Organizaţii europene şi euroatlantice prof univ dr. Andrei popescu obiective

Euroatlantic (EAPC). De menţionat că, la momentul respectiv, România

a fost primul stat partener care a semnat Parteneriatul pentru Pace.

UNIUNEA EUROPEANĂ

La baza actului de naştere a Comunităţilor Europene stă declaraţia

din 9 mai 1950 a ministrului francez de externe Robert Schuman,

122

care prezenta astfel un plan pus la punct împreună cu Jean Monnet, pe

atunci comisar al planului de modernizare a Franţei de după război.

Acest demers trebuie însă plasat în contextul mai larg al voinţei edificării

unei Europe unite, perioada ce a succedat celui de-al doilea război

mondial fiind extrem de activă în susţinerea „cauzei” europene, dar şi

al realităţilor politice şi militaro-strategice la nivel internaţional.

Jean Monnet şi colaboratorii săi au redactat în ultimele zile ale

lunii aprilie 1950, într-o discreţie totală, pentru a păstra avantajul

surprizei, o notă de câteva pagini care conţinea expunerea de motive şi

dispozitivul unei propuneri ce avea să bulverseze toate schemele

diplomaţiei clasice.

Robert Schuman şi-a însuşit propunerea, iniţiativa intrând astfel

în câmpul responsabilităţii politice. În momentul în care ministrul

francez de externe o susţinea în faţa colegilor săi din guvern, un emisar

secret o înmâna personal cancelarului Konrad Adenauer la Bonn.

Reacţia acestuia a fost imediată şi entuziastă, el răspunzând că aprobă

fără rezerve propunerea franceză de plasare a întregii producţii de

cărbune şi oţel a celor două ţări sub responsabilitatea unei autorităţi

comune, în cadrul unei organizaţii deschise participării şi altor state

europene.

„Planul Schuman” a devenit realitate la 18 aprilie 1951 prin

semnarea, la Paris, de către şase ţări fondatoare (Franţa, R.F. Germania,

Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg), a „Tratatului instituind Comunitatea

Europeană a Cărbunelui şi Oţelului” (CECO), care a intrat în

vigoare la 23 iulie 1952.

Primele succese ale CECO, precum şi avantajele pe care le-ar fi

presupus continuarea operei de unificare europeană au determinat

miniştrii de externe ai celor şase ţări fondatoare să opteze pentru continuarea

procesului în domeniul economic, unde pasiunile naţionale

erau mai puţin intense şi deci şansele de găsire a unui teren de interese

comune erau mai mari. Conferinţa de la Messina, din 1955, a încredinţat

unei comisii prezidate de ministrul belgian de externe, Paul

Henry Spaak, sarcina studierii posibilităţii unei integrări progresive în

acest domeniu. Raportul prezentat de acesta în 1956 a servit drept

bază de negociere a Tratatului Comunităţii Europene a Energiei Atomice

(CEEA) şi Tratatului Comunităţii Economice Europene (CEE).

Semnate în martie 1956 de către cele şase state membre ale CECO,

aceste tratate au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958.

123

Reuşita proiectului politic şi economic pe care îl reprezintă

Comunităţile este dovedită şi de lărgirile succesive ce au avut loc (Marea

Britanie, Danemarca şi Irlanda în 1971, Grecia, în 1981, Spania şi

Portugalia în 1986, Suedia, Austria şi Finlanda în 1995), Polonia,

Cehia, Slovacia, Slovenia, Ungaria, Estonia, Lituania, Letonia, Cipru,

Malta în 2003, devenind membre efective în 2004).

După aceste lărgiri, care nu au însemnat însă sfârşitul extinderii

frontierelor CE, denumirea tot mai des folosită pentru această structură

a fost aceea de „Comunitate Europeană”, marcând astfel unicitatea

centrelor de decizie care exista de facto din 1967 (până atunci

Comisia Europeană şi Consiliul de Miniştri erau diferite pentru cele

trei Comunităţi, în timp ce Parlamentul European şi Curtea de Justiţie

au fost comune încă de la înfiinţarea CEEA şi CEE).

După intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht, la 1 noiembrie

1993, o nouă entitate politică, înglobând Comunităţile, dar fiind

mai mult decât acestea, a luat naştere: „Uniunea Europeană” (UE).

