Organizaţii europene şi euroatlantice prof univ dr. Andrei popescu obiective

Capacitatea puterii de a-şi impune voinţa în societate printr-o

diversitate de mijloace, pentru a-şi asigura stabilitatea şi funcţionalitatea,

constituie autoritatea politică.

Autoritatea politică este o ipostază a puterii politice, reprezentând

modalitatea concretă de manifestare a puterii.

Forţa puterii politice este cu atât mai mare, cu cât autoritatea

politică se realizează mai ales prin convingere, prin adeziunea maselor

la activitatea puterii politice. Aşadar, adevărata autoritate politică este

aceea prin care puterea se impune preponderent prin convingere. Cea

mai simplă definiţie a autorităţii politice ar putea fi capacitatea puterii

de a obţine ascultare fără constrângere.

Strâns legată de putere şi, respectiv, de autoritatea politică există

legitimitatea politică. Cuvântul legitimitate provine, de asemenea, din

latină: legitimus – conform cu legea.

Legitimitatea politică reprezintă un principiu conform căruia un

sistem de guvernământ, puterea politică se exercită pe baza unui

anumit drept conferit, de regulă, de guvernanţi, pe baza unor înţelegeri

legiferate. Constituind recunoaşterea de către cetăţeni a unui drept de

guvernare al puterii politice, legitimitatea politică conferă puterii

autoritate politică. Cu cât o putere este mai legitimă, cu atât autoritatea

ei politică este mai mare.

Constituind o înţelegere între conducători şi conduşi, legitimitatea

politică, ca şi puterea politică, are un caracter concret istoric. Din

acest punct de vedere, istoria înregistrează două forme de manifestare

a legitimităţii: legitimitatea divină şi legitimitatea civilă.

Fără îndoială, în manifestarea ei socială puterea este „o forţă

latentă”. Altfel spus, forţa este „puterea în acţiune”. Întrucât „puterea

simbolizează forţa” ce poate fi aplicată în orice situaţie socială, rezultă

că puterea nu este nici forţă şi nici autoritate, dar ea condiţionează

existenţa ambelor fenomene. Prin urmare, puterea este abilitatea de a

folosi forţa, nu folosirea reală a acesteia. Din această perspectivă se

poate afirma că puterea este capacitatea de a introduce forţa într-o

situaţie socială.

Influenţa politică reprezintă un complex de acţiuni politice,

întreprinse mai mult sau mai puţin deliberat, pentru a forma sau

schimba comportamentele politice ale unor indivizi, grupuri ş.a.

57

În strânsă legătură cu puterea politică, autoritatea politică şi legitimitatea

politică se află şi prestigiul politic. Sintagma prestigiu politic

desemnează o apreciere pozitivă de care se bucură o persoană, un

organism politic, un grup în virtutea valorilor şi acţiunilor promovate.

După definirea sumară a principalelor concepte care apar în discursul

despre putere, ajungem la o definiţie mai complexă a puterii

politice, pe care o putem considera drept acea capacitate a unei instanţe

sociale de a determina obiectivele comunitare şi de a le impune şi

realiza, graţie forţei de care dispune, graţie legitimităţii şi încrederii pe

care oamenii o au în caracterul său binefăcător.

2. Ontologia puterii

Tratată în orizontul politicului, puterea se prezintă invariabil ca

o relaţie între actori sociali, o relaţie în care unii conduc, iar alţii ascultă

sau, după caz, unii domină, iar ceilalţi se supun. Cele două cadre

generale de fenomenalizare a substanţei puterii nu lămuresc, însă,

motivul pentru care distribuţia rolurilor de conducător (sau dominant)

şi de condus (sau supus) este acceptată şi dăinuie în diversele comunităţi

umane, după cum nu explică nici metamorfozele puterii şi ale

societăţii de la o epocă istorică la alta. La toate speciile de animale,

dominaţia în cadrul grupurilor are mereu aceleaşi mecanisme şi aceleaşi

forme de manifestare, determinate în principal de instincte. Forţa

fizică se află într-un raport nemijlocit cu capacitatea de dominaţie

asupra celorlalţi membri ai turmei, ai clanului sau asupra indivizilor

care ocupă un areal oarecare. Specia umană a generat, însă, raporturi

de putere care nu se bazează decât în ultimă instanţă pe măsurarea

forţei fizice.

