Omul nostru din Panama

Sizin üçün oyun:

Google Play'də əldə edin


Yüklə 2.07 Mb.
səhifə7/31
tarix30.12.2018
ölçüsü2.07 Mb.
1   2   3   4   5   6   7   8   9   10   ...   31

O privire inutilă în jurul sălii.

— Vezi cumva vreun milionar nebun în mulţime, Andy? Nu vreau să spun că ar fi toţi întregi la cap, numai că nebunia lor nu mă include şi pe mine.

Nimic nu se schimbă la Osnard. Nici privirea fixă, nici vocea, nici mâinile puternice aşezate cu palma în jos pe faţa de masă albă şi groasă.

— Poate că serviciul meu e destul de nebun, spuse el.

Căutând cu disperare o diversiune, privirea lui Pendel alese silueta sinistră a Ursului, editorialistul urât de toată lumea din Panama, care îşi deschidea drum cu un aer lugubru spre o masă izolată din partea cea mai întunecată a sălii. Dar tot nu spusese "da" şi cu o ureche îl ascultă cu disperare pe unchiul Benny: Fiule, când întâlneşti un escroc, lasă l să aştepte. Căci nimic nu i place mai puţin unui escroc decât să i spui să revină săptămâna viitoare.

— Eşti de acord sau nu?

— Mă gândesc, Andy. Ezit.

— De ce naiba?

— Pentru că sunt un adult responsabil care încearcă să ia o hotărâre, răspunse Pendel în gând. Pentru că am voinţă şi creier, nu impulsuri stupide, amintiri neplăcute şi o doză excesivă de imaginaţie.

— Cântăresc argumentele pro şi contra, Andy. Examinez toate posibilităţile, spuse el pe un ton superior.

Osnard neagă acuzaţii pe care nu i le a adus nimeni. O face printr un murmur umed, care se potriveşte perfect cu trupul lui dolofan, dar Pendel nu mai vede vreo continuitate în spusele lui. E o altă seară. Mă gândesc din nou la Benny. Simt nevoia să mă duc acasă să mă culc.

— Noi nu i turnăm pe tipii cu care lucrăm, Harry. Nu pe cei la care ţinem.

— N am spus niciodată că aţi face o, Andy.

— Nu e stilul nostru. Ce interes am avea să le spunem panamezilor despre cazierul tău judiciar, o dată ce avem nevoie de tine aşa cum eşti şi chiar mai mult?

— Nici unul, Andy, şi mă bucur să te aud spunând o.

— De ce să l dăm de gol pe bătrânul Braithwaite, să te facem de râs în faţa nevestei şi a copiilor, de ce am distruge un cămin fericit? Avem nevoie de tine, Harry. Ai o mulţime de lucruri pe care ni le poţi vinde. Nu vrem decât să le cumpărăm.

— Rezolvaţi problema orezăriei şi vă dau capul meu pe o tavă, Andy, spune Pendel, ca să fie amabil.

— Nu de capul tău avem nevoie, bătrâne, ci de sufletul tău.

Imitându şi oaspetele, Pendel apucă paharul de coniac cu amândouă mâinile şi se apleacă peste masa luminată de lumânări. Încă se mai gândeşte ce hotărâre să ia. Amână răspunsul, deşi cea mai mare parte din el doreşte să spună "da", chiar şi numai pen­tru a pune capăt jenei ce se instalase între ei.

— Încă nu mi ai explicat ce o să am de făcut, Andy.

— Post de ascultare. Ţi am mai spus.

— Da, dar ce anume vrei să ascult? Ce te interesează, de fapt?

Din nou ochii, ca nişte ace, cu scântei roşiatice. Fălcile leneşe, mes­tecând absent, în timp ce mintea rumegă. Corpul de copil mare şi gras. Vocea tărăgănată, surdă, ieşind din colţul gurii strâmbe.

— Nu mare lucru. Echilibrul puterilor mondiale în secolul douăzeci şi unu. Viitorul comerţului internaţional. Eşichierul politic din Panama. Opozanţii tăcuţi. Tipii de dincolo de pod, cum le spui tu. Ce se va întâmpla când se vor retrage yankeii? Dacă o vor face. Cine va râde, cine va plânge la 31 decembrie 1999? Ce se va întâmpla când una dintre cele două căi navigabile cele mai mari ale lumii va fi vândută la licitaţie, iar licitaţia va fi condusă de o bandă de băieţi fără scrupule? O nimica toată, răspunde el, dar cu o intonaţie interogativa, că şi cum partea cea mai bună abia avea să urmeze.

Pendel zâmbeşte strâmb, la rândul lui.

— În cazul ăsta nu e nici o problemă, nu i aşa? Mâine la prânz, când vii să l iei, îl găseşti gata ambalat. Dacă e nevoie de vreun retuş, îl aduci înapoi când vrei.

— Plus câteva mici probleme care nu figurează în meniu, adaugă Osnard pe un ton şi mai scăzut. Nu încă, mai bine zis.

— Despre ce e vorba?

Ridicare din umeri. O ridicare din umeri lungă, lentă, com­plice, grea de subînţelesuri, iritantă, un gest de poliţist exprimând o falsă decontrac­tare, o putere teribilă şi o rezervă imensă de informaţii importante.

— În meseria asta, exista o mulţime de moduri diferite de a ajunge la ce vrei. Nu le poţi învăţa pe toate într o noapte. Te am auzit zicând "da", sau o faci pe Greta Garbo?

Spre mirarea lui, Pendel reuşeşte să mai amâne un pic răspunsul. Poate că ştie că nehotărârea este singura libertate care i a mai rămas. Poate că unchiul Benny îl trage din nou de mânecă. Sau poate, vag, îşi dă seama că, în conformitate cu drepturile prizonierilor, un om care şi vinde sufletul e îndreptăţit să aibă un timp de gândire.

— N o fac pe Greta Garbo, îl fac pe Harry, spune el, ridicându se curajos în picioare şi bombându şi pieptul. Mi e teamă că, atunci când e vorba de decizii care ţi pot schimba viaţa, Harry Pendel e un animal care calculează intens.

Trecuse de unsprezece când Pendel opri motorul maşinii la vreo douăzeci de metri la vale de casa lui, ca să nu i trezească pe copii. Îşi folosi apoi amândouă mâinile ca să deschidă portiera, una ca s o împingă şi pe cealaltă ca să întoarcă uşor cheia. În felul ăsta, broasca funcţiona ca unsă, altfel emitea un zgomot ca o împuşcătură. Se duse la bucătărie şi îşi clăti gura cu Coca Cola, în speranţa că va risipi aburii de coniac. Se dezbrăcă apoi în hol şi şi puse hainele pe scaun, înainte de a intra, în vârful picioa­relor, în dormitor. Louisa deschisese amândouă ferestrele, căci aşa îi plă­cea să doarmă. Aerul marin intra în cameră dinspre Pacific. Când trase cearşaful, văzu, spre surpriza sa, că Louisa era la fel de goală ca el, com­plet trează şi privindu l fix.

— Ce s a întâmplat? şopti el, temându se de o scenă care să i tre­zească pe copii.

Întinzându şi braţele lungi, Louisa îl strânse tare la piept şi Pendel descoperi că avea obrajii uzi de lacrimi.

— Harry, îmi pare nespus de rău, vreau să ştii lucrul ăsta. Îmi pare foarte, foarte rău.

Îl săruta şi nu l lăsa s o sărute şi el.

— Nu merit să mă ierţi, Harry, nu încă. Eşti un bărbat bun şi un soţ bun, câştigi mulţi bani, iar tatăl meu a avut dreptate, eu sunt o scorpie rea şi nesimţitoare, incapabilă de o vorbă bună.

E prea târziu, îşi zise el, în timp ce făceau dragoste. Aşa ar fi trebuit să fim înainte de a fi prea târziu.

CAPITOLUL ŞASE
Harry Pendel îşi iubea nevasta şi copiii cu un devotament care nu putea fi înţeles decât de cei ce nu făcuseră niciodată parte dintr o familie, nu ştiuseră niciodată ce însemna să respecţi un tată onorabil, să iubeşti o mamă fericită sau să i priveşti ca pe o răsplată firească pentru faptul că ai venit pe lume.

Familia Pendel trăia pe culmea unui deal, într un cartier numit Be­thania, într o casă frumoasă cu două etaje, cu peluze în faţă şi în spate, cu multe bougainvilia şi o vedere foarte frumoasă spre mare şi, în depărtare, spre oraşul vechi şi Punta Paitilla. Pendel auzise că dealurile din jur ascun­deau depozite subterane, pline de bombe atomice şi buncăre, dar Louisa spusese că, în felul ăsta, se vor simţi mai în siguranţă, iar Pendel, ca să evite o discuţie cu ea, fusese de acord.

Pendelii aveau o servitoare care să şteargă pardoseala de gresie, una care să spele rufele, alta care să stea cu copiii şi să facă toate cumpărătu­rile şi un negru grizonant, cu un început de barbă albă şi o pălărie de paie, care trebăluia prin grădină, creştea ce i trecea lui prin cap, fuma substan­ţe ilegale şi se aproviziona din bucătărie. Această mică armată de servitori îi costa o sută patruzeci de dolari pe săptămână.

În patul lui, noaptea, Pendel simţea o plăcere secretă prefăcându se că aluneca în somnul agitat al închisorii, cu genunchii la gură, cu bărbia coborită şi cu mâinile peste urechi, ca să nu audă gemetele celorlalţi puşcăriaşi, pentru ca pe urmă să se trezească şi să se asigure, cu prudenţă, că nu era la puşcărie, ci aici, în Bethania, în grija unei soţii credincioase, care avea nevoie de el şi care l respecta şi că de partea cealaltă a culoarului dormeau copiii lui fericiţi, o binecuvântare mereu nouă, pe care unchiul Benny o numea mitzvah: Hannah, prinţesa lui catolică în vârstă de nouă ani, Mark, violonistul evreu rebel în vârstă de opt ani. Dar dacă Pendel îşi iubea familia cu respect şi devotament, în acelaşi timp se şi temea pentru ea şi se obişnuise cu ideea că fericirea lui era iluzorie.

Când stătea singur în balconul lui, pe întuneric, cum îi plăcea să facă seara după lucru, adeseori în tovărăşia unuia dintre trabucele mici ale unchiului Benny, adulmeca în aerul umed mirosurile nocturne ale florilor luxuriante şi privea luminile înotând în ceaţa ploii, când zărea printre norii capricioşi şirul de ambarcaţiuni ancorate la intrarea în Canal, iar imensi­ta­tea norocului său năştea în el un sentiment acut al fragilităţii: ştii prea bine că nu poate să ţină, Harry băiatule, ştii că lumea poate să ţi explode­ze în faţă, ai văzut că aşa se întâmplă chiar de aici de pe balcon, şi ce s a întâmplat o dată poate să se repete în orice clipă, aşa că fii atent.

Privea apoi la oraşul prea calm, iar în scurt timp rachetele, trasoarele roşii şi verzi, răpăitul răguşit al mitralierelor şi bubuitul tunurilor îi aprin­deau nebuneşte teatrul amintirilor, ca în seara aceea din decembrie 1989, când dealurile se clătinaseră şi se cutremuraseră sub focul enormelor elicoptere Spectre ce zburau dinspre mare fără să întâlnească cea mai mică opoziţie, ca să pedepsească mahalalele cu clădiri din lemn din El Chorillo — ca de obicei, săracii erau de vină pentru toate — bombardând în voie magherniţele în flăcări, întorcându se apoi să facă plinul şi reve­nind ca să le bombardeze din nou. Probabil că atacatorii nu intenţionaseră acest lucru. Probabil că erau buni taţi şi buni fii şi tot ce voiau era să distrugă comandancia lui Noriega, până când două obuze deviaseră de la traiectorie şi alte două le urmaseră. Dar în timp de război bunele intenţii sunt greu de transmis celor cărora le sunt destinate, moderaţia trece neobservată şi prezenţa câtorva trăgători duşmani, puşi pe fugă într o mahala săracă, nu explică totala ei distrugere. La ce ajută dacă le spui: "Am folosit forţa minimă" unor oameni îngroziţi, fugind desculţi prin sânge şi cioburi, trăgând după ei copii şi geamantane, fără să aibă unde să se ducă? La ce serveşte dacă afirmi că tirurile au fost declanşate de către provocatori revanşarzi ai Batalioanelor Dem­nităţii ale lui Noriega? Chiar dacă ar fi aşa, de ce te ar crede?

Curând urletele începuseră să urce dealul şi Pendel, care în viaţa lui auzise şi scosese câteva urlete, nu şi ar fi imaginat nicio­dată că un singur urlet uman putea fi în stare să acopere bubuitul înnebunitor al blindatelor şi răpăitul artileriei, dar chiar aşa se întâmplase, mai ales fiindcă era vorba de suma a mii de urlete scoase din rărunchii unor copii terorizaţi şi însoţi­te de duhoarea cărnii de om arse.

— Harry, intră în casă. Harry, am nevoie de tine. Harry, intră odată în casă. Harry, nu înţeleg ce faci acolo.

Strigătul era al Louisei, din fundul debaralei pentru mături de sub scară, cu spinarea ei lungă încovoiată, ca să i apere mai bine pe copii: Mark, de aproape doi ani, strins lângă burta ei, udând o prin pamperşi — Mark, ca şi soldaţii americani, părea să aibă un stoc inepuizabil de muniţii — Hannah, îngenuncheată la picioarele ei, în capotul şi papucii cu ursu­leţi, adresând rugăciuni unui oarecare Jovey, care după aceea a fost iden­ti­ficat ca fiind un amalgam de Isus, Iehova şi Jupiter, un fel de cocteil divin pregătit din resturile de folclor religios adunate în decursul celor trei ani de existenţă.

Ştiu ei ce fac, repeta Louisa pe un ton tranşant de militar, amintind supărător de mult de tonul tatălui ei. Nu e nici prima, nici ultima oară. Au calculat totul dinainte. Nu trag niciodată, niciodată în civili.

Şi Pendel, pentru că o iubea, consideră că era mai bine s o lase să creadă ce voia, în timp ce El Chorillo gemea, ardea în flăcări şi se dezagre­ga sub atacurile repetate ale armelor pe care Pentagonul le ţinea pentru o viitoare ocazie.

— Marta locuieşte acolo, spuse el.

Dar o femeie care se teme pentru copiii ei nu se mai teme pentru nimeni altcineva, aşa că, o dată cu zorii, Pendel coborî dealul şi îi fu dat să audă o linişte cum nu mai auzise de când se stabilise în Panama City. Înţelese pe loc că, în termenii armistiţiului, părţile căzuseră de acord să alunge pe veci de pe suprafaţa pământului aparatele de aer condiţionat, şantierele şi excavările, şi că de acum înainte toate maşinile, camioanele, autobuzele şcolare, taxiurile, maşinile de gunoi, maşinile depoliţie şi ambulanţele, precum şi urletele copiilor sau ale mamelor, vor fi interzise sub ameninţarea pedepsei cu moartea.

Nici chiar înalta şi maiestuoasa coloană de fum negru ce se ridica din ce fusese cândva El Chorillo nu scotea vreo urmă de zgomot deversându se în cerul dimineţii. Numai câţiva refractari refuzau, ca de obicei, să se su­pu­nă interdicţiei, ultimii trăgători de elită retraşi în incinta comandandei, care continuau să vizeze poziţiile americane de pe străzile din jur. Dar amuţiră curând şi ei, ajutaţi de tancurile instalate pe Ancón Hill.

Cabina telefonică din faţa benzinăriei era intactă, numai că legea tăcerii se aplica şi la telefon. Telefonul Martei mergea, dar se încăpăţâna să nu sune.

Agăţându se cu furie de noul său personaj, Bărbatul Matur şi Singu­ra­tic în Faţa unei Decizii Vitale, Pendel se lăsă antrenat în eternul său vals ezitant între eroism şi pesimismul cronic, cu o nehotărâre atât de sălbati­că, încât ameninţa să l doboare. De vocile interioare acuzatoare din Betha­nia se refugie în sanctu­arul magazinului său, iar de vocile acuzatoare ale magazinului se refugie în sanctuarul propriului cămin, totul în numele cântăririi — la calm — a variantelor. Nici o clipă însă — nici chiar în mo­mentele în care se acuza cel mai tare — nu şi permise să priceapă că, de fapt, şovăia între două femei. Eşti prada acelui triumfalism care ne cuprin­de pe toţi atunci când temerile noastre cele mai cumplite devin realitate. Viziunile tale grandioase se întorc împotrivă ţi. Lumea ta imaginară se dărâmă sub ochii tai, fiindcă ai fost atât de prost încât să construieşti un templu fără fundaţii. Dar, de îndată ce se autoflagela cu aceste previziuni apocaliptice, sfaturi încurajatoare rostite de vocea lui Benny îi şi veneau în ajutor:

— Nu e, deci, nevoie decât de câteva adevăruri ca să crezi că te a a­juns pedeapsa lui Dumnezeu? Un diplomat tânăr şi străluci­tor îţi propune să serveşti Anglia ca un adevărat bărbat, şi tu te vezi deja un blestemat de cadavru la morgă. Pedeapsa lui Dum­nezeu se oferă să joace rolul miliona­rului nebun, îţi strecoară un teanc de bancnote de cincizeci într un plic obişnuit şi ţi spune că mai are multe altele? Te numeşte Un Dar Ceresc, lucru pe care nu mulţi alţii l au făcut? Asta să fie Pedeapsa lui Dumnezeu?

Tot atunci Hannah vru să ştie ce carte îi recomandă Marele şef să citească pentru concursul de lectură de la şcoală, Mark îi ceru să l asculte cum cânta Oaia leneşă la vioara cea nouă, ca să hotărască dacă era destul de bine pregătit pentru examen, iar Louisa îi ceru părerea despre ultimul scandal de la Centrul Administrativ, ca să se poată pronunţa asupra viitorului Canalu­lui, cu toate că părerile Louisei în legătură cu acest subiect erau hotărite de mult: Ernesto Delgado cel fără de pereche, incorup­tibilul, păzitorul trecutului de aur, nu putea fi în stare de vreo greşeală:

— Harry, nu înţeleg. Ajunge ca Ernesto să părăsească ţara zece zile, ca să l întovărăşească pe preşedinte, că echipa şi aprobă numirea a nu mai puţin de cinci panameze frumoase ca responsabile cu relaţiile publice ca la americani, deşi nu au alte calificări decât că sunt tinere, albe, conduc BMW uri, se îmbracă la mari case de modă, au sâni mari şi taţi bogaţi şi nu catadicsesc să vorbească cu angajaţii permanenţi.

— E o ruşine, decise Pendel.

Pe urmă înapoi la magazin, unde trebuia să examineze împreună cu Marta facturile neplătite şi comenzile neridicate, ca să poată hotărî pe cine să someze şi cui să i mai acorde un răgaz de o lună.

— Te mai doare capul? o întrebă el tandru, observând că era şi mai palidă ca de obicei.

— Nu, răspunse Marta din spatele vălului de păr negru.

— Iar nu merge ascensorul?

— Ascensorul nu mai merge deloc, spuse ea zâmbind strâmb. A fost oprit în mod oficial.

— Îmi pare rău.

— N are de ce, nu eşti tu de vină. Cine e Osnard?

În primul moment, Pendel se sperie. Osnard? Osnard? Un client, femeie. Nu i mai tot striga numele.

— De ce? întrebă el, revenindu şi.

— E un om rău.

— Nu sunt toţi clienţii mei răi? spuse el făcând aluzie, în joacă, la preferinţa ei pentru cei de dincolo de pod.

— Da, dar ei n o ştiu, răspunse Marta, fără să mai zâmbească.

— Şi Osnard ştie?

— Da. Osnard e rău. Nu fă ce ţi cere.

— Ce anume îmi cere să fac?

— Nu ştiu. Dacă aş şti, l aş împiedica. Te rog.

Fusese gata să adauge "Harry", simţi cum buzele ei crăpate îi foraseră numele. Numai că în magazin îşi făcea un punct de onoare din a nu profita niciodată de indulgenţa lui, de a nu arăta niciodată, prin cuvinte sau sem­ne, că erau legaţi pe vecie, că de fiecare dată când se vedeau, revedeau aceeaşi scenă, sub unghiuri diferite:

Marta în blugi şi o bluză albă sfâşiată, zăcând în rigolă ca un sac de gunoi neridicat, în timp ce trei membri ai Batalioanelor Demnităţii ale lui Noriega, numiţi afectuos Dingbats, încearcă unul după altul să i câştige inima şi mintea, începând cu faţa, cu ajutorul unei bâte de base ball însângerate. Şi Pendel privind o cu braţele răsucite la spate de alţi doi, urlând la început de teamă şi de mânie, apoi implorându i, cerşindu le s o lase în pace.

Dar ei n o lasă. Îl silesc să privească. Ce sens ar mai avea exemplul dat cu o femeie rebelă, dacă nu se uită nimeni?

E o eroare, domnule căpitan. E o simplă coincidenţă că doamna asta poartă cămaşa albă a opoziţiei.

Nu vă temeţi, señor, nu va rămâne albă mult timp.

Marta pe patul clinicii improvizate, unde avusese curajul să i ducă Mickie Abraxas ; Marta goală, acoperită de sânge şi vânătăi, în timp ce Pendel îl copleşeşte pe doctor cu dolari şi asigurări, iar Mickie stă de pază la fereastră.

— Suntem mai buni, şopteşte Marta cu buzele însângerate şi dinţii sparţi.

Ce vrea să spună e că există o altă Panama, mai bună. Se referă la cei de dincolo de pod.

A doua zi, Mickie era arestat.

— Mă gândesc să transform Colţul Sportivului într un soi de club, îi spuse Pendel Louisei, nedecis încă. Cred că un bar ar fi nimerit.

— Harry, nu înţeleg la ce ţi trebuie un bar. Reuniunile tale de joi seara sunt şi aşa destul de agitate.

— Ca să atrag oamenii, Lou. Să crească clientela. Prietenii aduc alţi prieteni, prietenii se aşază la masă, se simt bine, încep să se uite la eşantioane. Rezultatul: un carnet de comenzi plin ochi.

— Şi unde instalezi cabina de probă? obiectă ea.

Bună întrebare, îşi zise Pendel. Nici măcar Andy n ar putea să mi dea un răspuns. Decizia se amână.

— Pentru clienţi, Marta, explică Pendel cu răbdare. Pentru toţi cei care vin să ţi mănânce sandvişurile. Ca să crească numărul clienţilor şi al comenzilor.

— Mi aş dori ca sandvişurile mele să i otrăvească.

— Pe cine aş mai îmbrăca atunci? Pe toţi prietenii ăia ai tăi cu mintea înfierbântată, presupun. Prima revoluţie din lume îmbrăcată la comandă, graţie lui P&B. Mulţumesc frumos.

— De ce nu, dacă Lenin se plimba într un Rolls Royce? răspunse ea pe acelaşi ton.

Nu l am întrebat cum vrea buzunarele, îşi zise el târziu în noapte, croind un smoching în sunetul muzicii lui Bach. Nici manşetele, nici lărgimea pantalonilor. Nu i am expus avantajele bretelelor faţă de curele într o climă umedă, mai ales pentru domnii a căror talie e al naibii de variabilă. Montat de aceste pretexte, fu gata să întindă mâna după telefon, când acesta sună şi cine altul dacă nu Osnard îl chema ca să i propună să meargă să bea ceva?

Se întâlniră în barul modern cu pereţi lambrisaţi al hotelului Execu­tiv, un turn alb şi curat, la doi paşi de prăvălia lui Pendel. Două fete fru­moase cu fuste scurte se uitau la un meci de baschet pe un ecran de televiziune uriaş. Pendel şi Osnard se aşezară mai retras, cu capetele apropiate, pe scaune din rafie care îi invitau mai degrabă să se lase pe spate.

— Te ai hotărit? întrebă Osnard.

— Nu chiar, Andy. Să zicem că mă pregătesc. Cuget.

— Celor de la Londra le a plăcut tot ce au auzit. Ar vrea să încheie târgul.

— Cu atât mai bine, Andy. Asta înseamnă că mi ai făcut reclamă, nu glumă.

— Vor să devii cât mai repede operaţional. Sunt fascinaţi de Opoziţia Tăcută. Vor numele membrilor. Modul de finanţare.

Legăturile cu studenţii. Au vreun manifest? Metodele şi obiec­tivele.

— Bine, bine. Da. Perfect, spuse Pendel care, furat de nenumăratele lui griji, îi cam pierduse din vedere pe Mickie Abraxas, nobilul apărător al libertăţii, şi pe Rafi Domingo, impresionantul lui bancher. Mă bucur că i interesează, adăugă el politicos.

— Ei cred c ai putea s o tragi de limbă pe Marta: aspecte ale activităţii studenţilor. Bombele fabricate artizanal în clasă.

— Zău? Foarte bine.

— Vor ca relaţia noastră să aibă o bază oficială, Harry. Aşa vreau şi eu. Te înrolăm, te pregătim, te plătim, îţi arătăm câteva dintre trucuri. N ar vrea să piardă ocazia.

— Cât de curând, Andy. Aşa cum am spus, nu sunt genul impulsiv. Reflectez.

— Sunt dispuşi să crească oferta cu zece la sută. Ca să te ajute să gândeşti mai bine. Vrei să ţi dau câteva detalii?

I le dădu oricum, mormăind în spatele palmei ca şi cum s ar fi scobit între dinţi, atâta avans, atâta pe lună, ca să ţi plăteşti împrumutul, prime în bani gheaţă, în funcţie de calitatea informaţiilor puse la dispoziţie în exclusivitate Londrei.

— În maximum trei ani, ai scăpat, spuse el.

— Sau mai puţin, dacă am noroc, Andy.

— Sau dacă eşti deştept.

Harry.

O oră mai târziu, prea dezorientat ca să se poată întoarce acasă, Pendel e din nou în camera de croit, cu smochingul şi Bach.

Harry.

Vocea care i vorbeşte e a Louisei, prima oară când s au cul­cat împreună, culcat cu adevărat, nu doar atingeri şi sărutări, cu urechea pâlnie ca să audă zgomotul maşinii părinţilor, întorcându se de la cinema, goi puşcă în patul lui Harry, în apartamentul lui oribil din Calidonia, unde croieşte noaptea după ce, toată ziua, a vândut haine de gata pentru un sirian şmecher pe nume Alto. Prima lor încercare nu a fost încununată de succes. Amândoi sunt stângaci, amândoi sunt reţinuţi de prea multe interdicţii din partea familiei.

Harry.

— Da, dragă.

Cuvântul "dragă" nu le a venit niciodată prea uşor pe buze. Nici la început, nici azi.

— Dacă domnul Braithwaite ţi a oferit prima şansă, te a luat la el acasă, te a trimis la şcoala serală şi te a rupt de lângă unchiul ăla rău, Benny, se va bucura veşnic de recunoştinţa mea.

— Sunt fericit că gândeşti aşa, draga mea.

— Ar trebui să l respecţi, să l venerezi şi să le povesteşti co­piilor noştri despre el când vor creşte, ca să ştie cum poate un bun samaritean să salveze viaţa unui orfan.

— Arthur Braithwaite este singurul om cinstit pe care l cunoşteam până ce l am întâlnit pe tatăl tău, Lou, o asigură Pen del cu fervoare.

Şi eram sincer, Lou! pledează Pendel cu disperare în sinea lui, închizând foarfecă pe umărul mânecii stângi. Tot ce inventezi e adevărat, dacă crezi cu tărie şi o faci din iubire!

— O să i spun, anunţă Pendel cu voce tare, în timp ce Bach îl înalţă pe culmile perfectei sincerităţi. Şi pentru un moment cumplit de autocompătimire, se gândeşte serios să renunţe la pre­ceptele înţelepte care l au condus întotdeauna şi să i mărturi­sească toate păcatele tovarăşei lui de viaţă. Sau aproape toate. Cea mai mare parte.



Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8   9   10   ...   31
Orklarla döyüş:

Google Play'də əldə edin


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2017
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə