Organizaţii europene şi euroatlantice prof univ dr. Andrei popescu obiective

Statul, ca manifestare a voinţei tuturor cetăţenilor de a se organiza

politic pe bază de lege, a cunoscut două tipuri: unul de esenţă

dictatorială, absolutistă, care a apărut ca expresie a unor comanda-

61

mente istorice, dar prin nesocotirea voinţei cetăţenilor sau printr-o

presupusă legitimitate de ordin divin, şi altul de tip democratic, care,

indiferent de formă, constituie o expresie a voinţei cetăţenilor materializată

prin consimţământul dat.

Pentru a înţelege pe deplin statul ca instituţie politică, trebuie

studiată şi cunoscută problema formelor de stat. Esenţa statului, adică

tipul de stat respectiv, se manifestă prin mai multe forme în raport de

condiţiile concrete ale epocii şi ţării respective.

Forma de stat are în vedere modul de organizare a puterii de stat

şi, în special, structura şi funcţionarea organelor supreme de conducere.

Rezultă că forma de stat, indiferent de esenţă, este dată de trei

elemente: forma de guvernământ, structura statului şi regimul politic.

Forma de guvernământ este un raport între organele de stat în

procesul de constituire şi exercitare a puterii. Dacă ne referim la statele

existente astăzi în lume, din punctul de vedere al formei de guvernământ

există: monarhii constituţionale, republici parlamentare şi

republici prezidenţiale.

Structura statului reprezintă un raport între organele centrale şi

locale ale statului. Sub acest aspect putem distinge: state unitare, state

federative şi confederaţii statale.

Regimul politic reprezintă pentru mulţi politologi un element al

formei de stat, pentru alţii, un element al sistemului politic. Având în

vedere că statul reprezintă instituţia centrală a sistemului politic, este

neîndoielnic faptul că regimul politic este legat, în primul rând, de

stat, constituind un element al formei de stat, şi anume elementul hotărâtor,

pentru că el exprimă un raport între organele de stat şi cetăţeni.

Dacă organele de stat se constituie prin consultarea cetăţenilor, ca

expresie a voinţei acestora, avem de-a face cu un regim politic democratic.

Şi invers, dacă organele de stat se constituie fără consimţământul

cetăţenilor, ignorând voinţa acestora, regimul politic pe care

acestea îl promovează este unul de factură dictatorială. De aceea, în

analizele politologice, când se urmăreşte elucidarea esenţei statului, se

vorbeşte despre regimul politic.

3. Trăsăturile, rolul şi funcţiile statului

a) Trăsăturile statului. Din conţinutul definiţiei se desprind principalele

trăsături ale statului. Acestea sunt:

– este instituţia politică cu cel mai înalt grad de organizare şi

structurare. Sub acest aspect, statul are trei componente bine conturate

62

şi strict organizate: puterea legislativă, puterea executivă şi puterea

judecătorească, toate acestea fiind organizate atât la nivel central, cât

şi local, şi se slujeşte de un aparat specializat, constituit în diferite

instituţii (parlament, guvern, tribunal, ministere, armată, poliţie etc.).

Prin gradul său de organizare şi instituţionalizare, diversificat pe

orizontală şi verticală, statul asigură exercitarea, în principal, a puterii

politice în societate;

– constituie o organizaţie politică a unei comunităţi umane pe

raza unui teritoriu delimitat prin frontiere stricte. De regulă, statul

reprezintă modul de organizare politică a naţiunilor în cadrul frontierelor

respective, sub forma statelor naţionale;

– are caracter suveran, prin faptul că reprezintă organizarea politică

a unei comunităţi umane în cadrul unei frontiere, ca expresie a

voinţei cetăţenilor;

– este o instituţie specializată, care asigură funcţionalitatea

socială prin contribuţii financiare ale cetăţenilor, prin impozite;

– are caracter istoric, apariţia sa fiind impusă de nevoile dezvoltării

sociale, de faptul că o comunitate umană, ca sistem social global,

nu poate să existe şi să funcţioneze fără organizarea politică asigurată

prin intermediul statului;

– are, de regulă, caracter naţional cel puţin pentru epocile modernă

şi contemporană, reprezentând organizarea politică a unei naţiuni.

