cu ocazia asta mi ar lua şi clienţii.

Pendel observă cu neplăcere că Osnard nu era prea darnic în gesturi. Am cunoscut un poliţist care era la fel. Niciodată nu şi frângea mâinile, nu se scărpina în cap, nu se fâţâia pe scaun. Şedea pur şi simplu şi de fixa cu ochii ăia...

— Îmi iei cumva măsura pentru un costum, Andy? întrebă el în glumă.

Dar Osnard nu trebui să i răspundă, căci privirea lui Pendel rătăcea din nou spre celălalt capăt al sălii, unde vreo doisprezece nou veniţi zgo­motoşi, bărbaţi şi femei, luau loc la o masă lungă.

— Şi aici avem cea de a doua parte a ecuaţiei, ca să spun aşa, declară el, schimbând semne energice de salut cu personajul aşezat în capul me­sei. Nici mai mult, nici mai puţin decât Rafi Domingo în persoană. Celălalt prieten al lui Mickie. Ce zici de chestia asta?

— Ce ecuaţie? întrebă Osnard.

Pendel îşi acoperi gura cu mâna, pentru mai multă discreţie.

E vorba despre doamna de lângă el, Andy.

— Ce i cu ea?

— E nevasta lui Mickie.

În timp ce mânca, privirea furişată a lui Osnard se îndreptă rapid spre masa de la celălalt capăt al sălii.

— Aia cu ţâţe mari?

— Exact, Andy. Uneori ne întrebăm de ce se căsătoresc oamenii, nu crezi?

— Povesteşte despre Domingo, ordonă Osnard, ca şi cum i ar fi spus să i povestească un basm.

Pendel inspiră profund. Capul i se învârtea şi mintea îi era obosită, dar nimeni nu anunţase pauză, aşa că juca mai departe.

— Îşi pilotează propriul avion, începu el la întâmplare.

Bârfe aflate la prăvălie.

— În ce scop?

— Are un lanţ de hoteluri de mare clasă, în care nu stă nimeni.

Trăncăneli din surse diverse.

— De ce?


Restul, talentul de a inventa.

— Hotelurile aparţin unui anumit consorţiu cu sediul la Madrid, Andy.

— Ei şi?

— Şi, dacă e să ne luăm după zvonuri, acest consorţiu aparţine unor columbieni care nu sunt total străini de comerţul cu cocaină. Consorţiului îi merge bine. Un nou hotel de lux la Chitre, un altul în construcţie la David, două la Bocas del Toro şi Rafi Domingo sare ca un purice de la unul la altul, în avionul lui.

— De ce naiba?

O clipă de linişte, ca între conspiratori, în timp ce chelnerul umple paharele cu apă. Cuburile de gheaţă se ciocnesc cu un zgomot de clopote. Pendel simte în urechi suflul geniului.

— Nu putem decât să bănuim, Andy. Rafi n are habar de industria hotelieră, dar asta n are nici o importanţă pentru că, aşa cum ţi am spus, hotelurile nu au clienţi. Nu le fac nici un fel de publicitate, şi dacă încerci să rezervi o cameră, ţi se răspunde politicos că nu mai sunt libere.

— Nu pricep.

Pe Rafi n o să l deranjeze, îşi spuse Pendel. Rafi e un fel de Benny. Harry băiete, ar spune el, zi i lui Osnard ăsta ce i face plăcere să audă, atâta timp cât nu există martori.

— Fiecare hotel înregistrează cinci mii de dolari bani gheaţă pe zi, e bine? În unul sau doi ani fiscali, de îndată ce hotelurile şi au garnisit bine conturile în bancă, vor fi vândute cui oferă mai mult şi, ce coincidenţă, acesta va fi chiar Rafi Domingo, sub pălăria unei companii cu totul noi. Hotelurile vor arăta excelent, din pivniţă şi până în pod; normal, dacă ţinem cont de faptul că nimeni nu a dormit în ele şi că nici măcar un hamburger nu a fost preparat în bucătărie. Şi vor fi întreprinderi legale, căci în Panama banii mai vechi de trei ani sunt mai mult decât respectabili, sunt antici.

— Şi o regulează pe nevasta lui Mickie?

— Aşa mi s a spus, Andy, zise Pendel, prudent acum, căci partea asta era adevărată.

— Mickie ţi a spus?

— Nu chiar, Andy. Nu chiar atât de limpede. Cu Mickie, tre­buie să ştii să citeşti printre rânduri.

Inventa din nou. De ce o făcea? Ce anume îl îndemna s o facă? Andy. Un actor e un actor. Dacă publicul nu e de partea ta, e împotriva ta. Sau poate că acum, când povestea inventată a vieţii lui era zdrenţe, simţea nevoia să îmbogăţească viaţa altora. Poate că învia reconstruind lumea în care trăia.

— Rafi face parte dintre ei, Andy, înţelegi? De fapt, Rafi este unul dintre cei mai mari.

— În ce sens cei mai mari?

— Opoziţia Tăcută. Băieţii lui Mickie. Cei ce aşteaptă în culise, cum le spun eu. Cei care au văzut înscrisul de pe perete. Rafi e metis.

— Ce naiba vrei să spui?

— E metis, Andy. Ca Maria. Ca şi mine. În cazul lui, pe jumătate indian. În Panama nu există discriminări rasiale, mulţumesc lui Dumnezeu, dar panamezilor nu prea le plac corci­turile, mai ales cele nou venite şi, pe măsură ce urci pe scara socială, feţele sunt tot mai palide. Eu numesc asta boala altitu­dinii.

Era o glumă nou nouţă, pe care intenţiona s o includă în repertoriul său, dar Osnard nu şi dădu seama. Sau dacă îşi dădu, nu i se păru că ar avea haz. De fapt, văzându i expresia, Pendel îşi zise că arăta ca şi cum ar fi preferat să asiste la o execuţie publică.

— Plata la bucată, spuse Osnard. Altfel nu se poate. De acord?

Îşi vârâse capul între umeri şi coborâse vocea.

— Andy, ăsta a fost principiul meu din momentul în care am deschis prăvălia, răspunse Pendel entuziasmat, încercând să şi aducă aminte când plătise pentru ultima dată pe cineva la bucată.

Alcoolul, ca şi sentimentul general de irealitate, în ce l privea şi în ce i privea pe ceilalţi, i se urcaseră la cap şi fu gata să adauge că fusese şi principiul dragului de Arthur Braithwaite, dar se abţinu, căci îşi folosise destul imaginaţia pentru o seară.

— Nimănui nu i mai e ruşine de lăcomie în zilele noastre. E singurul lucru care i motivează pe oameni.

— O, Andy, sunt total de acord, spuse Pendel, crezând că Osnard se lamenta în legătură cu starea precară a Angliei.

Osnard aruncă o privire în jur, ca să vadă dacă nu i auzea cineva. Poate că priveliştea atâtor conspiratori cu capetele apro­piate îi dădu curaj, căci chipul i se înăspri într un mod care nu l făcu pe Pendel să se simtă la largul lui, iar vocea, deşi surdă, deveni tăioasă.

— Ramón te are la mână. Dacă nu i plăteşti datoria, ai păţit o. Dacă i o plăteşti, te trezeşti pe cap cu un râu fără apă şi o orezărie unde nu creşte orez. Ca să nu pomenim despre făcăleţul care te aşteaptă de la Louisa.

— Asta mă frământă şi pe mine, Andy, nu neg. Nu mai mănânc de săptămâni întregi.

— Ştii cine e vecinul tău la orezărie?

— Un proprietar care nu există, Andy. Una dintre cele mai răufăcătoare fantome.

— Ştii cum îl cheamă?

Pendel clătină din cap.