Astfel, Uniunea Europeană are la bază un ansamblu de trei

„piloni” (termen consacrat în jargonul comunitar: pillier – în franceză,

pillar – în engleză): Comunitatea Europeană (primul şi cel mai consistent

„pilon”), politica externă şi de securitate comună (PESC) şi

cooperarea în domeniile justiţiei şi afacerilor interne (JAI).

Ultimii doi piloni au avut drept precursori Cooperarea Politică

Europeană (sistem interguvernamental de cooperare politică între

ţările membre ale Comunităţii Europene introdus în 1970) şi Acordul

Schengen semnat în 1985, dar intrat în vigoare abia zece ani mai târziu

(la 26 martie 1995), prin care se crea un sistem unic de vize la frontierele

comunitare şi se introducea obligativitatea cooperării între

poliţiile naţionale (în momentul de faţă, din cele 15 state membre ale

UE –nu am considerat aici noii membri – doar Marea Britanie şi

Irlanda nu sunt integrate în sistemul Schengen; în plus, Norvegia şi

Islanda, deşi nu sunt membre UE, au semnat Acordul Schengen în 1999).

După cum am arătat deja, succesul demersului comunitar se

traduce şi prin numărul tot mai mare de state membre. După 1989, una

dintre provocările cele mai importante la adresa Comunităţilor a fost

lărgirea către Est.

Consiliul European de la Copenhaga, din iunie 1993, a decis că

ţările din Europa Centrală şi de Est care doresc să adere la Uniunea

Europeană pot obţine acest statut în momentul când vor fi în măsură

să îndeplinească un set de criterii politice şi economice. Candidatul

124

respectiv trebuie să dispună de instituţii democratice stabile, capabile

să garanteze statul de drept, respectarea drepturilor omului şi respectarea

minorităţilor, să aibă o economie de piaţă viabilă care să poată

face faţă concurenţei pe piaţa comunitară, să dezvolte capacitatea asimilării

şi implementării legislaţiei adoptate de instituţiile UE („acquis-ul

comunitar”) şi să subscrie la obiectivele uniunii politice şi ale uniunii

economice şi monetare.

Consiliul European de la Madrid, din decembrie 1995, a introdus

un criteriu suplimentar, acela al existenţei unei administraţii naţionale

capabile să gestioneze calitatea de membru al UE. Pe lângă condiţiile

menţionate, la stabilirea momentului admiterii efective de noi

membri se va lua în calcul şi capacitatea UE de a primi alte state în

interiorul său fără a-şi vedea compromise obiectivele stabilite prin

Tratatul de la Amsterdam, capacitate care se reflectă în eficienţa instituţiilor

şi politicilor comunitare de a asigura coerenţa procesului decizional

şi repartizarea fondurilor din bugetul comunitar într-o Uniune

cu 27 – 30 de membri.

Plecând de la aceste considerente, Uniunea Europeană a dezvoltat

o strategie globală de preaderare ale cărei caracteristici principale

erau relaţiile structurate dintre ţările candidate şi instituţiile comunitare,

dezvoltarea acordurilor europene de asociere, asistenţă financiară

în cadrul programului PHARE şi pregătirea integrării acestor ţări în

piaţa internă comunitară.

Consiliul European de la Helsinki, din 10-11 decembrie 1999, a

hotărât extinderea acestor negocieri şi la celelalte cinci ţări, cărora li s-a

adăugat Malta, negocieri care au debutat la 15 februarie 2000 prin

conferinţe bilaterale la nivelul miniştrilor de externe. Turcia a fost şi

ea inclusă în procesul de lărgire a UE, fără însă a negocia efectiv

aderarea, cel puţin pentru moment.

Progresele realizate de fiecare din cele 12 ţări candidate în îndeplinirea

criteriilor de la Copenhaga şi Madrid sunt examinate anual în

cadrul unor rapoarte pe care Comisia Europeană le redactează către

Consiliul UE şi care servesc drept bază pentru deciziile viitoare de

continuare a negocierilor.

În urma acestor evaluări, primele state candidate au semnat tratatele

de aderare în aprilie 2003, la Atena, şi au devenit efectiv

membre la 1 mai 2004. Este vorba despre Polonia, Cehia, Slovacia,

Slovenia, Ungaria, Estonia, Lituania, Letonia, Cipru, Malta.

125