PARTIDELE POLITICE
Existenţa partidelor politice, partidismul, ca fenomen politic,
reprezintă un element esenţial al unei vieţi democratice. Între partidism
şi democraţie există o relaţie directă biunivocă, în sensul că demo-
65
craţia începe să se manifeste cu adevărat o dată cu apariţia şi dezvoltarea
partidelor ca instituţii politice, acestea putând să desfăşoare o
activitate sistemică şi de amploare numai într-un climat democratic
autentic.
Pentru înţelegerea clară a partidismului ca fenomen politic, o
mare importanţă o are conceptul de partid politic. Încercările de
definire a partidelor politice au în vedere existenţa lor ca sisteme
grupale, care concentrează mase de indivizi polarizaţi prin interese
comune şi factori ideatici comuni, a căror rezultantă este o cauză
politică unitară raportată la puterea de stat existentă, la regimul politic
din cadrul comunitar dat.
Dificultatea elaborării conceptului de „partid” constă, în mare
măsură, în faptul că există o varietate de partide cu o diversitate de
programe şi orientări, care susţin că principalul lor scop îl constituie
servirea intereselor poporului, ale democraţiei, libertăţii. Înseşi
denumirile diferitelor partide sugerează că ele sunt în slujba poporului.
Există, de pildă, partide care implică în denumirile lor termeni ca:
democrat, naţional, muncitoresc, ţărănesc, popular, republican, al
dreptăţii sociale etc. La acestea se adaugă faptul că, în unele situaţii,
între programele partidelor şi modul cum sunt transpuse ele în practică
există serioase discrepanţe. Experienţa istorică a dovedit că multe
partide, afirmând ca ţel slujirea poporului, au dus, practic, o politică
antipopulară, în contradicţie cu interesele fundamentale ale cetăţenilor.
În literatura de specialitate au existat şi există preocupări permanente
pentru definirea conceptului de „partid politic”, preocupări care
au condus la conturarea unei definiţii cuprinzând trăsăturile esenţiale
ale partidului.
Prin partid politic se înţelege, deci, o grupare de oameni constituită
pe baza liberului consimţământ, care acţionează pragmatic,
conştient şi organizat pentru servirea intereselor unor clase, grupuri
sociale, comunităţi umane (popoare, naţiuni), pentru dobândirea şi
menţinerea puterii politice în vederea organizării şi conducerii societăţii,
în conformitate cu idealurile proclamate în platforma program.
Din definiţie rezultă o serie de trăsături specifice partidului şi
care îl deosebesc de alte instituţii politice:
– caracterul conştient pronunţat, deoarece partidul se constituie
prin liberul consimţământ al cetăţenilor care aderă la o concepţie, la
un program, la o ideologie. Un partid uneşte deci oameni care împărtăşesc
acelaşi crez politic, doritori să-l slujească şi capabili s-o facă;
66
– caracter organizat, partidul structurându-se în forme organizatorice
pe verticală şi orizontală, locale şi centrale, iar membrii partidului
supunându-se unor rigori şi discipline specifice partidului respectiv;
– caracterul de grupare socială – uneori declarat – în sensul că
partidele servesc, în primul rând, interesele unei categorii sociale;
– caracter istoric, partidele apărând o dată cu organizarea politică
a societăţii şi evoluând împreună cu aceasta.
Rolul partidelor în organizarea şi conducerea democratică a
societăţii se manifestă prin anumite funcţii, precum:
– potenţarea procesului de conştientizare privind interesele fundamentale
ale unor grupuri tot mai largi de cetăţeni şi atragerea acestora
spre o activitate politică conştientă. Această funcţie se realizează
prin programele şi platformele partidelor, care înscriu afirmarea unor
idealuri de libertate şi progres, pe care le vor propaga în rândurile maselor;
– organizarea cetăţenilor pe temeiul unor principii şi reguli care
asigură desfăşurarea unei acţiuni conştiente, dirijate spre un anumit
scop. Cetăţenii pot fi grupaţi atât în partide şi alte formaţiuni politice,
acţionând pe baza platformelor-program ale acestora, cât şi în
organizaţii profesionale de tip sindical;
– formarea şi pregătirea cadrelor în scopul asigurării personalului
calificat pentru aparatul de stat în vederea guvernării atunci când
partidul ajunge să preia puterea politică în stat;
– asigurarea guvernării, în perioada exercitării puterii politice în
stat, prin elaborarea unor programe, norme şi orientări de dezvoltare,
în concordanţă cu interesele ţării respective, pe plan atât intern, cât şi
extern.