Prin trăsăturile sale, prin modul său de organizare, prin scopul

pentru care a apărut, statul constituie principala instituţie a sistemului

politic, căruia îi dă contur şi consistenţă.

Se poate conchide că şi cronologic, şi ca rol, statul a apărut ca

primă instituţie politică, menţinându-şi prioritatea şi ca importanţă în

cadrul sistemului politic.

b) Funcţiile statului. Rolul statului ca principală instituţie de

organizare şi conducere politică a societăţii se realizează prin anumite

funcţii:

– legislativă, prin care statul, prin organismele sale specializate,

adoptă întreaga legislaţie din societate, inclusiv constituţia, prin care

se reglementează activitatea din toate sferele vieţii sociale şi prin care

sunt prevăzute drepturile şi libertăţile cetăţenilor, cât şi obligaţiile şi

îndatoririle acestora;

– organizatorică, funcţie care are în vedere transpunerea în viaţă

a legilor şi altor decizii adoptate, cât şi organizarea întregii activităţi

pe diferite domenii de activitate, pentru asigurarea desfăşurării

normale a vieţii sociale, realizată, îndeosebi, de executiv;

63

– judecătorească, prin care se supraveghează aplicarea corectă a

legilor şi sancţionarea încălcărilor acestora;

– economică, funcţie care constă, pe de o parte, în faptul că

statul este organizatorul direct al producţiei, al activităţii economice în

cadrul proprietăţii de stat, publice şi, pe de altă parte, în faptul că

asigură întreg cadrul politico-organizatoric prin care agenţii economici

independenţi să-şi desfăşoare activitatea, vizând armonizarea

intereselor generale în vederea unei activităţi eficiente;

– socială, prin care se asigură condiţiile ca toţi cetăţenii ţării,

independent de poziţia socială, să ducă o viaţă decentă prin organizarea

unui sistem de protecţie socială, asigurări sociale, sănătate etc.;

– administrativă, prin care se asigură servicii către întreaga

populaţie pentru desfăşurarea normală a tuturor activităţilor, precum:

energie, apă, salubritate, reparaţii publice etc.;

– culturală, prin care se asigură condiţii de instruire şi educaţie a

tuturor cetăţenilor prin instituţiile specializate, condiţii de cercetare

ştiinţifică, de afirmare a capacităţilor creatoare etc.;

– funcţia de apărare a ordinii sociale şi asigurare a convieţuirii

normale, care are o latură preventiv-educativă şi alta coercitivă, prin

care se sancţionează actele antisociale, săvârşite de anumite elemente

(diversionişti, spioni, delapidatori, hoţi, huligani etc.);

– ecologică, prin care se apără şi se conservă mediul ambiant,

biologic, prin măsuri îndreptate împotriva tuturor surselor sau agenţilor

de poluare;

– apărarea ţării, a independenţei şi suveranităţii statale, a integrităţii

teritoriale şi a ordinii de drept;

– organizarea colaborării cu statele lumii pe diferite planuri:

politic, economic, ştiinţific etc.;

– apărarea păcii în lume, menţinerea unui climat de linişte şi

înţelegere între popoare;

– funcţia de autoconservare – protejarea comunităţii naţionale;

– funcţia de mediere şi supraveghere;

– funcţia de reglare: intervenţie şi control;

– funcţia de întreprinzător – încurajarea oricărei acţiuni favorabile.

De-a lungul evoluţiei istorice, organizarea politică a societăţii

îndeosebi prin principala sa instituţie – statul – s-a realizat tot mai

mult pe baza perfecţionării structurilor statale în raport cu cetăţenii şi a

unor legi riguroase, care stabileau atât drepturile şi libertăţile cetăţenilor,

cât şi obligaţiile organelor de stat de a acţiona în spiritul legii.

64

Însăşi denumirea de stat de drept indică faptul că statul îşi exercită

puterea sa politică pe baza legilor, folosind forţa argumentului, şi nu

argumentul forţei.

În strânsă concordanţă cu prevederile din documentele enunţate

şi cu practica internaţională, statul de drept îşi exprimă puterea în