Dacă există o esenţă a puterii, atunci aceasta trebuie să dea

seamă deopotrivă de realitatea puterii în lumea animală şi în societăţile

umane, indiferent de spaţiul geografic şi de timpul istoric.

Se poate afirma că puterea are o dublă esenţă: subiectivă şi

obiectivă sau individuală şi socială. În orizont subiectiv „fie că se

numeşte «energie», «libido» în sens psihologist, «agresivitate» în sens

etologic, «tendinţă de evaziune» sau «de violenţă» în sensul sociologiei

actuale etc., ea ocupă un loc pe cât de important, pe atât de

ignorat de obicei în ansamblul facultăţilor umane”. Din perspectivă

obiectivă, esenţa puterii constă într-un mecanism integrator şi reglator

generat de fiecare „pseudo-specie” pe care o numim cultură sau civilizaţie

umană.

58

Dependenţa care caracterizează relaţia de putere nu trebuie

privită ca un fapt cu sens unic, adică drept un sistem de acţiune care

include o cauză şi un efect net separate ca secvenţe logice şi ca entităţi

sociale. Relaţia de putere, prezentă în toate interacţiunile sociale,

presupune ca protagoniştii săi să dispună fiecare în parte de o marjă de

libertate, de posibilitatea de a alege între a face sau a nu face un anumit

lucru. Puterea este, desigur, o relaţie asimetrică.

Puterea reprezintă, aşadar, o relaţie socială în cadrul căreia actorii,

posesori ai unor capacităţi fizice şi intelectuale diferite, îşi influenţează

reciproc comportamentele şi acţiunile, chiar dacă aparent

influenţa are sens unic, de la actorul mai puternic spre cel mai slab.

Asemenea unui joc, în care sportivul mai abil conduce „ostilităţile” şi

îi impune partenerului majoritatea mutărilor, dar nu poate face abstracţie

de mişcările lui imprevizibile, curajoase sau chiar absurde, puterea

– ca relaţie socială – implică tranzacţia, competiţia, supravegherea

şi tatonarea reciprocă a actorilor sociali.

În sfera puterii intră:

– puterea suverană a statului, prin capacitatea sa de a organiza şi

conduce societatea în interesul comunităţii umane respective şi de a o

reprezenta în raporturile cu alte comunităţi. De aceea, statul cu principalele

sale structuri (legislativă, executivă, judecătorească) reprezintă

pivotul puterii politice;

– partidele şi alte organizaţii politice, care, prin elaborarea unor

opţiuni de organizare şi conducere a societăţii şi dacă se bucură de

adeziunea maselor, pot să asigure exercitarea guvernării în stat;

– mijloacele de informare în masă care, prin capacitatea lor de

influenţare, au un mare rol în adoptarea unor atitudini şi impunerea

unor poziţii în conducerea societăţii.

Pentru îndeplinirea rolului său, puterea are mai multe funcţii:

– funcţia programatică, decizională constă în elaborarea unor

programe, a liniilor directoare în care elementul esenţial îl constituie

decizia, în conformitate cu care trebuie să se acţioneze;

– funcţia organizatorică constă în capacitatea puterii de a stabili

formele organizatorice cele mai adecvate şi de a mobiliza grupurile

sociale asupra cărora îşi exercită puterea pentru a acţiona în

conformitate cu programul adoptat;

– funcţia ideologică rezidă în educarea oamenilor în spiritul

valorilor ce decurg din programul stabilit şi prin care se încearcă obţinerea

adeziunii indivizilor la decizia adoptată;

59

– funcţia coercitivă, de constrângere prin diferite mijloace, fie

pentru a determina pe oameni să acţioneze în conformitate cu cele

adoptate, fie de reprimare a împotrivirii celor ce se opun;

– funcţia de control, de urmărire a modului în care linia stabilită

este respectată şi a măsurilor ce se impun, în conformitate cu legea;

– pregătirea de specialişti care să se ocupe în exclusivitate de

organizarea vieţii sociale în conformitate cu voinţa puterii politice,

îndeosebi în exercitarea guvernării.

Deoarece puterea se exercită într-un cadru organizat, prin intermediul

unor instituţii, organizaţii, asociaţii, funcţiile puterii sunt exercitate

într-un mod specific, de fiecare organism în parte.

IV. STATUL – PRINCIPALA INSTITUŢIE