Organizaţii europene şi euroatlantice prof univ dr. Andrei popescu obiective

Consiliul Uniunii Europene este compus din reprezentanţi ai

guvernelor statelor membre. La reuniunile sale participă, de regulă,

miniştrii responsabili cu sectorul aflat în discuţie (fiecare guvern îşi

trimite ministrul său), însă există şi un secretariat permanent (Secretariatul

General al Consiliului UE), precum şi reuniuni la nivelul

ambasadorilor statelor comunitare şi al adjuncţilor acestora, în ceea ce

se numeşte „Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi” (COREPER 2 –

pentru ambasadori, COREPER 1 – pentru adjuncţii acestora).

Preşedinţia Consiliului UE este deţinută prin rotaţie, câte şase

luni, de fiecare stat membru.

La summit-ul din decembrie 1974, şefii de stat (pentru Franţa) sau

de guverne (pentru celelalte ţări membre) au stabilit să se întâlnească

periodic, în ceea ce se numeşte de atunci Consiliul European. La reuniunile

acestuia participă, în mod obligatoriu, preşedintele Comisiei

Europene, unul dintre comisari (de obicei cel responsabil cu politica

externă) precum şi miniştrii de externe din cele 15 ţări membre ale UE.

În ceea ce priveşte Parlamentul European (PE), până la ultima

extindere din 1995 când au aderat la UE Austria, Finlanda şi Suedia,

acesta număra 518 membri (desigur, numărul a crescut permanent din

1958, o dată cu fiecare nou membru primit în Comunitatea

Europeană). În formula actuală a Uniunii Europene cu 15 membri,

Parlamentul European numără 626 eurodeputaţi, desemnaţi prin

sufragiu universal şi direct în statele din care provin. De menţionat că

procedura electorală nu este uniformă, deşi au existat o serie de proiecte

în acest sens (recent, dezbaterea pe această temă a fost redes-

127

chisă), chestiunea ţinând de resortul iniţiativei parlamentare. Opoziţia

unor state cantonate în procedurile lor tradiţionale, cum ar fi Marea

Britanie, nu a permis însă adoptarea unor norme electorale unice pentru

alegerea membrilor Parlamentului European.

Primele alegeri directe pentru Parlamentul European au avut loc

la 10 iunie 1979, iar cele mai recente la 10-13 iunie 2004. Principala

competenţă a Parlamentului European se manifestă în domeniul bugetar,

deoarece el are posibilitatea de a respinge în întregime adoptarea

bugetului comunitar.

Parlamentul European are, totodată, ultimul cuvânt în ceea ce

priveşte cheltuielile comunitare neobligatorii (cheltuieli administrative,

fondul social european – FSE, fondul de dezvoltare regională –

FEDER, fondurile alocate cercetării, domeniului energetic, politicii

industriale etc. – în total aproape o treime din bugetul Uniunii Europene).

Întreaga existenţă a PE este marcată de o luptă permanentă pentru

sporirea competenţelor. În domeniul legislativ puterea sa iniţială

era relativ restrânsă, constând în principal în emiterea unor avize

consultative. Tratatele originare menţionau însă şi sectoare în care era

necesar avizul conform al instituţiei parlamentare (de exemplu, în

cazul încheierii acordurilor de asociere cu terţe ţări sau al ratificării

acordurilor de aderare la UE).

Din anul 1987, o dată cu intrarea în vigoare a Actului Unic European

(prima modificare majoră adusă Tratatelor de constituire a Comunităţilor

Europene), s-a introdus o procedură de cooperare între Consiliul UE,

Comisia Europeană şi Parlamentul European, aplicabilă deciziilor ce

se iau cu majoritate calificată în domeniile ce ţin de piaţa internă,

politică socială, coeziunea economică şi socială, cercetarea ştiinţifică.

Tratatul de la Maastricht a introdus o nouă procedură, numită

„procedura de codecizie”, care ancorează şi mai mult Parlamentul

European în procesul de decizie legislativă, iar Tratatul de la

Amsterdam a simplificat şi extins codecizia astfel încât să devină

operaţională într-un număr sporit de domenii.