Instituţiile politice constituie o componentă a sistemului politic,
indicând gradul de organizare politică a societăţii la un moment dat.
Principala şi cea mai veche instituţie politică este statul cu întreg
ansamblul componentelor sale, existând, de asemenea, partidele politice,
grupurile de presiune etc. Trebuie avut în vedere că nu orice
organizaţie din societate este şi organizaţie politică, ci numai organizaţiile
care se implică în problema puterii politice.
Cultura politică constituie o altă componentă a sistemului politic
şi presupune reflectarea în viaţa spirituală a modului de organizare şi
conducere politică a societăţii. Elementul esenţial al culturii politice îl
constituie doctrinele politice.
Toate cele trei componente ale sistemului politic se află într-o
strânsă legătură, asigurând, în parte şi împreună, funcţionalitatea sistemului
politic în calitatea sa de reglator al vieţii sociale, al organizării
şi conducerii acesteia.
Funcţiile sistemului politic:
– funcţiile de menţinere şi adaptare ale sistemului, care vizează
crearea de noi roluri politice şi înlocuirea celor vechi, în raport cu
exigenţele sistemului;
– funcţiile de conversie politică, care vizează transformarea
cererilor în bunuri de valoare ce vor alimenta apoi sistemul: raportul
dintre legislativ, executiv şi juridic în cadrul separaţiei puterilor;
– funcţia de extracţie, vizând capacitatea de a mobiliza, în profitul
sistemului politic, resursele materiale şi umane ale mediului său
intern şi internaţional;
– funcţiile de reglementare, care privesc activitatea desfăşurată
de structurile specializate ale sistemului politic în controlul comportamentului
politic al indivizilor şi grupurilor;
– funcţia de mobilizare a resurselor politice, exprimând capacitatea
sistemului politic de a identifica aceste resurse, de a-şi da seama
dacă ele sunt suficiente sau sărace, de a conştientiza „costurile” şi
54
de a găsi mijloacele cele mai adecvate de orientare a acestor resurse
spre îndeplinirea obiectivelor urmărite;
– funcţia de determinare a scopurilor şi sarcinilor sociale îşi
găseşte expresia în acte normative programatice, formulate în concordanţă
atât cu interesele celor care ocupă poziţii-cheie în viaţa politică,
cât şi cu interesele legitime ale guvernanţilor;
– funcţia de integrare a elementelor societăţii în structuri
social-politice şi întărirea coeziunii lor în jurul obiectivelor generale.
În legătură cu funcţiile sistemului politic, se impun câteva precizări:
a) toate aceste funcţii sunt specifice oricărui sistem politic, dar ele
diferă, în fiecare ţară şi în fiecare etapă, prin conţinutul lor concret, – dat
de scopurile şi sarcinile specifice –, prin formele de manifestare şi mecanismele
de realizare;
b) ele depind de maturizarea unor condiţii obiective şi subiective
necesare pentru a face posibilă coordonarea sistemului social global, ca şi
de creşterea responsabilităţii factorului politic în conducerea socială;
c) calitatea şi capacitatea modelatoare a acestor funcţii depind
nemijlocit de dinamica propriu-zisă a sistemului politic, determinată de
un set de factori ce provin din mediul social, din însuşi sistemul politic şi
componentele sale, ca şi din mediul internaţional;
d) această dinamică este orientată în direcţia optimizării funcţiilor
sistemului politic, în sensul maximizării posibilităţilor de răspuns adecvat
la cerinţele mediului intrasocietal şi internaţional şi al minimizării
constrângerilor care tind să limiteze aria alegerilor posibile în elaborarea
acestor răspunsuri.
3. Relaţia sistem politic – regim politic
Regimul politic constituie una din cele mai importante probleme
care au făcut obiectul preocupărilor atât ale cetăţenilor, cât şi ale
oamenilor politici şi politologilor.
Prin regim politic se poate înţelege modul concret de organizare
şi funcţionare a sistemului politic, de constituire a organelor de
conducere în societate în raport cu cetăţenii. Rezultă din definiţie că
regimul politic exprimă un raport direct între organele de conducere
din societate şi cetăţeni, organele de conducere nefiind legate numai
de stat, ci şi de întregul sistem politic. Dacă organele de conducere în
societate se constituie prin consimţământul cetăţenilor, ca expresie a
voinţei şi intereselor lor, regimurile sunt democratice. Dacă organele
de conducere ale societăţii se constituie fără consimţământul cetăţe-
55
nilor, fără ca aceştia să fie consultaţi, fără a li se exprima voinţa şi
interesele, regimurile politice sunt dictatoriale.
III. PUTEREA POLITICĂ
Dacă de la greci am moştenit termenul de politică, de la romani
am preluat un alt concept fundamental: puterea.
Din Antichitate şi până în prezent, puterea a rămas elementul
central al politicii.
1. Puterea politică şi conceptele corelative
În Leviathanul lui Hobbes, puterea este concepută ca ansamblul
mijloacelor de care dispune un om pentru a obţine un bun oarecare, pe
care nu-l posedă încă.
Materializarea cea mai consistentă a viziunii mecanice o întâlnim
la reprezentanţii behaviorismului, pentru care puterea constă într-o
relaţie de influenţare a comportamentului unui actor social de către
altul: „Exercitarea unei puteri este o relaţie în care un actor A încearcă
în mod vizibil şi observabil de a-l incita pe un actor B să facă ceea ce
vrea A, lucru pe care B nu l-ar fi făcut în alte circumstanţe”.
Trecând din domeniul puterii ca fenomen social general în domeniul
particular al politicului, putem observa că puterea se manifestă
tot ca o relaţie de influenţare, de comandă şi ascultare (sau de dominaţie
şi supunere), numai că miza acestei relaţii o reprezintă mijloacele
de realizare a acestora. Se poate spune, aşadar, că puterea politică este
„capacitatea de a-i obliga pe actorii unui sistem social dat să-şi îndeplinească
obligaţiile pe care le impun obiectivele colective, mobilizând
resursele societăţii în vederea atingerii obiectivelor propuse”.
Puterea politică este, în acest caz, mijlocul prin care o societate durează
sau chiar mijlocul prin care un nou tip de societate se instituie.
Indiferent de modul de definire a puterii politice, nu pot fi evitate
unele concepte ca: influenţa, autoritatea, forţa, dominaţia, supunerea,
legitimitatea etc. Iar în manifestările puterii politice avem de-a
face, în esenţă, cu influenţarea comportamentelor, prin persuasiune
sau prin forţă, fie în virtutea legitimităţii guvernanţilor, fie în scopul
contestării acestei legitimităţi. De aceea, orice analiză a fenomenului
puterii politice are nevoie de o explicitare prealabilă a conceptelor pe
care le-am enumerat şi a realităţilor pe care ele le acoperă.
În exercitarea rolului său în cadrul societăţii, puterea politică
utilizează o serie de mijloace economice, sociale, politice, ideologice,
56
folosind fie metoda convingerii, fie pe cea de constrângere pentru a-şi
impune propria voinţă.
Dostları ilə paylaş: |