Cu toate că partidele politice îşi au originea în Antichitate, ele
nu au avut aceeaşi pondere şi semnificaţie în toate orânduirile sociale.
În prezent, majoritatea politologilor se situează pe poziţia unei delimitări
nete între partidele care s-au manifestat în viaţa social-politică a
orânduirilor sclavagistă şi feudală şi cele a căror existenţă este legată
de dezvoltarea societăţii moderne.
Ca răspuns la relaţiile dintre partide în epoca modernă a pluralismului
pluripartidist, în societate apare ceea ce M. Duverger a numit
un sistem de partide. Există, deci, în orice societate, un sistem de
corelaţii sociale în interiorul cărora se plasează partidul sau partidele
politice. În orice comunitate se fixează un grup de raporturi relativ
stabile, numit sistem de partide, exprimat prin relaţiile dintre: numărul
de partide, dimensiunile lor, sistemele de alianţe ale partidelor exis-
67
tente, strategiile lor politice (sau tacticile de acţiune), plasamentul lor
geografic (ca arie de influenţă şi de distribuţie politică în spaţiul
comunitar), tradiţiile, comportamentele politice specifice etc.
Pe lângă această clasificare poate fi citată (J. La Palombara, M.
Weiner) cea care împarte sistemele de partide în două categorii: sisteme
competitive şi sisteme noncompetitive. Se poate spune că această
clasificare pune, subiacent, o întrebare capitală pentru viaţa politică:
există concurenţă pe piaţa politică a partidelor?
Astfel, sistemele multipartizane (multipartidiste) sunt de două
categorii: multipartidism integral şi multipartidism temperat. Cele
bipartizane, de asemenea, se împart în bipartidiste imperfecte şi bipartidiste
perfecte. Iar cele cu partid dominant se disociază în sisteme cu
partid dominant şi sisteme cu partid ultradominant.
M. Duverger, referindu-se la regimurile electorale, menţiona, ca
într-un fel de lege sociologică, că: 1) regimurile de reprezentare proporţională
tind spre multipartidism; 2) scrutinul majoritar în două tururi
duce la un multipartidism temperat; 3) scrutinul majoritar cu un
singur tur duce spre bipartidism.
Partidele sunt organisme sănătoase, puternice, numai dacă înţeleg
profund dinamica politică actuală, mai ales particularităţile instituţiilor
politice, funcţionalitatea lor contemporană. Dacă nu acţionează
corect mecanismul adaptiv al acestora, dacă ele însele nu-şi aduc la zi
condiţia, se trăieşte într-o iluzie (şi doctrinară), sau se împing lucrurile
spre un colaps instituţional, sau spre inadaptări funciare.
Şi azi, ca şi în trecut, partidele se disting după criteriul, mai ales,
clasial sau grupal; stânga, dreapta şi centru. Partidele şi sistemele de
alianţe sunt de centru, centru-dreapta sau centru-stânga. Există această
tendinţă, exprimată voluntar de partide, a unei plasări speciale într-un
spectru mai larg, mai cuprinzător. O asemenea tactică nu ţine numai
de strategia formării coaliţiilor majoritare în parlament sau pentru
dobândirea puterii. Ea are, şi nu în subsidiar, o anumită relevanţă şi
din punct de vedere al conceperii partidelor în spaţiul mai puţin rigid
al structurilor grupale ale societăţilor contemporane, sau ale noilor
condiţii de status social. Partidele reflectă prin această opţiune centrudreapta-
stânga, mai ales prin cuplul centru-dreapta sau centru-stânga,
situaţia socială specifică a momentului, structura socială complexă
actuală.
Familiile de partide ar putea fi clasificate astfel: cele ale grupurilor
avute (în trecut, ale burgheziei), cu un spectru distribuit de la
68
centru la dreapta, şi partidele categoriilor neprivilegiate (numite în
trecut muncitoreşti sau ţărăneşti), cu o orientare de la centru spre
stânga. La rândul lor, partidele grupurilor neavute pot fi categorisite ca
partide comuniste, pe de o parte, şi partide socialiste şi social-democratice,
pe de alta.
O altă mare familie contemporană este cea a partidelor clericale.
Unele sunt partide de guvernământ (mai ales în coaliţii), puternice,
reprezentative, active.
Există astăzi, în peisajul viu al lumii partidelor, şi partidele
naţionale. Unite în jurul ideii şi spiritului naţional, aceste partide se
orientează în întreg spectrul doctrinar, dreapta, stânga şi centru,
formând „fronturi” sau uniuni naţionale. O altă familie, opusă acestora
din urmă, este cea a partidelor autonomiste, regionaliste sau federaliste,
etnice, contrare statului naţional-unitar, cu o filosofie politică
promotoare a separaţiei sau rupturii statale, sau de-a dreptul iredentistă.
Un alt grup de partide ar putea fi cel al protopartidelor europeniste.
Ele se exprimă mai mult doctrinar sau prin grupuri din interiorul
unor partide care militează pentru integrarea europeană. Alăturate
acestora sunt şi astăzi partide transnaţionale.
Am mai putea menţiona şi o altă familie, fără o bază socială
importantă: partidele care mai păstrează vie ideologia grupurilor fermierilor
(în special, în ţările nordice).
Toate aceste familii de partide (la care le adăugăm pe cele ecologiste)
au o tendinţă comună – aceea a unificării lor la scară euro-peană
sau universală. Se favorizează astfel nu numai un schimb politic
doctrinar, ci şi unul strategic-tactic, o creştere generală a eficienţei
activităţii partinice, un sprijin pentru împrejurări speciale sau pentru
punerea în practică a unor obiective ce ţin de anumite oportunităţi sau
de tendinţe de ordin general ale evoluţiei sociale. „Internaţionalele”
sunt şi azi active. Nu în spiritul secolului XIX sau al primei jumătăţi a
secolului XX. Interesant este că acestea au migrat din zona partidelor
muncitoreşti către tot spectrul doctrinar.
VI. GRUPURILE DE PRESIUNE.
DEFINIŢIE, CARACTERISTICI, TIPURI
Grupurile de presiune reprezintă unul din fenomenele cele mai
interesante ale societăţii politice contemporane. Ele sunt, mai ales,
instituţii politice ale actualităţii, deşi presiune politică, privită ca tip de
69
acţiune politică specifică, s-a făcut încă din ANTICHITATE; sau, cum
scria J. Meynaud, activitatea de presiune este o activitate universală.
Studiul teoretic al acestor grupuri este însă de dată recentă. El
apare, normal, în clipa în care fenomenul politic al presiunii capătă nu
numai o pondere semnificativă în viaţa socială, când devine evidenţiabil
ca adevărată instituţie care desfăşoară o activitate politică organizată,
vizibilă, eficace. Fenomenul se petrece la începutul secolului
XX şi îşi găseşte imediat corespondenţa conceptuală şi lingvistică în
lucrări de specialitate sau în formulări gazetăreşti, unde, de altfel, face
o carieră deosebită. De atunci încoace, fenomenul şi conceptul au
dobândit, treptat, o arie de influenţă tot mai mare.
