Organizaţii europene şi euroatlantice prof univ dr. Andrei popescu obiective

conducere politică a societăţii prin consultarea cetăţenilor, ţinând cont

de voinţa acestora, de interesele şi aspiraţiile de progres ale ţării.

73

Ca formă de organizare şi conducere politică a societăţii, democraţia

presupune două părţi: conducători şi conduşi, prin consens între

cele două părţi.

O întreagă experienţă istorică evidenţiază faptul potrivit căruia

democraţia, conducătorii, deţinătorii puterii politice, indiferent de

apartenenţa lor de grup social, trebuie să reprezinte voinţa majorităţii

poporului.

Este evident că poporul (sau majoritatea sa) nu poate exercita

puterea direct şi nemijlocit în statele moderne ale căror dimensiuni şi

forme de organizare politică presupun o anume „profesionalizare” a

politicii. Ca atare, democraţia modernă se bazează pe o delegare a

puterii şi conducerii de la majoritate la o minoritate profesională de

politicieni: „poporul” transferă prin vot puterea (legislativă şi executivă)

unor politicieni profesionişti, aleşi prin vot pe termen limitat

(perioada unui mandat). Aceşti politicieni pot fi consideraţi drept

„reprezentanţi” ai celor care i-au ales, de unde şi denumirea „democraţie

reprezentativă”. Cum organul suprem de conducere în stat este

cel care grupează politicienii aleşi să alcătuiască legislativul (Parlament,

Adunare Naţională, Congres) – căci „nu poate exista decât o

singură putere supremă, cea legislativă, şi căreia toate celelalte îi sunt

şi trebuie să îi fie subordonate” (John Locke). Astfel, democraţia reprezentativă

primeşte adesea şi numele de „democraţie parlamentară”.

În gândirea şi practica politică modernă nu a lipsit nici idealul

unei democraţii nemijlocite, în cadrul căreia cetăţenii să participe

direct la luarea deciziilor politice – o asemenea democraţie poartă

numele de democraţie directă. Forma cea mai obişnuită de democraţie

directă este referendumul, procedura politică prin care toţi cetăţenii se

pronunţă prin vot direct asupra unor probleme sau decizii necesare, de

larg interes.

Pentru a evita acumularea excesivă de putere discreţionară în

mâna celor aleşi (chiar dacă ei sunt consideraţi „reprezentanţii” poporului),

politica modernă a consacrat principiile limitării constituţionale a puterii;

separaţiei şi controlului reciproc al puterilor: legislativă, executivă şi

judecătorească; obligaţiei puterii de a respecta drepturile şi libertăţile

cetăţeneşti.

Ultimul dintre aceste principii trebuie să servească nu numai ca

restricţie împotriva exceselor puterii, ci şi ca restricţie împotriva „tiraniei

majorităţii”. Democraţia modernă admite principiul majorităţii

(majoritatea decide, iar minoritatea trebuie să se supună), dar pentru

74

prevenirea abuzurilor pe care majoritatea le-ar putea comite împotriva

minorităţii (şi care ar duce la o „tiranie a majorităţii”), ea consacră şi

principiul respectării obligatorii a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti

ale celor ce alcătuiesc minoritatea: chiar având în spate voinţa majorităţii,

puterea (şi majoritatea) nu are voie să constrângă minoritatea în

sensul încălcării acestor drepturi şi libertăţi.

În interpretarea lui Robert Dahl, democraţia presupune: 1) libertatea

de a crea şi adera la organizaţii, 2) libertatea de expresie, 3) dreptul

de vot, 4) dreptul liderilor politici de a concura pentru sprijinul

politic al cetăţenilor, 5) existenţa unor surse alternative de informare,

6) eligibilitatea pentru funcţii publice, 7) alegeri libere şi corecte şi

8) instituţii care să asigure dependenţa politicii guvernamentale de

votul popular şi de alte forme de exprimare a preferinţelor.

Multe alte condiţii pot fi adăugate aici: libertatea de contestare

(de protest), pluralismul, dispersarea şi limitarea puterii, participarea

politică activă şi sistematică a cetăţenilor, diversitatea ofertei politice

(a programelor sau agendelor politice concurente, reprezentate efectiv

pe eşichierul politic, care conduce la existenţa unei reale diversităţi de

opţiune), efectivitatea controlului exercitat asupra puterii de la toate

nivelurile, respectarea legalităţii etc. Este limpede că toate aceste

elemente constituie ingrediente necesare vieţii omului modern şi, deci,

că democraţia – chiar imperfectă sau minimală – nu poate fi desconsiderată

sau abandonată. Calitatea vieţii individului depinde totuşi

în mod decisiv de ea şi, atunci când democraţia nu este deplină, de

gradele de democratizare (proporţiile în care mecanismele democratice

de diverse tipuri funcţionează). Chiar recunoscând că democraţia

deplină este mai curând un ideal decât un mecanism efectiv,

real, majoritatea oamenilor moderni vor insista, totuşi, pentru a

dispune de cât mai multă democraţie, pentru dezvoltarea de proceduri

democratice (fie şi imperfecte) în cât mai multe zone sociale, refuzând

să se resemneze cu ideea că democraţia autentică nu este practicabilă.

