Organizaţii europene şi euroatlantice prof univ dr. Andrei popescu obiective

Instituţiile politice constituie o componentă a sistemului politic,

indicând gradul de organizare politică a societăţii la un moment dat.

Principala şi cea mai veche instituţie politică este statul cu întreg

ansamblul componentelor sale, existând, de asemenea, partidele politice,

grupurile de presiune etc. Trebuie avut în vedere că nu orice

organizaţie din societate este şi organizaţie politică, ci numai organizaţiile

care se implică în problema puterii politice.

Cultura politică constituie o altă componentă a sistemului politic

şi presupune reflectarea în viaţa spirituală a modului de organizare şi

conducere politică a societăţii. Elementul esenţial al culturii politice îl

constituie doctrinele politice.

Toate cele trei componente ale sistemului politic se află într-o

strânsă legătură, asigurând, în parte şi împreună, funcţionalitatea sistemului

politic în calitatea sa de reglator al vieţii sociale, al organizării

şi conducerii acesteia.

Funcţiile sistemului politic:

– funcţiile de menţinere şi adaptare ale sistemului, care vizează

crearea de noi roluri politice şi înlocuirea celor vechi, în raport cu

exigenţele sistemului;

– funcţiile de conversie politică, care vizează transformarea

cererilor în bunuri de valoare ce vor alimenta apoi sistemul: raportul

dintre legislativ, executiv şi juridic în cadrul separaţiei puterilor;

– funcţia de extracţie, vizând capacitatea de a mobiliza, în profitul

sistemului politic, resursele materiale şi umane ale mediului său

intern şi internaţional;

– funcţiile de reglementare, care privesc activitatea desfăşurată

de structurile specializate ale sistemului politic în controlul comportamentului

politic al indivizilor şi grupurilor;

– funcţia de mobilizare a resurselor politice, exprimând capacitatea

sistemului politic de a identifica aceste resurse, de a-şi da seama

dacă ele sunt suficiente sau sărace, de a conştientiza „costurile” şi

54

de a găsi mijloacele cele mai adecvate de orientare a acestor resurse

spre îndeplinirea obiectivelor urmărite;

– funcţia de determinare a scopurilor şi sarcinilor sociale îşi

găseşte expresia în acte normative programatice, formulate în concordanţă

atât cu interesele celor care ocupă poziţii-cheie în viaţa politică,

cât şi cu interesele legitime ale guvernanţilor;

– funcţia de integrare a elementelor societăţii în structuri

social-politice şi întărirea coeziunii lor în jurul obiectivelor generale.

În legătură cu funcţiile sistemului politic, se impun câteva precizări:

a) toate aceste funcţii sunt specifice oricărui sistem politic, dar ele

diferă, în fiecare ţară şi în fiecare etapă, prin conţinutul lor concret, – dat

de scopurile şi sarcinile specifice –, prin formele de manifestare şi mecanismele

de realizare;

b) ele depind de maturizarea unor condiţii obiective şi subiective

necesare pentru a face posibilă coordonarea sistemului social global, ca şi

de creşterea responsabilităţii factorului politic în conducerea socială;

c) calitatea şi capacitatea modelatoare a acestor funcţii depind

nemijlocit de dinamica propriu-zisă a sistemului politic, determinată de

un set de factori ce provin din mediul social, din însuşi sistemul politic şi

componentele sale, ca şi din mediul internaţional;

d) această dinamică este orientată în direcţia optimizării funcţiilor

sistemului politic, în sensul maximizării posibilităţilor de răspuns adecvat

la cerinţele mediului intrasocietal şi internaţional şi al minimizării

constrângerilor care tind să limiteze aria alegerilor posibile în elaborarea

acestor răspunsuri.

3. Relaţia sistem politic – regim politic

Regimul politic constituie una din cele mai importante probleme

care au făcut obiectul preocupărilor atât ale cetăţenilor, cât şi ale

oamenilor politici şi politologilor.

Prin regim politic se poate înţelege modul concret de organizare

şi funcţionare a sistemului politic, de constituire a organelor de

conducere în societate în raport cu cetăţenii. Rezultă din definiţie că

regimul politic exprimă un raport direct între organele de conducere

din societate şi cetăţeni, organele de conducere nefiind legate numai

de stat, ci şi de întregul sistem politic. Dacă organele de conducere în

societate se constituie prin consimţământul cetăţenilor, ca expresie a

voinţei şi intereselor lor, regimurile sunt democratice. Dacă organele

de conducere ale societăţii se constituie fără consimţământul cetăţe-

55

nilor, fără ca aceştia să fie consultaţi, fără a li se exprima voinţa şi

interesele, regimurile politice sunt dictatoriale.

III. PUTEREA POLITICĂ

Dacă de la greci am moştenit termenul de politică, de la romani

am preluat un alt concept fundamental: puterea.

Din Antichitate şi până în prezent, puterea a rămas elementul

central al politicii.

1. Puterea politică şi conceptele corelative

În Leviathanul lui Hobbes, puterea este concepută ca ansamblul

mijloacelor de care dispune un om pentru a obţine un bun oarecare, pe

care nu-l posedă încă.

Materializarea cea mai consistentă a viziunii mecanice o întâlnim

la reprezentanţii behaviorismului, pentru care puterea constă într-o

relaţie de influenţare a comportamentului unui actor social de către

altul: „Exercitarea unei puteri este o relaţie în care un actor A încearcă

în mod vizibil şi observabil de a-l incita pe un actor B să facă ceea ce

vrea A, lucru pe care B nu l-ar fi făcut în alte circumstanţe”.

Trecând din domeniul puterii ca fenomen social general în domeniul

particular al politicului, putem observa că puterea se manifestă

tot ca o relaţie de influenţare, de comandă şi ascultare (sau de dominaţie

şi supunere), numai că miza acestei relaţii o reprezintă mijloacele

de realizare a acestora. Se poate spune, aşadar, că puterea politică este

„capacitatea de a-i obliga pe actorii unui sistem social dat să-şi îndeplinească

obligaţiile pe care le impun obiectivele colective, mobilizând

resursele societăţii în vederea atingerii obiectivelor propuse”.

Puterea politică este, în acest caz, mijlocul prin care o societate durează

sau chiar mijlocul prin care un nou tip de societate se instituie.

Indiferent de modul de definire a puterii politice, nu pot fi evitate

unele concepte ca: influenţa, autoritatea, forţa, dominaţia, supunerea,

legitimitatea etc. Iar în manifestările puterii politice avem de-a

face, în esenţă, cu influenţarea comportamentelor, prin persuasiune

sau prin forţă, fie în virtutea legitimităţii guvernanţilor, fie în scopul

contestării acestei legitimităţi. De aceea, orice analiză a fenomenului

puterii politice are nevoie de o explicitare prealabilă a conceptelor pe

care le-am enumerat şi a realităţilor pe care ele le acoperă.

În exercitarea rolului său în cadrul societăţii, puterea politică

utilizează o serie de mijloace economice, sociale, politice, ideologice,

56

folosind fie metoda convingerii, fie pe cea de constrângere pentru a-şi

impune propria voinţă.