Aceasta nu înseamnă că, din punct de vedere conceptual,
lucrurile ar fi definite clar. Dimpotrivă, atât ca fenomen, cât şi teoretic,
conceptul este destul de dificil de reprezentat. Evoluţia societăţii moderne,
până în faza celei actuale, a pus în faţa practicii politice grupuri
de o asemenea natură, tot mai numeroase şi mai variate. Această
continuă difuziune provoacă nu numai analize suplimentare, ci şi
dificultatea de a le înţelege. Avem de-a face, de exemplu, în această
structură în extensie, cu sindicate muncitoreşti sau patronale, mişcări
feministe, organizaţii ale marilor investitori, diverse asociaţii pentru
iniţiative sociale, organizaţii ale fermierilor, mişcări de protecţie a
mediului ambiant, grupuri religioase, mişcări ale tineretului, diverse
asociaţii ale intelectualilor, grupuri pentru protecţia familiei sau
planificare familială, diverse asociaţii de caritate sau pentru eradicarea
sărăciei, alte componente ale societăţii civile etc., toate putând acţiona
şi ca grupuri de presiune.
Într-un asemenea spectru de preocupări, cu finalităţi atât de
variate, se înţelege că travaliul definirii grupului de presiune devine
laborios. Există destule tentative de a defini grupurile de presiune.
Distincţia primară se face între grupul de presiune şi cel de interes. Se
poate considera că grupul de presiune este subinclus în cel de interes.
Astfel, grupul de interes este un ansamblu de indivizi, care, în virtutea
unor interese comune (materiale, morale, profesionale etc.), se organizează
într-un anumit grad cu scopul de a reprezenta, apăra şi promova
aceste interese în viaţa politică, economică, socială şi culturală.
Grupul de presiune este „grupul cu un grad relativ de organizare,
desigur neoficială, care urmăreşte influenţarea directă sau indirectă a
activităţii parlamentare şi guvernamentale în direcţia propriilor sale
interese”.
70
Există şi alte încercări de definire a unor asemenea grupuri de o
condiţie politică specială. Astfel, grupul de presiune este un „grup
social determinat cu un grad variabil de formalitate, care caută să
promoveze şi/sau să apere interesele specifice ale membrilor săi prin
exercitarea unei presiuni asupra puterii politice sau administraţiei”.
Într-un alt caz, conceptul se prezintă astfel: „Un grup de presiune
se poate defini ca o organizaţie constituită pentru apărarea intereselor
şi exercitarea unei presiuni asupra puterii publice cu scopul de
a obţine de la aceasta decizii conforme intereselor lor”.
Conceptual, grupul de presiune poate fi reprezentat prin reunirea
a cel puţin trei elemente: 1) organizarea; 2) apărarea (protecţia) sau
promovarea unor interese; 3) exercitarea unei presiuni (politice în chip
iminent, supusă deci unor finalităţi speciale).
Conceptul de grup de presiune cuprinde, firesc, şi alte reprezentări.
Definiţia angajează şi alte elemente. Astfel, se consideră că
pot fi evidenţiate, ca trăsături esenţiale ale grupurilor de presiune, trei
elemente majore: 1) caracterul asociativ (adeziunea la un grup şi minima
organizare presupusă de asociere); 2) caracterul promoţional (urmărirea
unui anume scop); 3) caracterul politic (deşi grupul nu are, în
sine, caracter politic, totuşi acţiunea sa are şi obiective politice). Distincţia
oferită aici, faţă de alte definiţii, ar putea fi legată de această
finalitate politică expresă. Nu interesează deci, în prim plan, obiectivele
de ordin general, ci mai ales cele cu o încărcătură politică evidentă.
Grupurile de presiune de o asemenea natură se orientează categoric
spre finalităţi care modelează sau influenţează acţiunea politică a
puterii.
J. Meynaud aduce şi el în discuţia conceptului trei elemente, de
asemenea, considerate definitorii: 1) legăturile stabile în interrelaţiile
dintre membrii care aparţin grupului; 2) sentimentul apartenenţei la
colectivitatea (grupul) respectivă; 3) comunitatea de ţel, organizată,
care dă eficienţă în acţiune.
Dar credem că, din punct de vedere conceptual, cel mai important
pas lămuritor privind grupurile de presiune poate fi realizat atunci
când acestea sunt comparate direct cu grupul politic al partidului.
Punerea lor în paralel dă o imagine şi mai clară asupra subiectului în
discuţie. În această distincţie se impune sublinierea că, spre deosebire
de partide, în disputa politică pentru influenţarea puterii şi a opţiunilor,
grupurile de presiune nu numesc candidaţi.
O altă distincţie este dată de faptul că aceste grupuri nu sunt
preocupate de opiniile elaborate de partide. Interesele lor au un alt loc
71
de geneză. Acesta se află în acţiunea împotriva sau pentru protejarea
unor proiecte particulare.
Există şi un alt element demn de luat în consideraţie în această
separaţie, utilă totuşi, dintre partide şi grupurile politice pe care le
analizăm, şi anume faptul că ele nu participă direct la cucerirea şi
exercitarea puterii, ci rămân într-o zonă de umbră, oricum exterioară
anturajului puterii.
Ar mai putea fi considerat ca element de distincţie între partide
şi grupurile de presiune şi faptul că ultimele pot desfăşura şi o
activitate clandestină.
S-ar cuveni să mai adăugăm şi alte deosebiri pe care le putem
considera ca semnificative. Prin numărul lor, prin caracterul lor special,
prin varietatea direcţiilor de acţiune, prin aria largă a opţiunilor,
prin caracterul lor efemer etc., grupurile de presiune creează o imagine
extrem de compozită a peisajului politic. Ele îşi difuzează eforturile şi
îşi dispersează efectele, aşa încât de multe ori puterea nu receptează
un impact puternic, hotărâtor, demolator. Puterea poate, dacă este
abilă, să manevreze într-un astfel de spaţiu prolix, prezervându-se în
faţa unei ofensive destrămate, să conserve un anumit echilibru sieşi
favorabil.
Distincţia faţă de partide mai poate fi susţinută şi prin faptul că
activitatea grupurilor de presiune este doar ocazională, nu permanentă.
Nefiind originate în trunchiuri ideologice, cum sunt cele care
orientează şi modelează activitatea partidelor, grupurile de presiune au
alt tip de tactică politică.
O problemă de interes în această chestiune este cea a tipurilor
grupurilor de presiune. R. Schwartzemberg fixa două mari categorii de
astfel de grupuri: grupuri de interes, înţelese ca grupuri de presiune
specifice, profesionale, şi grupuri de idei.
Grupurile de presiune ar mai putea fi considerate şi din alte
perspective. Toate grupurile menţionate până acum sunt grupuri de
presiune privată. În afara lor există şi grupuri care ar putea fi numite
grupuri publice.
S-ar mai putea distinge între grupurile de presiune şi o altă clasificare:
grupuri de cadre, pe de o parte, iar pe de alta, grupuri de masă.
Funcţiile grupurilor de presiune sunt orientate de finalităţile lor,
de calitatea activităţii puterii, de tipul de regim politic, de condiţiile
democraţiei etc. Cele mai importante ar fi următoarele: de articulare a
intereselor, de revendicare (manifestă) şi de integrare (latentă).
72
Grupurile de presiune acţionează în direcţii variate: a) asupra
puterii (a tuturor componentelor sale); b) asupra partidelor; c) asupra
opiniei publice.
Ar mai trebui menţionat şi faptul că, în ciuda unei creşteri generale
semnificative a rolului grupurilor de presiune, poziţia acestora nu
se distribuie egal în diversele ţări ale lumii de azi. Există astfel
diferenţe, în ce priveşte capacitatea acestor grupuri, între SUA, Italia
sau Germania, unde ponderea acestui gen de presiune este mai mare
(are şi alte tradiţii), şi în ţări ca Franţa sau Anglia, unde influenţa lor
este mult diminuată.
Există şi un exemplu clasic al grupurilor de presiune, cele
acceptate (integrate în sistem) şi oficializate, cel al lobbysmului politic
din SUA.
Ca o observaţie finală putem semnala deci că ponderea, calitatea
şi eficienţa acestor grupuri diferă de la o societate la alta, de la un
sistem politic la altul, de la un regim politic la altul. Existenţa lor însă
nu poate fi contestată. Dimpotrivă, prezenţa lor este tot mai vizibilă,
mai palpabilă. Ele au devenit organisme deja instituţionalizate, sunt
parte a sistemului politic, influenţează, direct sau indirect, deciziile
majore ale puterii chiar dacă nu dintr-o perspectivă structurală. Pe plan
intern sau internaţional, aceste grupuri de presiune intervin în viaţa
politică printr-o tot mai evidentă prezenţă; compun, într-un fel, prin
activitatea lor, regulile jocului uneori, în cazuri speciale, pot modela
chiar fundamental viaţa politică. Acomodarea cu aceste grupuri de
presiune, în sistemul politic, este inevitabilă.
VII. DEMOCRAŢIA
Democraţia – termen de origine greacă, provenind de la demos
„popor” şi kratos – „putere” – înseamnă puterea poporului şi datează
din Antichitate, când au existat şi primele forme democratice de
organizare, ceea ce a făcut pe mulţi politologi să definească democraţia
ca formă de organizare politică a societăţii în care conduce
poporul. Astfel de definiţii le întâlnim curent şi în literatura actuală
din ţara noastră.
O definiţie a democraţiei, pe care o considerăm mai apropiată de
realitate, ar fi următoarea: democraţia este o formă de organizare şi
conducere politică a societăţii prin consultarea cetăţenilor, ţinând cont
de voinţa acestora, de interesele şi aspiraţiile de progres ale ţării.
73
Ca formă de organizare şi conducere politică a societăţii, democraţia
presupune două părţi: conducători şi conduşi, prin consens între
cele două părţi.
O întreagă experienţă istorică evidenţiază faptul potrivit căruia
democraţia, conducătorii, deţinătorii puterii politice, indiferent de
apartenenţa lor de grup social, trebuie să reprezinte voinţa majorităţii
poporului.
Este evident că poporul (sau majoritatea sa) nu poate exercita
puterea direct şi nemijlocit în statele moderne ale căror dimensiuni şi
forme de organizare politică presupun o anume „profesionalizare” a
politicii. Ca atare, democraţia modernă se bazează pe o delegare a
puterii şi conducerii de la majoritate la o minoritate profesională de
politicieni: „poporul” transferă prin vot puterea (legislativă şi executivă)
unor politicieni profesionişti, aleşi prin vot pe termen limitat
(perioada unui mandat). Aceşti politicieni pot fi consideraţi drept
„reprezentanţi” ai celor care i-au ales, de unde şi denumirea „democraţie
reprezentativă”. Cum organul suprem de conducere în stat este
cel care grupează politicienii aleşi să alcătuiască legislativul (Parlament,
Adunare Naţională, Congres) – căci „nu poate exista decât o
singură putere supremă, cea legislativă, şi căreia toate celelalte îi sunt
şi trebuie să îi fie subordonate” (John Locke). Astfel, democraţia reprezentativă
primeşte adesea şi numele de „democraţie parlamentară”.
În gândirea şi practica politică modernă nu a lipsit nici idealul
unei democraţii nemijlocite, în cadrul căreia cetăţenii să participe
direct la luarea deciziilor politice – o asemenea democraţie poartă
numele de democraţie directă. Forma cea mai obişnuită de democraţie
directă este referendumul, procedura politică prin care toţi cetăţenii se
pronunţă prin vot direct asupra unor probleme sau decizii necesare, de
larg interes.
Pentru a evita acumularea excesivă de putere discreţionară în
mâna celor aleşi (chiar dacă ei sunt consideraţi „reprezentanţii” poporului),
politica modernă a consacrat principiile limitării constituţionale a puterii;
separaţiei şi controlului reciproc al puterilor: legislativă, executivă şi
judecătorească; obligaţiei puterii de a respecta drepturile şi libertăţile
cetăţeneşti.
Ultimul dintre aceste principii trebuie să servească nu numai ca
restricţie împotriva exceselor puterii, ci şi ca restricţie împotriva „tiraniei
majorităţii”. Democraţia modernă admite principiul majorităţii
(majoritatea decide, iar minoritatea trebuie să se supună), dar pentru
74
prevenirea abuzurilor pe care majoritatea le-ar putea comite împotriva
minorităţii (şi care ar duce la o „tiranie a majorităţii”), ea consacră şi
principiul respectării obligatorii a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti
ale celor ce alcătuiesc minoritatea: chiar având în spate voinţa majorităţii,
puterea (şi majoritatea) nu are voie să constrângă minoritatea în
sensul încălcării acestor drepturi şi libertăţi.
În interpretarea lui Robert Dahl, democraţia presupune: 1) libertatea
de a crea şi adera la organizaţii, 2) libertatea de expresie, 3) dreptul
de vot, 4) dreptul liderilor politici de a concura pentru sprijinul
politic al cetăţenilor, 5) existenţa unor surse alternative de informare,
6) eligibilitatea pentru funcţii publice, 7) alegeri libere şi corecte şi
8) instituţii care să asigure dependenţa politicii guvernamentale de
votul popular şi de alte forme de exprimare a preferinţelor.
Multe alte condiţii pot fi adăugate aici: libertatea de contestare
(de protest), pluralismul, dispersarea şi limitarea puterii, participarea
politică activă şi sistematică a cetăţenilor, diversitatea ofertei politice
(a programelor sau agendelor politice concurente, reprezentate efectiv
pe eşichierul politic, care conduce la existenţa unei reale diversităţi de
opţiune), efectivitatea controlului exercitat asupra puterii de la toate
nivelurile, respectarea legalităţii etc. Este limpede că toate aceste
elemente constituie ingrediente necesare vieţii omului modern şi, deci,
că democraţia – chiar imperfectă sau minimală – nu poate fi desconsiderată
sau abandonată. Calitatea vieţii individului depinde totuşi
în mod decisiv de ea şi, atunci când democraţia nu este deplină, de
gradele de democratizare (proporţiile în care mecanismele democratice
de diverse tipuri funcţionează). Chiar recunoscând că democraţia
deplină este mai curând un ideal decât un mecanism efectiv,
real, majoritatea oamenilor moderni vor insista, totuşi, pentru a
dispune de cât mai multă democraţie, pentru dezvoltarea de proceduri
democratice (fie şi imperfecte) în cât mai multe zone sociale, refuzând
să se resemneze cu ideea că democraţia autentică nu este practicabilă.
Problema fundamentală a democraţiei moderne este problema
autenticităţii. Mulţi autori au semnalat că democraţia se transformă
adesea, în practică, într-o falsă democraţie sau într-o democraţie pur
formală: procedurile democratice (electorale, de participare la conducere,
de control asupra puterii etc.) se transformă în simple „forme
fără fond”, în „ritualuri” sau „spectacole” politice care nu afectează şi
nu dirijează efectiv desfăşurarea conducerii societăţii, care nu reuşesc
să îmbunătăţească performanţele politicienilor, să elimine anomaliile
şi abuzurile etc.
75
Forme de organizare democratică a societăţii au existat din cele
mai vechi timpuri, strâns legate de primele comunităţi umane, ceea ce
ne poate conduce la ideea că democraţia a fost şi este un factor care a
însoţit progresul social.
Democraţia însă, ca formă de organizare şi conducere politică a
societăţii, o întâlnim în orânduirea sclavagistă, strâns legată de apariţia
statului, ca principal instrument politic de organizare şi conducere a
societăţii. Formele clasice de exprimare a democraţiei în perioada
respectivă au constat în elaborarea unei legislaţii care prevedea anumite
drepturi şi libertăţi ale cetăţenilor, încercarea de a situa dreptul la
baza organizării statale, crearea unui mecanism care să asigure alegerea
liberă a unor organisme ale puterii de stat sau a unor conducători la
nivelul puterii de stat centrale şi locale, cu extindere chiar şi în armată.
Sunt cunoscute în acest sens formele democratice de organizare a
Greciei şi Romei antice.
În perioada feudală, deşi raporturile de proprietate şi sociale se
schimbă, feudalul exercitând drepturi parţiale asupra iobagului, organizarea
democratică a societăţii marchează un mare regres faţă de
Antichitate, ceea ce se va răsfrânge în sfera întregii vieţi economice,
sociale, politice şi spirituale. Regimurile absolutiste se constituie într-o
caracteristică a organizării şi conducerii politico-sociale, omenirea
intrând într-un con de umbră pe coordonata devenirii sale, din care va
ieşi cu mare dificultate. Puterea absolută a monarhului emana, în concepţiile
politice de atunci, de la Dumnezeu, iar demosul era complet
ignorat. Cu toate acestea, şi în feudalism se întâlnesc forme de organizare
democratică la nivel de localităţi şi anumite comunităţi. De
pildă, în anumite oraşe, şi în cadrul unor unităţi meşteşugăreşti au
apărut forme de organizare democratică; acestea se vor dezvolta mai
târziu, în perioada Renaşterii şi a trecerii spre capitalism, în adevărate
centre de cultură şi civilizaţie, ce vor genera „starea a treia” ca forţă
motrice a revoluţiilor burgheze.
În perioada de trecere de la feudalism la capitalism şi mai
departe, în condiţiile capitalismului, se realizează un mare progres şi
pe calea organizării democratice a societăţii, progres ce nu a fost încă
egalat de alte perioade de dezvoltare socială.
Acest progres pe calea statornicirii unui sistem democratic a fost
generat de înseşi caracteristicile orânduirii capitaliste, care, faţă de
orânduirile sociale anterioare, a aşezat dezvoltarea economică pe criterii
strict economice de eficienţă şi rentabilitate, de libertate a forţei
76
de muncă, impunând şi libertatea politică a individului şi a organizării
democratice a vieţii sociale. Concurenţei din domeniul economic i-au
corespuns mai multe opţiuni privind organizarea şi conducerea
socială. Acest lucru a permis o dezvoltare democratică a societăţii,
care a constituit condiţia sine-qua-non a consolidării capitalismului.
În condiţiile contemporane, conceptul de democraţie este indisolubil
legat de noţiunea de pluralism. Se consideră că nu poate exista
democraţie fără pluralism politic. Noţiunea de pluralism vine de la
latinescul pluralis – „compus” din mai multe elemente, prin urmare
semnifică o unitate în diversitate, ceea ce îşi găseşte concretizarea în
multitudinea de partide şi organizaţii politice, sindicale, religioase etc.,
exprimând diversitatea concepţiilor şi organizaţiilor care se interpun
între individ şi stat şi care urmăresc să stăpânească mecanismul social.
O asemenea diversitate pe care o implică un sistem politic pluralist,
precum şi practica politică prin care se manifestă ea, asigurând ca nici
o forţă politică şi nici o categorie socială să nu poată exclude celelalte
forţe sau categorii, să nu poată sechestra societatea pentru sine, se
dovedesc a fi singurele modalităţi de dezvoltare democratică a
societăţii. La rândul său, doar o societate democratică poate garanta
afirmarea pluralismului politic.
VIII. SOCIETATE POLITICĂ – SOCIETATE CIVILĂ
Societatea politică şi societatea civilă constituie categorii de
bază ale politologiei, având o importanţă mare în problemele organizării
şi conducerii democratice a societăţii, în special, şi funcţionării
ei, în general. Raportul dintre societatea politică şi societatea
civilă exprimă, în mare măsură, gradul de democratizare a societăţii
şi responsabilităţilor cetăţenilor ei.
1. Aspecte teoretice privind societatea politică
Dostları ilə paylaş: |