Problema fundamentală a democraţiei moderne este problema

autenticităţii. Mulţi autori au semnalat că democraţia se transformă

adesea, în practică, într-o falsă democraţie sau într-o democraţie pur

formală: procedurile democratice (electorale, de participare la conducere,

de control asupra puterii etc.) se transformă în simple „forme

fără fond”, în „ritualuri” sau „spectacole” politice care nu afectează şi

nu dirijează efectiv desfăşurarea conducerii societăţii, care nu reuşesc

să îmbunătăţească performanţele politicienilor, să elimine anomaliile

şi abuzurile etc.

75

Forme de organizare democratică a societăţii au existat din cele

mai vechi timpuri, strâns legate de primele comunităţi umane, ceea ce

ne poate conduce la ideea că democraţia a fost şi este un factor care a

însoţit progresul social.

Democraţia însă, ca formă de organizare şi conducere politică a

societăţii, o întâlnim în orânduirea sclavagistă, strâns legată de apariţia

statului, ca principal instrument politic de organizare şi conducere a

societăţii. Formele clasice de exprimare a democraţiei în perioada

respectivă au constat în elaborarea unei legislaţii care prevedea anumite

drepturi şi libertăţi ale cetăţenilor, încercarea de a situa dreptul la

baza organizării statale, crearea unui mecanism care să asigure alegerea

liberă a unor organisme ale puterii de stat sau a unor conducători la

nivelul puterii de stat centrale şi locale, cu extindere chiar şi în armată.

Sunt cunoscute în acest sens formele democratice de organizare a

Greciei şi Romei antice.

În perioada feudală, deşi raporturile de proprietate şi sociale se

schimbă, feudalul exercitând drepturi parţiale asupra iobagului, organizarea

democratică a societăţii marchează un mare regres faţă de

Antichitate, ceea ce se va răsfrânge în sfera întregii vieţi economice,

sociale, politice şi spirituale. Regimurile absolutiste se constituie într-o

caracteristică a organizării şi conducerii politico-sociale, omenirea

intrând într-un con de umbră pe coordonata devenirii sale, din care va

ieşi cu mare dificultate. Puterea absolută a monarhului emana, în concepţiile

politice de atunci, de la Dumnezeu, iar demosul era complet

ignorat. Cu toate acestea, şi în feudalism se întâlnesc forme de organizare

democratică la nivel de localităţi şi anumite comunităţi. De

pildă, în anumite oraşe, şi în cadrul unor unităţi meşteşugăreşti au

apărut forme de organizare democratică; acestea se vor dezvolta mai

târziu, în perioada Renaşterii şi a trecerii spre capitalism, în adevărate

centre de cultură şi civilizaţie, ce vor genera „starea a treia” ca forţă

motrice a revoluţiilor burgheze.

În perioada de trecere de la feudalism la capitalism şi mai

departe, în condiţiile capitalismului, se realizează un mare progres şi

pe calea organizării democratice a societăţii, progres ce nu a fost încă

egalat de alte perioade de dezvoltare socială.

Acest progres pe calea statornicirii unui sistem democratic a fost

generat de înseşi caracteristicile orânduirii capitaliste, care, faţă de

orânduirile sociale anterioare, a aşezat dezvoltarea economică pe criterii

strict economice de eficienţă şi rentabilitate, de libertate a forţei

76

de muncă, impunând şi libertatea politică a individului şi a organizării

democratice a vieţii sociale. Concurenţei din domeniul economic i-au

corespuns mai multe opţiuni privind organizarea şi conducerea

socială. Acest lucru a permis o dezvoltare democratică a societăţii,

care a constituit condiţia sine-qua-non a consolidării capitalismului.

În condiţiile contemporane, conceptul de democraţie este indisolubil

legat de noţiunea de pluralism. Se consideră că nu poate exista

democraţie fără pluralism politic. Noţiunea de pluralism vine de la

latinescul pluralis – „compus” din mai multe elemente, prin urmare

semnifică o unitate în diversitate, ceea ce îşi găseşte concretizarea în

multitudinea de partide şi organizaţii politice, sindicale, religioase etc.,

exprimând diversitatea concepţiilor şi organizaţiilor care se interpun

între individ şi stat şi care urmăresc să stăpânească mecanismul social.

O asemenea diversitate pe care o implică un sistem politic pluralist,

precum şi practica politică prin care se manifestă ea, asigurând ca nici

o forţă politică şi nici o categorie socială să nu poată exclude celelalte

forţe sau categorii, să nu poată sechestra societatea pentru sine, se

dovedesc a fi singurele modalităţi de dezvoltare democratică a

societăţii. La rândul său, doar o societate democratică poate garanta

afirmarea pluralismului politic.

VIII. SOCIETATE POLITICĂ – SOCIETATE CIVILĂ

Societatea politică şi societatea civilă constituie categorii de

bază ale politologiei, având o importanţă mare în problemele organizării

şi conducerii democratice a societăţii, în special, şi funcţionării

ei, în general. Raportul dintre societatea politică şi societatea

civilă exprimă, în mare măsură, gradul de democratizare a societăţii

şi responsabilităţilor cetăţenilor ei.

1. Aspecte teoretice privind societatea politică