— Nu e o persoană. E o corporaţie cu sediul la Miami.

— Ştii cine e bancherul ei?

— Nu prea, Andy.

— Amicul tău Ramón. E compania lui Rudd. Rudd deţine două treimi, domnul X a treia. Şi ştii cine e domnul X?

Sunt uluit, Andy.

— Administratorul tău, cum îl cheamă?

— Angel? Mă iubeşte ca un frate.

— Te au tras pe sfoară. Un caz clasic. Gândeşte te puţin.

— Asta şi fac, Andy. De mult timp nu m am mai gândit atât, spuse Pendel, în timp ce o alta parte a lumii lui se prăvălea şi se scufunda sub privirile lui.

— S a oferit cineva să ţi cumpere orezăria pe nimica toată? întrebă Osnard din spatele peretelui de ceaţă care se ridicase între ei.

— Vecinul meu. După aia o să dea drumul la apă, nu i aşa, şi o să aibă o fermă frumoasă şi productivă, valorând de cinci ori preţul plătit.

— Şi Angel o s o conducă pentru el.

— E un cerc vicios, Andy, iar eu mă aflu în mijlocul lui.

— Cât de mare e ferma vecinului tău?

— O sută de hectare.

— Ce face cu ea?

— Creşte vite. Cheltuieli de întreţinere foarte mici. N are nevoie de apă. Nu face decât să mă lipsească pe mine de ea.

Prizonierul dă răspunsuri scurte, în timp ce anchetatorul ia notiţe: atâta doar că Osnard nu şi notează nimic. Ochii lui de vulpe reţin tot.

— Nu cumva Rudd a fost cel care ţi a sugerat să cumperi ferma?

— Zicea că e ieftină. Vânzare forţată. Plasamentul perfect pentru banii Louisei. Cât am fost de naiv.

Osnard duse paharul ca un balon la buze, poate ca să le ascundă. Trase apoi aer în piept şi, coborându şi vocea, vorbi în mare viteză.

— Eşti un adevărat dar picat din cer, Harry. Un adevărat post de as­cultare. Soţia bine plasată, relaţii nemaipomenite, un pri­eten în rezistenţă, o salariată alături de popor, ai o viaţă model, eşti stabilit aici de mai bine de zece ani, ai o acoperire beton, vorbeşti limba, eşti sociabil, vioi. N am întâlnit în viaţa mea pe cineva care să mă zăpăcească mai bine. Rămâi aşa cum eşti, chiar mai ceva decât acum, şi o să avem toată ţara la cheremul nostru. În plus, dacă se întâmplă ceva, nu te recunoaştem. Eşti de acord sau nu?

Pendel zâmbi strâmb, în parte datorită complimentelor, în parte spe­riat de gravitatea situaţiei. Dar mai ales pentru că era conştient că asista la un moment mare din viaţa lui, care — deşi era înspăimăntător şi purifi­cator — avea loc fără participarea lui efectivă.

— Sincer să fiu, Andy, de când mă ştiu oamenii nu mi au recunoscut valoarea, mărturisi el, în timp ce gândurile îi vagabon­dau printre amintiri.

Dar nu spusese da.

— Partea proastă e că vei fi, chiar din prima zi, băgat până n gât. Te deranjează?

— Sunt deja băgat până n gât, nu ţi se pare? Nu trebuie decât să aleg între două rele.

Din nou ochii, prea bătrâni, prea ficşi, ascultând, amintindu şi, adul­mecând, făcând toate astea în acelaşi timp. Şi, în ciuda lor sau din cauza lor, Pendel făcu imprudenţa de a se autoevalua.

— Nu prea înţeleg ce ai putea face cu un post de ascultare falit, declară el cu fanfaronada tipică unui condamnat. Nu văd cum aş putea ieşi din situaţia asta, poate doar dac ar interveni vreun milionar nebun.



Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   31
Orklarla döyüş:

Google Play'də əldə edin


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2017
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə