Omul nostru din Panama



Yüklə 2.07 Mb.
səhifə15/31
tarix30.12.2018
ölçüsü2.07 Mb.
1   ...   11   12   13   14   15   16   17   18   ...   31

— Mai există totuşi şi metoda C.

— Şi anume?

— Abstinenţa.

— Vrei să spui eu să i fac un nod şi tu să te duci la mănăstire?

Flutură o mână grăsulie spre marginea piscinei, unde fete frumoase de toate felurile flirtau cu admiratorii lor, în sunetele unei orchestre.

— Fata mea, aici suntem pe o insulă pustie. Cel mai apropiat om alb se află la o distanţă de mii de kilometri. Nu suntem decât tu, eu şi datoria noastră faţă de patria mamă, până nu soseşte nevastă mea, luna viitoare.

— Nevastă ta! strigă Francesca, ridicându se pe jumătate.

— Nu am nici o nevastă. N am avut şi nici n am să am vreo­dată, spuse Osnard, ridicându se şi el. Acum, că acest obstacol din calea fericirii noastre a fost îndepărtat, de ce naiba am spune nu?

Dansară în deplină armonie, în timp ce ea căuta un răspuns. Nicio­dată nu şi ar fi închipuit că o persoană atât de corpolentă se putea mişca atât de uşor. Sau că nişte ochi atât de mici puteau fi atât de ameţitori. Niciodată nu bănuise, sincer vorbind, că ar putea fi atrasă de un bărbat care nu aducea nici pe departe cu un zeu grec.

— Nu cred că ţi a trecut prin minte că s ar putea să mi placă mult mai mult altcineva? îl întrebă ea.

— În Panama? Imposibil, fetiţo. M am informat. Tipii de aici te au poreclit aisbergul englez.

Dansau foarte strâns. Li se părea cât se poate de firesc.

— Nu te cred.

— Pariezi?

Dansară şi mai strâns.

— Dar în Anglia? insistă ea. De unde ştii că nu mi am lăsat sufletul frate în Shropshire? Sau la Londra?

O sărută pe tâmplă, dar ar fi putut s o sărute în oricare alt loc. Mâna lui era nemişcată pe spatele ei, iar spatele ei era gol.

— Ţi ar folosi aici mai mult de o groază. Eu nu prea am satis­facţii la opt mii de kilometri distanţă. Dar tu?

Privindu l cum moţăia, sătul, lângă ea în pat, îşi spuse că nu argu­mentele lui o convinseseră. Sau faptul că era cel mai bun dansator din lume. Sau că o făcuse să râdă mai tare şi mai mult decât orice alt bărbat. Nu, pur şi simplu nu se putuse închipui rezistându i mai mult de o zi, ca să nu mai vorbim de trei ani.

Sosise în Panama în urmă cu şase luni. La Londra, îşi petre­cuse sfârşiturile de săptămână cu un agent de schimb, un amator de vânătoare înspăimântător de frumos pe nume Edgar. Hotă­răseră de comun acord că legătura lor va lua sfârşit atunci când ea primise numirea. Cu Edgar, totul se făcea de comun acord.

Dar cine era Andy?

Adeptă a documentării temeinice, Fran nu se culcase înainte niciodată cu un bărbat despre care să nu se fi informat.

Ştia că fusese la Eton, dar asta doar pentru că i o spusese Miles. Osnard, care părea că şi ura vechea şcoală, nu se referea la ea decât ca la "puşcăria" sau "şcoala de cartier", altfel refuzând orice aluzie la educaţia lui. Cunoştinţele lui erau vaste, dar arbi­trare, cum era de aşteptat de la cineva al cărui parcurs şcolar fu­sese întrerupt brusc. Când era beat, îi plăcea să citeze din Pasteur: Şansa nu i favorizează decât pe cei pregătiţi.

Era bogat sau, dacă nu, cheltuitor ori extrem de generos. Aproape fiecare buzunar al costumelor sale scumpe, cusute în Panama — trebuia să ai încredere în Andy când era vorba să l găsească pe cel mai bun croitor, de cum sosea undeva — păreau pline de bancnote de douăzeci şi de cincizeci de dolari. Dar, când remarcă acest lucru, Andy ridică din umeri şi spuse că era avan­tajul meseriei. Dacă o ducea la cină sau petreceau un sfirşit de săptămână în taină la ţară, cheltuia banii fără să i numere.

Avusese un ogar care alergase în cursele de la White City până când — cu cuvintele lui — câţiva ţipi îl sfătuiseră să şi ducă frumos câinele în altă parte. Un proiect ambiţios de a deschide un circuit de Carting la Oman se lovise de dificultăţi similare. Luase gestiunea unui stand de argintărie la Shepherd Market. Nici unul dintre aceste interludii nu trebuie să fi durat prea mult timp, căci nu avea decât douăzeci şi şapte de ani.

Refuza orice comentariu despre familia sa, susţinând că îşi datora imensul farmec şi averea unui mătuşi îndepărtate. Nu se referea niciodată la fostele lui cuceriri, deşi Fran avea motive să creadă că fuseseră multe şi variate. Fidel promisiunii lui de omerta, niciodată nu se trăda în public, lucru care o excita: la un minut după ce atinsese culmile extazului în braţele lui experte, se regăsea şezând cuminte în faţa lui la o şedinţă la ambasadă, purtându se de parcă abia dacă se cunoşteau.

Şi era spion. Iar munca lui era să conducă un alt spion, pe nume CORSAR. Sau mai mulţi spioni, căci informaţiile colec­tate de CORSAR păreau prea eteroclite şi senzaţionale pentru un singur om.

CORSAR avea audienţă la preşedinte şi la Comandantul Şef al For­ţelor SUA pentru Emisfera Sudică. CORSAR cunoştea escroci şi afacerişti: exact aşa cum trebuie să fi cunoscut Andy, pe vremea ogarului al cărui nume, Fran tocmai aflase, fusese Retribution. Pentru ea asta avea o anu­mită semnificaţie: Andy avea un plan.

Şi CORSAR era în contact cu o opoziţie democratică secretă, care aş­tepta ca vechii fascişti din Panama să arate ce le poate pielea. Vorbea cu militanţi din mişcarea studenţească, cu pescari şi cu activişti clandestini din cadrul sindicatelor. Com­plota alături de ei, aşteptând ziua Z. Se referea la ei — cam pom­pos, considera ea — ca la oamenii de dincolo de pod. CORSAR era în relaţii bune şi cu Ernie Delgado, eminenţa cenuşie a Cana­lului. Dar şi cu Rafi Domingo, care spăla bani pentru carteluri. CORSAR cunoştea o groază de membri ai Adunării Legislative. Cunoştea avocaţi şi bancheri. Probabil că nu exista cineva demn de a fi cunoscut în Panama pe care CORSAR să nu l cunoască şi lui Fran i se părea extraordinar, ciudat de fapt, că Andy reuşise într un timp atât de scurt să ajungă în însăşi inima ţării, a cărei existenţă ea o ignorase. Pe de altă parte, şi în inima ei ajunsese în doi timpi şi trei mişcări.

Iar CORSAR ăsta mirosea un mare complot, deşi nimeni nu izbutea să priceapă în ce consta el. Ştiau doar că francezii, poate şi japonezii, chinezii şi Tigrii din Asia de Sud Est, făceau parte din el sau s ar fi putut să facă parte, eventual şi cartelurile dro­gului din America Centrală şi de Sud. Iar complotul viza vănzarea Canalului pe uşa din dos, cum zicea Andy. Cum însă? Fără să prindă de veste americanii? La urma urmelor, ei fuseseră de fapt cei care dirijaseră ţara aproape de la începutul secolului şi aveau cele mai sofisticate sisteme de ascultare şi de suprave­ghere a istmului şi a Americii Centrale.

Cu toate astea, oricât de uimitor şi de surescitant putea să pară acest lucru, americanii habar n aveau de intriga respectivă. Sau, dacă ştiau, nu ne spuneau nouă. Sau ştiau şi nu şi spuneau nici între ei, pentru că, azi, când vorbeai de politica externă a SUA trebuia să precizezi care politică, şi care ambasador, cel de la Ambasada SUA sau cel de pe Ancon Hill, căci armata ameri­cană tot nu se obişnuise cu ideea că nu mai putea să şi facă de cap în Panama.

Iar Londra era extrem de agitată şi scotocea în tot felul de locuri ciudate în căutare de fapte care să coroboreze cele aflate, uneori vechi de ani de zile, şi ajungea la deducţii uluitoare legate de ale cui ambiţii pentru puterea mondială vor reuşi să le domine pe toate celelalte pentru că, aşa cum spunea CORSAR, toţi vul­turii lumii se adunau deasupra bietei şi micuţei Panama, iar jocul consta în a ghici cine va câştiga. Londra cerea tot timpul mai mult, mai mult, lucru care îl înfuria pe Andy, pentru că a extenua o reţea era ca şi cum ai extenua un ogar, spunea el: până la urmă şi tu, şi câinele ai de suferit. Dar asta era tot ce i spusese. Altfel, era discreţia personificată, fapt pe care ea îl admira.

Şi toate astea în zece săptămâni scurte ca şi legătura lor. Andy era un magician, care atingea lucruri ce se aflau acolo de ani de zile şi le făcea pasionante, le aducea la viaţă. La fel o atinsese şi pe Fran. Dar cine era CORSAR? Dacă acest COR­SAR se ascundea în spatele lui Andy, cine se ascundea în spatele lui CORSAR?

De ce prietenii CORSARULUI vorbeau atât de deschis cu el sau cu ea? Era cumva CORSARUL psihiatru sau doctor? Ori o târfă interesată, care le smulgea secrete amanţilor prin talentele ei lascive? Cine i telefona lui Andy pentru convorbiri de cinci­sprezece secunde şi închidea aproape înainte ca el să spună "vin"? Era chiar CORSARUL sau vreun intermediar, un stu­dent, un pescar, un scurtcircuit, vreun agent special din reţea? Unde se ducea Andy când, aidoma unei persoane comandate de o voce supranatu­ra­lă, se scula în miez de noapte, îşi arunca hainele pe el, scotea un teanc de dolari din seiful ascuns în peretele din spatele patului şi o lăsa culcată în pat, fără să i spună măcar la revedere, ca să se strecoare înapoi în zori, necăjit sau euforic, duhnind a fum de trabuc şi a parfum de femeie, mai înainte de a o poseda fără un cuvânt, la nesfârşit, divin, neobosit, ore, ani, corpul lui masiv atingând o uşor ca un fulg, orgasm după orgasm, ceva ce până acum i se mai întâmplase lui Fran doar în fantasmele ei de şcolăriţă.

Şi ce fel de alchimie opera în Andy atunci când un plic mare cafeniu şi obişnuit, era adus la uşă, iar el dispărea în baie cu el şi se încuia înăuntru pentru o jumătate de oră, lăsând în urmă un miros de camfor sau formaldehidă? Ce vedea Andy când ieşea din cămara cu mături cu o panglică de film ud, nu mai mare decât un vierme, şi pe urmă se aşeza la birou şi l trecea printr o minusculă masă de montaj?

— N ar trebui să faci asta la ambasadă? îl întrebă ea.

— Acolo n am cameră obscură, nu te am pe tine, răspunse el cu acea voce mată pe care ea o găsea irezistibilă.

Cât era de bădăran, în comparaţie cu Edgar! Atât de alunecos, atât de independent, atât de curajos!

Îl observa la şedinţele corsarilor: corsarul nostru şef, prezidând cu autoritate asupra mesei lungi, o meşă languroasă căzându i peste ochiul drept când distribuia dosarele cu dungi ţipătoare, pentru ca apoi să privească în gol, în timp ce ceilalţi le citeau, citeau despre acea Panama a lui CORSAR, prinsă în fla­grant delict.


Antonio cutărică din Ministerul de Externe s a declarat de curând atât de îndrăgostit de amanta lui cubaneză, încât intenţionează s o folosească pentru îmbunătăţirea relaţiilor panamezo cubaneze, în ciuda obiecţiilor americanilor...

Cui i s a declarat? Amantei lui cubaneze? Şi ea i a declarat CORSA­RU­LUI? Sau i a declarat direct lui Andy, poate în pat? Îşi aminti din nou parfumul şi şi imagină că se imprimase pe corpul lui la frecarea cu alt corp gol. Să fie Andy CORSARUL? Nimic nu era imposibil.


Cutare e şi în solda Mafiei libaneze din Colón, despre care se spune că a plătit douăzeci de milioane de dolari pentru "statutul de naţiune favorizată" în sânul comunităţii criminale din Colón...
Şi după amante cubaneze şi escroci libanezi, CORSAR sare până la Canal:
Haosul din cadrul nou-înfiinţatei Autorităţi a Canalului creşte pe zi ce trece, pe măsură ce vechii salariaţi sunt înlocuiţi de alţii, necalificaţi, anga­jaţi numai pe bază de nepotism, spre disperarea lui Ernesto Delgado, exemplul cel mai flagrant fiind numirea lui José María Femandez ca director al Serviciilor Generale, după ce a achiziţionat o treime din lanţul chinezesc de fast food uri Lee Lotus, acesta fiind patruzeci la sută proprietatea unor companii ce ţin de cartelul brazilian al cocainei Rodriguez din Brazilia...
— E acelaşi Fernandez care s a dat la mine la recepţia de ziua naţio­nală? îl întrebă Fran impasibilă pe Andy la o şedinţă târzie a corsarilor din biroul lui Maltby.

Luase masa de prânz cu Osnard în apartamentul lui şi făcuse dragos­te cu el toată după masa. Întrebarea ei era inspirată de amintirea plăcerii trăite la fel de mult ca de curiozitate.

— Un chel cu picioarele strâmbe, răspunse Andy cu un aer detaşat. Ochelari, coşuri, transpiraţie şi respiraţie urât mirositoare.

— Ăsta e. Voia să mă ducă cu avionul la un festival la David.

— Când plecaţi?

— Andy, exagerezi, spuse Nigel Stormont fără să ridice privirea din dosar şi Fran avu serios de furcă să se abţină să nu izbucnească în râs.

La sfârşitul şedinţelor, se uita cu coada ochiului cum Andy adună dosarele şi pleacă bine mersi cu ele în regatul lui secret, în spatele noii uşi blindate din coridorul de răsărit,urmat de secretarul lui care o cam speria, întotdeauna îmbrăcat cu jachete tricotate în culori ţipătoare, şi care îşi punea ulei în păr — îl chema Shepherd şi avea întotdeauna ceva în mână, o şurubelniţă sau o bucăţică de cablu.

— Ce naiba face Shepherd pentru tine?

— Spală geamurile.

— Nu e destul de înalt.

— Îl ridic eu.

Convinsă şi de data asta că nu va căpăta un răspuns, îl întrebă de ce se îmbrăca la loc, când toată lumea încerca să doarmă.

— Mă întâlnesc cu un tip pentru un câine, răspunse el tăios. Toată seara fusese un pachet de nervi.

— Un ogar?

Nici un răspuns.

— Un câine noctambul, spuse ea, sperând să l scoată din intro­specţie.

Nici un răspuns.

— Bănuiesc că e acelaşi câine care juca un rol atât de dramatic în telegrama pe care ai primit o azi după masă şi pe care trebuia s o descifrezi tu în persoană.

Osnard, pe cale să şi tragă cămaşa peste cap, încremeni.

— De unde naiba ştii de chestia asta? întrebă el pe un ton dezagre­abil.

— Am dat de Shepherd când am luat liftul ca să plec acasă. M a întrebat dacă mai erai acolo, aşa că, normal, l am întrebat de ce. Mi a zis că are ceva fierbinte pentru tine, numai că trebuie să i desfaci chiar tu nasturii. Am roşit în numele tău, pe urmă mi am dat seama că vorbea despre un mesaj urgent. Nu iei cu tine şi Beretta aia cu mâner de fildeş?

Nici un răspuns.

— Unde te întâlneşti cu ea?

— Într un bordel, o repezi el, îndreptându se spre uşă.

— Te am jignit cumva?

— Nu încă, dar eşti pe aproape.

— Poate că m ai jignit tu pe mine. Aş putea să mă întorc în aparta­mentul meu. Am mare nevoie de somn.

Dar rămase, scăldată încă în mirosul corpului lui rotund şi deştept şi cu amprentele lui pe aşternut, alături de ea, cu amintirea privirii lui pătrunzătoare arzând o în penumbră. Chiar şi crizele lui de furie o excitau. Ca şi latura lui sumbră, în rarele momente în care o lăsa să se vadă: când făceau dragoste, când se hârjoneau, ea îl aducea până la limita violenţei şi capul lui leoarcă de transpiraţie se ridica parcă pentru a o lovi, înainte să se retragă în ultimul moment. Sau la şedinţele corsarilor, când Maltby, cu perversitatea lui obişnuită, se hotăra să l critice în legătură cu un raport — "Sursa ta, Andrew, e şi alfabetă pe lângă că le ştie pe toate, sau ţie trebuie să ţi mulţumim pentru acordul între subiect şi predicat?" Atunci, încetul cu încetul, trăsăturile fluide ale chipului său deveneau dure şi o luminiţă primejdioasă îi lucea în străfundul ochilor, iar ea înţelegea de ce îşi botezase ogarul Retribution1.

Îmi pierd controlul, îşi zise ea. Nu asupra lui, nu l am avut niciodată. Asupra mea. Dar, lucru şi mai îngrijorător pentru fiica unui judecător extrem de pompos şi pentru fosta amantă a imaculatului Edgar, îşi descoperea un gust clar pentru destrăbălare.

CAPITOLUL DOISPREZECE


Osnard îşi parcă maşina cu număr diplomatic în faţa centru­lui co­mer­cial, în apropierea clădirii mari, salută gărzile de pază şi urcă la etajul patru. Sub o lumină palidă de neon, leul şi inorogul îşi continuau lupta veşnică. Formă codul, intră în holul ambasadei, descuie o uşă din sticlă blindată, urcă o scară inte­rioară, o luă pe un culoar, descuie un grilaj şi păşi în propriul regat. O ultimă uşă din fier rămânea închisă. Dintr o legă­tură din buzunar, alese o cheie lungă din aramă cu miezul gol, o intro­duse greşit, spuse fir ar să fie, o scoase şi o băgă din nou ca lumea. Când nu l vedea nimeni, se mişca în voie. Părea mai nerăbdător, mai îndrăzneţ. Falca i se lăsa în jos, capul îi intra între umeri, ochii priveau de sub sprâncene încruntate, părea că pândeşte un duşman invizibil.

Camera blindată ocupa ultimii metri ai culoarului transfor­mat într un fel de remiză. În dreapta lui Osnard se aflau câteva boxe mici. În stânga, printre o varietate de articole eteroclite cum ar fi un spray împotriva muş­telor şi hârtie igienică, se găsea un seif verde, în perete. În faţa lui, un telefon enorm, roşu, se odihnea pe un teanc de cutii electrice, cunoscute, în jargonul ambasadei, ca legătura lui digitală cu Dumnezeu. Un mic afiş pe soclu spunea: "50 lire minutul de convorbire". În partea de jos, Osnard scrisese "Profitaţi". În acest spirit ridică receptorul şi, fără să i pese de vo­cea înregistrată care i ordona să apese pe anu­mite butoane şi să respecte instrucţiunile, formă numărul book maker ului său de la Londra, cerân­du i să parieze câte cinci sute de lire pe nişte ogari ale căror nume şi cotă părea că le cunoştea foarte bine.

— Nu, imbecilule, să câştige, nu să se claseze, spuse Osnard, care nu era genul care miza pe amândouă tablourile.

După care se resemna să se supună rigorilor meseriei. Scoase un dosar dintr un compartiment pe care scria CORSAR ULTRASECRET, îl duse în birou, aprinse luminile, se aşeză la masa lui, râgâi şi, cu capul în mâini, începu să citească din nou cele patru pagini de instrucţiuni pe care le primise în după amia za aceea de la Luxmore, directorul lui regional din Londra, şi pe care le decodase, cu preţul unei mari răbdări, cu propria lui mână. Imitând destul de bine accentul scoţian tărăgănat al lui Luxmore, Osnard citi textul cu voce tare:

"Vei reţine pe dinafară următoarele ordine" — îşi suge dinţii — "Acest mesaj nu este, repet, nu este destinat arhivelor secţiei şi va fi distrus în următoarele şaptezeci şi două de ore după pri­mirea lui, tinere domn Osnard... Îl vei informa imediat pe COR­SAR de următoarele" — îşi suge dinţii — "îi poţi da CORSARULUI numai următoarele misiuni... Îi vei da şi următorul avertisment..." Ba bine că nu.

Îndoi la loc telegrama cu un mormăit exasperat, luă un plic alb obişnuit dintr un sertar al biroului, puse telegrama în el şi plicul îl vâr îîn buzunarul drept al pantalonilor de la Pendel & Braithwaite, pe care îi decontase la Londra ca pe o cheltuială necesară operaţiunii. Întorcându se în camera blindată, luă o servietă de piele jerpelită, care era, intenţionat, exact opusul unei serviete oficiale, o puse pe un raft şi, cu o altă cheie din legătura lui, deschise seiful verde, care conţinea un registru de conturi cartonat şi un teanc gros de bancnote de cincizeci de dolari — sutele fiind, cum avertizase oficial Londra, prea suspecte pentru a fi negociate fără să atragă atenţia.

La lumina plafonierei, deschise registrul la pagina curentă. Era împărţită în trei coloane de cifre scrise de mână. Coloana din stânga avea scris sus H de la Harry, cea din dreapta A de la Andy. Coloana din mijloc, care cuprindea sumele cele mai mari, avea scris deasupra Intrări. Bule frumos desenate şi săgeţi de genul celor preferate de sexologi dirijau resursele spre stânga şi spre dreapta. După ce studie toate cele trei coloane într o tăcere supărată, Osnard scoase un creion din buzunar şi scrise, cu părere de rău, un şapte în coloana din mijloc, desenă un cerc în jurul lui din care trase o linie spre stânga, atribuindu l coloanei H de la Harry. Scrise apoi un trei şi, mai bine dispus, îl atribui coloanei A de la Andy. Fredonând, numără şapte mii de dolari din seif şi îi puse în servietă, unde mai aruncă, cu dispreţ, insec­ticidul şi celelalte obiecte de pe raft. Închise servieta, încuie sei­ful, apoi camera blindată şi, în cele din urmă, uşa de la intrare. Luna plină îi zâmbi când ieşi pe stradă. Cerul acoperit de stele se arcuia deasupra golfului, oglindit de luminile vaselor ce aşteptau profilându se pe orizontul întunecat. Opri un taxi, un Pontiac vechi, şi dădu o adresă. Curând se trezi hurducat pe dru­mul spre aeroport, privind nerăbdător la un Cupidon din neon mov, cu săgeata lui falică îndreptată spre bungalourile dragostei, a căror firmă era. Luminate de farurile unui vehicul ce venea din sens invers, trăsăturile lui Osnard păreau mai dure. Ochii lui mici şi negri, fixaţi pe oglinda retrovizoare, se aprindeau la fiecare lumină care trecea. Şansa nu favorizează decât spiritele pregătite, îşi spuse el. Era dictonul favorit al profesorului lui de ştiinţe la şcoala primară care, după ce îl învineţise în bătaie, sugerase să se împace scoţându şi hainele.

Undeva aproape de Watford, la nord de Londra, se afla un conac pe nume Osnard Hali. Ca să ajungi la el, trebuia să o iei pe un drum cu o circulaţie intensă, apoi să coteşti brusc printr o aşezare părăginită, numită Luminişul cu Ulmi, pentru că acolo se înălţaseră cândva nişte ulmi. Conacul îndeplinise mai multe funcţiuni în ultimii cincizeci de ani decât în patru secole de exis­tenţă: azil de bătrâni, casă de corecţie, grajd pentru ogari de curse şi, cel mai recent, sub conducerea morocănosului frate mai mare al lui Osnard, Lindsay, sanctuar de meditaţie pentru o sectă ori­entală.

Un timp, cât trecuse prin toate aceste transformări, Osnarzii răspândiţi până în India sau Agentina îşi împărţiseră chiria, se cer­taseră pentru cheltuielile de întreţinere şi discutaseră dacă o bătrână guvernantă trebuia sau nu să primească pensie. Treptat însă, ca şi casa care i văzuse născându se, decăzuseră sau, pur şi simplu, renunţaseră să lupte pentru supravieţuire. Un unchi Osnard îşi luase partea şi plecase în Kenya, unde o pierduse. Un văr Osnard îşi pusese în cap să facă pe marele senior în Australia, cumpărase o fermă de struţi şi o plătise cu vârf şi îndesat. Un Osnard avocat, care se ocupa de banii familiei, furase ce nu fusese încă risipit prin plasamente incompetente, după care îşi trăsese un glonţ în cap. Osnarzii care nu se scufundaseră cu Titanicul, se scufundară cu Lloyd's. Morocănosul Lindsay, care nu putea suferi jumătăţile de măsură, îmbrăcă haina portocalie a călugărilor budişti şi se spânzură de singurul cireş sănătos din grădină înconjurată de ziduri.

Doar părinţii lui Osnard, ruinaţi, se încăpăţânau să trăiască: tatăl lui pe un domeniu ipotecat al familiei, în Spania, întinzând de ultimele resturi ale averii sale şi pe spinarea rudelor spaniole; mama la Brighton, unde îşi împărţea cu demnitate mizeria între un chihuahua şi sticla de gin.

În faţa unor perspective atât de cosmopolite, alţii ar fi putut căuta orizonturi noi sau măcar soarele Spaniei. Dar tânărul Andrew hotărăse de mic că era făcut pentru Anglia, mai exact că Anglia era făcută pentru el. O copilărie plină de privaţiuni şi odioasele internate care şi lăsaseră ampren­ta asupra lui pe viaţă îl făceau să creadă, la douăzeci de ani, că i plătise Angliei un preţ mai mare decât ar fi putut să i ceară orice altă ţară şi că de acum înainte nu va mai plăti, ci va încasa.

Întrebarea era cum. Fără profesie sau diplomă, fără alte ta­lente recu­noscute în afara golfului şi a patului. Ce cunoştea cel mai bine era putrezi­ciunea Angliei; avea deci nevoie de o instituţie englezească în putrefacţie, care i va restitui ce i luaseră alte instituţii englezeşti în putrefacţie. Primul gând fusese presa. Poseda o oarecare cultură, nu avea scrupule şi avea anumite con­turi de reglat. La prima vedere, era perfect croit ca să intre în clasa nouă şi bogată a mijloacelor de comunicare în masă. Dar, după doi ani promiţători ca reporter începător la Loughborough Evening Messenger, cariera lui luă sfârşit cu brutalitate, atunci când un articol decoltat intitulat "Ghiduşiile sexuale ale mai ma rilor oraşului" se dovedi a fi bazat pe confidenţele făcute în pat de soţia redactorului şef.

O celebră organizaţie nonguvemamentală care se ocupa de animale îl angajă şi, pentru un timp, crezu că îşi găsise adevărata vocaţie. Într un sediu splendid, alături de teatre şi de restaurante, dezbăteau cu toţii cu pasiune nevoile animalelor britanice. Nici o premieră, nici un banchet în ţinută de seară sau călătorie în străinătate ca să studieze animalele altor naţiuni nu era prea scumpă pentru cadrele gras plătite ale organizaţiei. Şi totul s ar fi putut realiza: Fondul de urgenţă pentru măgari (Organizator: A. Osnard), Planul de sejur la ţară pentru ogarii veterani (tre­zorier: A. Osnard) fuseseră îndelung aplaudate, când doi dintre şefii lui fură invitaţi să se explice la Serviciul de Combatere a Fraudelor.



Dostları ilə paylaş:
1   ...   11   12   13   14   15   16   17   18   ...   31


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2017
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə