Organizaţii europene şi euroatlantice prof univ dr. Andrei popescu obiective
Yüklə 0,96 Mb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- Conceptul şi formele acţiunii politice
- Condiţionarea socială şi culturală a acţiunii politice
- SCHIMBAREA ŞI DEZVOLTAREA SOCIALĂ
- Dezvoltare, modernizare şi progres
- Conceptul de cultură politică
- Socializarea culturii politice. Aculturaţia
- Definirea intereselor naţionale
- Clasificarea intereselor naţionale
şi societatea civilă Preocupări teoretice cu privire la societatea politică şi societatea civilă sunt prezente încă din Antichitate. Astfel, Democrit, sofiştii, Socrate, Platon, Aristotel arătau că societatea trebuie să fie condusă de o grupare de iniţiaţi, de înţelepţi cu competenţă profesională şi conduită morală, care să exercite conducerea politică având consimţământul cetăţenilor. Contribuţii importante sunt aduse în epoca modernă. Astfel, Ch. Montesquieu arată în lucrarea sa Despre spiritul legilor 77 că societatea civilă există în mod autonom de societatea politică şi că ea controlează statul şi puterile sale distincte. Totodată, el precizează că legile sunt obligatorii, ele fiind „raporturi necesare ce derivă din natura lucrurilor” şi urmăresc reglementarea raporturilor dintre cetăţeni şi guvernanţi. De asemenea, Montesquieu subliniază şi preponderenţa societăţii politice asupra societăţii civile, care defineşte libertatea „despre dreptul de a face tot ceea ce îngăduie legile”. Observăm aici însă o tendinţă a societăţii politice de a-şi subordona societatea civilă. J.J. Rousseau, în cunoscuta lucrare Contractul social, a acreditat ideea raporturilor contractuale între conducători şi conduşi, respectiv între societatea politică şi societatea civilă. În declaraţia Revoluţiei Franceze asupra drepturilor omului şi cetăţeanului (1789) se subliniază că societatea civilă, înţeleasă ca o comunitate de oameni liberi şi egali, există înaintea autorităţii de stat şi că puterea în stat se fundamentează pe consensul poporului, pe contractul social. În acest document un semnificativ rol a fost rezervat opiniei publice, aceasta fiind „voinţa colectivă” ce conferă legitimitate activităţii politice. Deci, la începutul epocii moderne, în timpul revoluţiilor burgheze, cât şi în etapele care au urmat, problema delimitării sau a raportului dintre societatea politică şi societatea civilă a deţinut un rol prioritar, aducându-se clarificările necesare atât conceptelor de societate politică şi civilă, raporturilor dintre ele, cât şi rolului lor în viaţa socială. În multe cazuri, însă, cele două concepte nu apar formulate cu suficientă claritate în lucrările diferiţilor gânditori. Au existat autori care au conturat tendinţa de „topire” a sferei societăţii civile în aceea a „vieţii de stat” sau a societăţii politice. De exemplu, la John Locke conceptul de „societate civilă” este sinonim cu cel de stat, la J.J. Rousseau conceptul de „societate civilă” se identifică cu statul, pe care el îl denumeşte „stat civil”. Nici Immanuel Kant şi nici Johann Fichte nu au recunoscut existenţa unei societăţi civile, confundându-le cu societatea politică. În concepţia lui Kant, „statul civil” este sinonim cu „statul politic”. Considerând, pe bună dreptate, că societatea civilă este o creaţie a lumii moderne, Friederich Hegel o defineşte ca fiind „diferenţa care intervine între familie şi stat”. În scrierile sale se observă că termenul de societate civilă este distinct de cel de societate politică. Contribuţii la clarificarea conceptului de „societate civilă” a adus şi Charles Alexis de Tocqueville, considerat, de Marcel Prélot, primul politolog modern, un „Montesquieu” al secolului XIX. 78 Machiavelli, în lucrarea sa Principele, subliniază şi el diferenţa dintre societatea politică şi societatea civilă. Cetatea, în concepţia autorului, se împarte în popor şi organismele sale sociale şi societatea politică, „cei mari”. 2. Societatea politică Pe baza valorificării contribuţiilor menţionate, precizăm că prin
Aşadar, instituţiile, organizaţiile, asociaţiile, mijloacele de informare cu caracter politic sunt cele care se implică în problema puterii politice, fie pentru a o exercita, fie pentru a o dobândi dacă nu o deţin. Societatea politică diferă de la o etapă la alta, de la o ţară la alta, prin consistenţa ei organizatorică, autoritatea politică şi caracterul său democratic. În societatea politică se includ: statul cu toate componentele sale (puterea legislativă, executivă, judecătorească); partidele politice; oricare alte organizaţii care se implică în problema puterii prin manifestarea unor opţiuni în organizarea şi conducerea societăţii şi printr-o activitate de dobândire a puterii politice. Ţinând cont de situaţia actuală, trebuie să se înţeleagă cu claritate că organizaţii politice sunt numai acelea care, prin statut, prin program, prin activităţi consfinţite de o reglementare legală, se implică în problemele puterii politice, ale organizării şi conducerii societăţii. Societatea politică este formată, de regulă, din guvernanţi sau cei care tind să devină guvernanţi şi care, într-un regim democratic, se află în slujba intereselor cetăţenilor pe baza unui stat de drept, care slujeşte societăţii civile. Într-un regim dictatorial, societatea politică tinde să-şi subordoneze societatea civilă, pe care, în loc să o slujească, o transformă într-un instrument de aservire. 3. Societatea civilă Prin societate civilă se înţelege totalitatea indivizilor în calitate de cetăţeni (făcând abstracţie de implicarea pe care o pot avea unii în problemele puterii), a tuturor agenţilor şi organizaţiilor economice, a 79
care desfăşoară, în cadrul unor relaţii sociale, multiple activităţi. Într-un regim democratic, societatea civilă îşi desfăşoară activitatea pe baza unor legi ferme, inclusiv a constituţiei, menite să prevadă şi să asigure drepturile şi libertăţile cetăţenilor, obligaţiile şi îndatoririle pe care să le exercite fără oprelişti din partea societăţii politice, precum: dreptul de exprimare, de asociere, de organizare, de grevă, de demonstraţii, de circulaţie liberă, de informare şi instruire etc. Pentru a determina societatea politică să o slujească într-un mod cât mai eficient, societatea civilă trebuie să aibă un mare grad de cunoaştere, organizare, responsabilitate şi, în conformitate cu legea, să furnizeze mijloacele de a frâna puterea politică în eventualele sale tendinţe de a-şi subordona societatea civilă, cum se întâmplă într-un regim totalitar. O putere, după cum constată Montesquieu, nu poate fi frânată decât de o altă putere. În cazul nostru, puterea politică nu poate fi frânată decât de puterea civilă. Numai o societate politică autentic democratică, bazată pe egalitatea şanselor, creează condiţii afirmării societăţii civile. În cadrul unui regim politic democratic, între societatea politică şi societatea civilă nu pot exista raporturi nici de subordonare, nici de supraordonare, ci raporturi complexe de interdependenţă, îmbrăcând şi forme contradictorii în anumite situaţii. Unele componente ale societăţii civile, în anumite situaţii, au un caracter ambivalent, cum este, de exemplu, instituţia bisericii. Interferenţele dintre societatea politică şi societatea civilă au fost sesizate cu mult timp în urmă de G.W.Fr. Hegel, care considera că nu poate fi vorba de o separare absolută a societăţii politice (statul) de societatea civilă, manifestându-se o comunicare biunivocă între stat şi societatea civilă. Această idee a inspirat practica politică din mai multe ţări occidentale, în care s-au constituit organisme de mediere între societatea politică şi societatea civilă. Schimbările produse în urma revoluţiilor şi a altor evenimente care au avut loc în ultimele decenii ale secolului XX în ţările din Europa Centrală şi de Est, printre care şi România, au condus la înlăturarea despotismului şi totalitarismului, la statornicirea pluralismului politic, a orientării spre economia de piaţă, afirmarea drepturilor fundamentale ale omului, vizând în cele din urmă aşezarea întregului sistem social-politic pe principiile statului de drept, ale unei demo- 80 craţii autentice. Toate aceste elemente pot să-şi găsească o reală înfăptuire numai în condiţiile afirmării şi maturizării societăţii civile. Se poate conchide că în ţara noastră, în urma evenimentelor din decembrie 1989, s-a realizat deschiderea spre mari prefaceri şi în direcţia societăţii politice şi a societăţii civile. IX. ACŢIUNEA POLITICĂ Acţiunea politică trebuie privită din mai multe perspective: ca activitate de organizare şi conducere desfăşurată de instituţiile politice – stat, partid(e) de guvernământ; ca activitate a partidelor aflate în opoziţie, a grupurilor de interes şi de presiune; ca activitate politică a individului, a cetăţeanului. Referitor la individ trebuie să operăm distincţia dintre omul politic, cel care face cu adevărat politică, şi cetăţeanul de rând, care încearcă, prin diferite modalităţi, să influenţeze viaţa politică a societăţii. 1. Conceptul şi formele acţiunii politice În literatura politologică se poartă discuţii în legătură cu raportul dintre participare şi acţiunea politică. Unii politologi consideră că în conceptul de participare trebuie incluse doar acţiunile care respectă regulile, normele regimului politic democratic. Însemnând „a lua parte” la jocul politic aşa cum a fost el instituţionalizat, participarea ar fi o activitate legal exercitată în direcţia sistemului politic. Alţi politologi extind noţiunea de participare şi la forme de activitate politică neconforme idealului democratic, adică terorism, asasinate politice, tulburări ale vieţii politice sau orice alte modalităţi de violenţă civilă prin care cetăţenii tind să influenţeze factorii puterii politice. Se vorbeşte de o participare distructivă sau participare prin refuz. Unii politologi includ în noţiunea de participare nu numai acţiunea veritabilă, ci şi atitudinea politică, nivelul informaţiei politice şi interesul pentru politică. Pentru a evita confuziile, vom prefera termenul de acţiune politică, fără a-l exclude pe cel de participare. Există diferite concepţii privind acţiunea politică, participarea. Concepţia elitistă îşi manifestă neîncrederea în validitatea judecăţii cetăţenilor asupra interesului colectiv, ceea ce duce la excluderea lor din viaţa politică. G. Mosea tratează cetăţeanul ca pe un consumator politic pasiv, incapabil să participe la viaţa politică. 81
formă de activitate şi de împlinire a posibilităţilor fiinţei umane. Fără participare, omul adult n-ar fi nici liber, nici fericit, chiar dacă forma actuală a comunităţii ar corespunde dorinţelor sale. Teoreticienii înscrişi în direcţia democratică socot participarea ca fiind dezirabilă atât sub aspect cantitativ (cât mai mulţi cetăţeni participanţi), cât şi sub aspect calitativ (diversificarea modurilor de intervenţie în viaţa politică).
sau nu, episodică sau continuă, utilizând mijloace legitime sau ilegitime, vizând influenţarea selecţiei conducătorilor politici, la nivel naţional sau local, a procesului de luare a deciziilor politice, precum şi a administrării treburilor publice. Există tendinţa de a clasifica acţiunile politice în convenţionale şi neconvenţionale, legale şi ilegale, paşnice şi violente. Dintre formele acţiunii politice amintim: participarea la campaniile electorale, votul, adeziunea la orice organizaţie politică, urmărind obţinerea unor decizii favorabile unui grup sau întregii societăţi, acţiuni diverse în favoarea partidelor politice, apartenenţa la un partid şi activitatea în cadrul său, contactarea oamenilor politici, demonstraţii, manifestaţii, mitinguri, exprimări publice ale opiniei, apeluri, campanii de masă, petiţionarea, tulburări, asasinate politice. Se observă tendinţa de a considera strada unul din locurile unde se desfăşoară ritualul politic. Majoritatea acţiunilor politice presupune participarea unui număr mare de oameni, a unor grupuri sociale structurate pe diferite criterii. Doar în câteva din aceste acţiuni politice, individul se manifestă izolat (votul, petiţionarea privind problemele personale). Analiza acţiunilor politice scoate în evidenţă existenţa unor deosebiri în ceea ce priveşte costurile, în energie şi timp, ale diferitelor forme ale acestor acţiuni. Se disting astfel activităţi politice „uşoare”, ca votul, şi „dificile”, ca participarea la campaniile electorale. Cu cât intensitatea angajamentului, a solicitărilor pe care le presupune o acţiune politică este mai mare, cu atât la aceasta participă mai puţine persoane. Aşa cum am arătat, în politologia contemporană se face distincţie între participarea convenţională şi cea neconvenţională, de fapt între acţiunea politică legitimă, conformă valorilor şi normelor modelului democrat, şi acţiunea politică ilegitimă, caracterizată astfel datorită atitudinii de negare a convenţiilor, a regimului politic democratic. Intensificarea acţiunilor neconvenţionale s-a produs în deceniul al şaptelea al secolului XX. 82 Corelând angajarea şi acţiunea politică, S. Barnes şi M. Kaase disting patru situaţii în cadrul populaţiei: apatie politică (absenţa angajării şi acţiunii politice); detaşarea politică (prezenţa angajării, absenţa acţiunii politice); acţiunea politică expresivă (absenţa angajării, prezenţa acţiunii); acţiunea politică instrumentală (prezenţa angajării şi acţiunii politice). Raportate la interesul pentru politică, aceste situaţii exprimă: lipsă totală de interes (apatie politică), nu prea mult interes (acţiunea politică expresivă), un oarecare interes (detaşarea politică) şi foarte mult interes (acţiunea politică instrumentală). Stilul politic expresiv, ce caracterizează acţiunea politică neconvenţională, este exploziv, împiedicând, uneori, interacţiunea raţională a iniţiatorilor acţiunii cu autorităţile politice. 2. Condiţionarea socială şi culturală a acţiunii politice Problema relaţiei între stratificarea socio-economică şi orientarea politică preocupă politologia contemporană. Cercetările politologice au evidenţiat că are loc o suprareprezentare a grupurilor socio-profesionale dominante în populaţia participantă. Acestea sunt citadinii de vârstă medie, cu un nivel socio-economic ridicat, cu studii superioare şi care, având monopolul competenţei, se simt îndreptăţiţi să pretindă o opinie politică autorizată. Caracteristicile socio-economice nu epuizează identitatea socială a individului. Există şi alte elemente: sexul, vârsta, locul de rezidenţă, integrarea religioasă. Nivelul studiilor are o influenţă asupra participării politice. Competenţele cognitive, pe care le dezvoltă şcoala, îi permit individului să întreţină un raport eficient cu procesul politic, să ştie cum să abordeze problemele politice relativ abstracte ale societăţii complexe, cum să se descurce cu birocraţiile statale. Valorile politice influenţează potenţialul de acţiune politică al individului. În perioada postbelică, în ţările dezvoltate din punct de vedere economic s-a produs o schimbare în priorităţile valorice ale diferitelor grupe de vârstă, schimbare care se manifestă în folosirea de către acestea a unor stiluri diferite de acţiune politică. R. Inglehart, pornind de la modelul lui A. Maslow, afirmă că ierarhia valorilor individului depinde de gradul de satisfacere a trebuinţelor. Unele trebuinţe se referă la obţinerea mijloacelor de subzistenţă şi securitate. Ele dau naştere valorilor „materialiste”. În afara acestora există şi trebuinţe „nonmaterialiste”: estetice, intelectuale, de 83 apartenenţă, de stimă. Ansamblul acestor trebuinţe formează valorile postmaterialiste. Ţinând seama de aprecierea acordată fie valorilor materialiste, fie celor postmaterialiste, indivizii pot fi clasificaţi în „materialişti” şi „post-materialialişti”. „Materialiştii” sunt preocupaţi de satisfacerea nevoilor cvasifiziologice imediate şi a celor înrudite cu acestea. „Postmaterialiştii” sunt tineri ce provin din medii avute şi au preocupări mai îndepărtate de nevoile materiale. Apariţia unor noi mişcări politice (feministe, studenţeşti, ecologiste, antinucleare) a dus la corelarea dimensiunii „materialistpostmaterialiste” cu dimensiunea establishment-antiestablishment. „Materialiştii” sprijină instituţiile establishmentului, „postmaterialiştii” tind să simpatizeze cu grupurile antiestablishment. „Postmaterialiştii” sunt predispuşi să se angajeze în acţiuni de protest politic, în schimb „materialiştii” sunt gata să sprijine reprimarea disidenţei politice. Există o corelaţie între nivelul de conceptualizare politologică şi acţiunea politică. Se consideră că acţiunile convenţionale sunt modelate, mai ales, de statusul socio-economic şi de factorii cognitivi specifici participanţilor, în timp ce acţiunile neconvenţionale ar fi influenţate de vârsta actorilor politici şi de priorităţile lor valorice. Aceste acţiuni conţin elemente de hedonism şi iresponsabilitate, care reflectă, probabil, o trăsătură a tinereţii. Deşi în prezent „postmaterialiştii” reprezintă doar o minoritate, în societăţile dezvoltate ei continuă să fie o bază pentru protestul social. Unii politologi consideră că viaţa politică a viitorului va fi marcată de „postmaterialism”. Aceasta nu implică o negare a valorilor „materialiste”, ele vor continua să-şi menţină rolul, dar valorile „postmaterialiste” vor deveni relativ mai importante. Libertatea politică se poate manifesta numai în situaţia în care societatea oferă un cadru adecvat pentru aceasta. Indiscutabil, un regim democratic asigură condiţii favorabile afirmării libertăţii politice. Responsabilitatea politică presupune corelarea libertăţii individului cu libertatea celorlalţi. În felul acesta, prin acţiunea sa liberă şi responsabilă, individul nu afectează, ci stimulează libertatea celorlalţi indivizi. Responsabilitatea constă în faptul că individul, cunoscând normele stabilite de societate, îşi impune, prin autoconstrângere, respectarea lor. Responsabilitatea implică deci autoangajarea, conştiinţa datoriei. Aceste afirmaţii sunt valabile pentru regimurile democratice, în care normele reflectă voinţa generală. Răspunderea se referă la comportamentul individului în limitele unui sistem de norme, pe care 84 acesta le respectă, de cele mai multe ori, din obligaţie sau de teama sancţionării juridice sau morale ce ar urma după încălcarea lor. Într-un regim democratic, în funcţie de atitudinea indivizilor faţă de norme, se manifestă în acţiunile politice ale acestora atât responsabilitatea, cât şi răspunderea. X. SCHIMBAREA ŞI DEZVOLTAREA SOCIALĂ 1. Conceptul de schimbare socială Oamenii au manifestat totdeauna interes pentru ceea ce s-ar putea numi „mersul istoriei”. Sub influenţa raţionalismului modern, cei mai mulţi gânditori au presupus că există un „curs raţional” al evenimentelor istorice, o direcţie precisă de evoluţie, sau chiar „legi” care guvernează schimbarea şi succesiunea evenimentelor, etapelor, proceselor sociale. Au existat şi unele interpretări care puneau evoluţiile istorice sub semnul accidentului pur, susţinând că întâmplarea îşi pune amprenta pe tot ceea ce se petrece în societate. Cele mai numeroase şi mai influente teorii moderne asupra istoriei au acordat locul central nu întâmplării, ci unor „legi” sau scheme de evoluţie, aşadar unor factori necesari, şi nu unor episoade accidentale. Una dintre cele mai vechi interpretări de acest tip este cea bazată pe analogia dintre ciclul biologic (naştere-copilărie-maturitate-îmbătrânire- moarte) şi cel social. S-a presupus încă din Antichitate că printr-un ciclu asemănător celui biologic trece orice societate sau civilizaţie (şi de aceea se vorbeşte de civilizaţii „tinere”, „mature” sau „îmbătrânite”). Cele mai pretenţioase şi, în acelaşi timp, cele mai efemere dintre interpretările date evoluţiei omenirii sunt cele stadiale. Teoriile stadiale pretind ca, pe baza anumitor criterii, să stabilească o schemă unică de dezvoltare socială, obligatorie pentru toate societăţile şi susceptibilă să conducă la predicţii asupra viitorului oricărei comunităţi. Criteriile utilizate au fost foarte diverse: criterii pur intelectuale (spre exemplu, Auguste Comte credea că omenirea s-a dezvoltat trecând succesiv de la un stadiu religios la unul metafizic şi apoi la unul ştiinţific sau pozitiv, după cum regândirea sa a fost dominată de religie, filosofie sau ştiinţă); criterii de ordin tehnic (uneltele şi instrumentele folosite în societate); criterii de ordin economic (tipurile de activităţi economice desfăşurate, tipurile de organizare a economiei, 85 sau nivelul productivităţii şi al prosperităţii atinse); criterii compuse (tehnico-economico-sociale). La aceste interpretări „exacte”, trebuie adăugate o serie de teorii speculative asupra istoriei, elaborate de diverşi filosofi care au dedus „mersul istoriei” cu ajutorul propriului lor sistem de categorii şi scheme speculative. Exemplul cel mai caracteristic este filosofia istoriei a lui Hegel, bazată pe premisa că „istoria universală este progresul în conştiinţa libertăţii”. În secolul XXI, cea mai influentă teorie stadială a istoriei a fost cea marxistă. Marx a susţinut că societatea omenească este determinată să parcurgă o serie de stadii (sclavagism, feudalism, capitalism, socialism, comunism) în virtutea unor legi istorice „obiective”. Fiecare etapă ar fi caracterizată de anumite resurse tehnice şi tehnologii, cărora le corespund anumite forme de proprietate şi relaţii economice, acestora corespunzându-le, la rândul lor, anumite forme de organizare socială şi politică (anumite tipuri de stat, o „conştiinţă” specifică, un gen de cultură). Teoria marxistă pretindea să facă şi predicţii asupra viitorului societăţii, anunţând iminenta instaurare a socialismului (bazat pe proprietatea de stat, planificarea economică şi „dictatura proletariatului”) în toată lumea şi, într-un viitor mai îndepărtat, instaurarea comunismului. Prăbuşirea comunismului în cea mai mare parte a lumii a infirmat definitiv pretenţiile de „ştiinţificitate” ale teoriei marxiste despre stadiile dezvoltării societăţii şi despre „inevitabilitatea” socialismului. Ceea ce contează, însă, din acest punct de vedere nu este eşecul unui sistem politic anume, ci problema de principiu dacă istoria poate fi captată şi explicată în cadrul unei teorii capabile de a prevedea viitorul. Marea majoritate a filosofilor contemporani consideră că o asemenea teorie nu este posibilă. Fenomenele sociale deja petrecute pot fi, desigur, descrise, ceea ce de multe ori permite înţelegerea evenimentelor sau situaţiilor, deşi chiar descrierile sunt aici totdeauna simplificate; dar complexitatea şi variabilitatea lor (practic nu există două fenomene istorice identice) împiedică alcătuirea unei teorii matematizabile şi apte să conducă la predicţii. Ca urmare, toate teoriile care pretind să descrie global „mersul istoriei” sunt neştiinţifice (speculative); ele pot fi interesante sub diverse aspecte, dar rămân undeva între domeniul filosofiei şi cel al utopiei (construcţiei imaginare), neaparţinând nici ştiinţei teoretice, nici politicii practice. 86 2. Revoluţia Radicalismul politic modern a exaltat revoluţia ca principal mijloc de schimbare socială, de emancipare umană şi de progres. Revoluţia Franceză (1789) a fost de nenumărate ori elogiată ca eveniment epocal, început al unei noi ere în istoria modernă. Marx sugera că numai revoluţiile dinamizează viaţa societăţii, numindu-le „locomotivele istoriei”. S-a creat astfel, în secolul al XIX-lea, o veritabilă ideologie a revoluţiei, a schimbării radicale, cvasitotale. Rezultatul acestei ideologii este o mentalitate radicală, conform căreia numai o schimbare bruscă totală poate rezolva problemele unei societăţi, de aici chemarea neîntârziată la „revoluţie” care se aude în situaţiile de criză.
o deosebeşte de evoluţiile sociale graduale), caracterul de lovitură de forţă (sau violenţa), care o deosebeşte de orice schimbare democratică normală (bazată pe exprimarea organizată a voinţei populare), caracterul de schimbare politică profundă (care o deosebeşte de simplele reforme parţiale sau „locale”), transferul puterii către un alt agent social şi modificarea regimului politic, care o deosebeşte de o simplă lovitură de stat, prin care schimbarea politică, relativ superficială, afectează doar persoane sau grupuri politice mărunte şi nu un întreg regim politic. Cea mai disputată problemă legată de revoluţie este cea privitoare la efectele ei şi caracterul lor benefic. Marxismul şi alte ideologii revoluţionare atribuie revoluţiei efecte deosebit de profunde, ceea ce justifică de altfel realizarea ei şi inevitabilele sacrificii implicate. Criticii acestor ideologii susţin însă că ele se bazează pe mituri şi idei fanteziste. Unul dintre miturile cele mai durabile este cel al „luptei dintre bine şi rău”: revoluţionarii sunt prezentaţi drept exponenţii Binelui şi ai Noului, iar adversarii lor drept exponenţi ai Răului şi ai Vechiului; tot ceea ce ţine de noul regim este prezentat drept progresist, benefic, moral, iar tot ceea ce ţine de vechiul regim drept retrograd, negativ sau malefic, şi imoral. Ideologia revoluţionară este deci maniheistă şi absolutizantă: ea escamotează atât ceea ce era benefic în vechiul regim, cât şi tot ceea ce este negativ în revoluţie (violenţă, constrângere, sacrificii) sau în noul regim; ea simplifică şi chiar caricaturizează realitatea socială (oamenii „vechiului regim” sunt exploatatori, „sug sângele poporului”, în timp ce oamenii „noului regim” sunt eroi ai Binelui). Există tendinţa de a demoniza Vechiul şi 87 de a idiliza Noul: revoluţia este de obicei promotoarea unei utopii. Dar această utopie nu este inofensivă: demonizarea unor oameni justifică marginalizarea şi chiar exterminarea lor (cum s-a întâmplat în timpul terorii de după Revoluţia Franceză sau în anumite perioade ale totalitarismului comunist). Din acest punct de vedere, filosofii subliniază adesea că o revoluţie trebuie privită sub dublu aspect, pozitiv şi negativ. Referindu-se la un exemplu fundamental, Jaspers scrie: „Revoluţia Franceză rămâne un fenomen ambiguu, pentru că, deşi a urmărit libertatea şi raţiunea, a acordat spaţiu despotismului şi violenţei. Ea orientează gândirea în ambele direcţii: pe de o parte, către justeţea luptei împotriva răului, opresiunii şi exploatării, pentru drepturile omului şi libertatea fiecărui individ, iar pe de altă parte, către falsa opinie că lumea, în totalitatea ei, ar putea fi întemeiată pe raţiune (în loc de a recurge la raţiune pentru transformarea dependenţelor istorice, restructurarea autorităţii şi a ierarhiei valorilor fără să se facă uz de violenţă)”. Revoluţionarii insinuează că marea contradicţie este cea dintre schimbarea totală (pe care o apără drept necesară) şi imobilitatea (apărată, susţin ei, de „reacţionari” care vor „să nu se schimbe nimic”). Dar observatorii mai obiectivi semnalează că niciodată nu se pune de fapt această problemă: nu există niciodată schimbare „totală”, după cum nici imobilitatea nu este vreodată completă. Este totdeauna vorba de o dispută între adepţii diferitelor tipuri şi grade de schimbare: radicalii susţin necesitatea unor schimbări bruşte, adânci, radicale, în timp ce moderaţii pledează pentru schimbări treptate, precaute şi limitate (controlate). Concluzia acestei dispute este deci că nu există reţetă ideală, ireproşabilă, de schimbare socială: rămâne la latitudinea membrilor comunităţii de a alege modelul optim de schimbare şi de a cântări, în funcţie de context, avantajele şi dezavantajele fiecărei strategii, costurile şi beneficiile lor. 3. Dezvoltare, modernizare şi progres Epoca modernă se prezintă totdeauna drept o epocă a dezvoltării şi progresului pe toate planurile sociale. Cu toate acestea, şi în ciuda faptului că existenţa dezvoltării nu poate fi consemnată de nimeni, filosofia politică demonstrează că problemele dezvoltării şi progresului sunt mult mai complicate decât par la prima vedere, fiind chiar posibile îndoieli profunde cu privire la măsura în care se poate vorbi de un progres global, atotcuprinzător, al societăţii. 88 Elementele cele mai simple ale dezvoltării sunt cele de ordin tehnic, tehnologic şi economic. Nimeni nu poate nega progresele imense făcute de tehnică şi tehnologie, după cum nu se poate nega nici creşterea fără precedent a posibilităţilor economice (de producţie, de satisfacere a nevoilor umane de bază, de realizare a prosperităţii). La rândul lor, progresele tehnice şi economice se bazează pe progresele incontestabile ale cunoaşterii (ştiinţele naturii, ale tehnicii, matematica, informatica etc.). Problema dificilă care generează cele mai numeroase controverse este însă că în domeniul politic nu suntem interesaţi de aspectele tehnice şi sectoriale ale dezvoltării societăţii, ci de aspectele existenţiale (legate de viaţa şi starea oamenilor, de condiţia umană) şi globale ale dezvoltării: adică ceea ce ne preocupă nu este dacă într-un sector specific s-au făcut progrese (este evident că s-au făcut nenumărate asemenea progrese), ci dacă viaţa oamenilor în ansamblu, relaţiile dintre aceştia, starea societăţii la nivel global s-au îmbunătăţit. Nu confortul şi performanţele „locale”, ci condiţia umană (situaţia omului în societate) este ceea ce ne interesează. În acest sens, problemele modernizării şi dezvoltării se dovedesc mult mai spinoase decât apar la prima vedere. XI. CULTURA POLITICĂ În perioada postrevoluţionară din ţara noastră, nici un termen nu s-a bucurat de o mai mare frecvenţă a utilizării, precum cel de cultură politică. Marea majoritate a celor ce-l folosesc îi dau sensul de „cunoştinţe politice”. 1. Conceptul de cultură politică a) Precursori ai analizei culturii politice Deşi termenul este de dată recentă, preocupări pentru studiul culturii politice pot fi întâlnite adesea de-a lungul istoriei ideilor politice. Herodot face referiri în opera sa Istorii la deosebirile dintre diferite popoare în privinţa modului în care ele înţeleg politicul şi se raportează la acesta. Platon şi Aristotel analizează, alături de celelalte aspecte ale politicului, şi unele problemele legate de opinii şi condiţii politice. În Epoca Luminilor, unii filosofi, presupunând că ideile, opiniile politice conduc lumea, că dezvoltarea societăţii este determinată de 89 înflorirea culturii, elaborau, de fapt, o teorie a culturii politice. D. Diderot, D’Holbach, Helvetius considerau că factorul hotărâtor al dezvoltării sociale este mediul social, care include atât statul, instituţiile politice şi sociale, cât şi raţiunea, educaţia, cultura, morala. Ei insistă asupra motivelor ideologice ale activităţii politice a oamenilor. Considerând că instrucţia şi cunoaşterea sunt corolare ale democraţiei şi elementului cognitiv al culturii, Condorcet, spre exemplu, susţinea necesitatea instruirii poporului şi formarea civică a acestuia după legi noi.
explice de ce sistemul politic al unei ţări a acţionat într-un anumit mod, evidenţiind ideea că tradiţiile unei societăţi, spiritul instituţiilor sale politice nu sunt manifestări întâmplătoare, ci produsul istoriei poporului respectiv. b) Dimensiunile cognitive, afective şi evaluative ale culturii politice Analizând cultura politică, politologii sunt preocupaţi de raportul culturii politice cu sistemul politic şi de relaţia dintre cultura politică şi cultură în general. Procesul de separare a aspectelor culturale ale politicului de celelalte manifestări ale acestuia facilitează înţelegerea locului pe care cultura politică îl ocupă în cadrul sistemului politic, focalizând atenţia asupra acestei ipostaze semnificative a vieţii politice. Delimitarea culturii politice de celelalte specii ale culturii permite evidenţierea trăsăturilor specifice, a regulilor de constituire şi acţiune, a funcţiilor, a proceselor de socializare prin care această sferă a culturii se manifestă în societate. Conceptul de cultură politică a suscitat o serie de discuţii „pro” şi „contra”. Cei care l-au creat şi utilizat iniţial – G. Almond, S. Verba, L.Pye – reproşează studiilor psihoculturale, precum şi antropologiei culturale „neputinţa de a recunoaşte că sfera politicului constituie o subcultură distinctă, cu propriile reguli de comportament şi cu procesele ei distincte de socializare”. Politologul francez M. Duverger nu este de acord cu termenul de cultură politică, afirmând că există aspecte politice ale culturii. A le califica drept cultură politică înseamnă a face confuzie, spune M. Duverger. Dezvoltarea unei bogate literaturi politologice despre cultură politică este o consecinţă a progreselor antropologiei culturale şi psihologiei sociale.
Antropologul englez E.B. Tylor, care a utilizat primul termenul de cultură în cercetările sale, a definit-o ca fiind „un ansamblu complex ce cuprinde cunoştinţele, artele, morala, legile, credinţele şi toate 90 celelalte aptitudini şi obiceiuri pe care le dobândeşte omul în calitatea de membru al unei societăţi”. Alţi doi mari antropologi, Malinovski şi Boas, includ în cultură produsele manufacturate, bunurile, procedeele, tehnicile, ideile, obiceiurile şi valorile. În concepţia lui Tylor, Malinovski şi Boas, cultura relevă atât ordinea simbolică, cât şi ordinea morfologică. Există o multitudine de definiţii ale culturii politice. După G. Almond, cultura politică reprezintă reţeaua orientărilor, atitudinilor, valorilor, convingerilor prin care individul se raportează la sistemul politic.
sistemul credinţelor empirice, simbolurilor expresive şi valorilor care definesc situaţia în care are loc acţiunea politică, precum şi sistemul de convingeri cu privire la matricea interacţiunii politice şi a instituţiilor politice. În concepţia lui L. Pye, cultura politică este un set de atitudini, credinţe şi sentimente care dau ordine şi sens unui proces politic şi prevăd regulile şi convingerile subiacente care reglează comportamentul politic. Ea cuprinde atât idealurile politice, cât şi normele cu care se operează în politică. Ch. Foster consideră cultura politică o sumă a valorilor percepute în comun şi simţite profund şi a credinţei corespunzătoare lor, ce penetrează activităţile politice dintr-o societate dată. Al. Ball afirmă că o cultură politică se compune din atitudini, credinţe, emoţii şi valori ale societăţii legate de sistemul politic şi de problemele politice. După D. Kavanagh, cultura politică este o expresie prescurtată, ce denotă mediul emoţional şi atitudinal în care operează sistemul politic. Cultura politică reprezintă dimensiunea psihologică, subiectivă a sistemului politic. Cultura politică a unei naţiuni derivă din modul în care se reflectă sistemul politic în gândirea, în cunoaşterea membrilor societăţii, din experienţele pe care indivizii le au cu privire la viaţa politică, din modalităţile în care ei o apreciază, din pasiunile şi afectele lor politice. Creatorii termenului de cultură politică se referă explicit la faptul că aceasta este manifestarea în formă agregată a dimensiunilor psihologice şi subiective ale politicului. Cultura politică presupune dimensiuni cognitive, afective şi evaluative. Dimensiunea cognitivă se referă la cunoştinţele asupra sistemului politic şi faptelor politice. Dimensiunea afectivă include sentimentele de ataşament, de angajare sau de refuz faţă de instituţiile şi evenimentele politice, deci partea emoţională a atitudinilor politice. Dimensiunea evaluativă se referă la judecăţile de valoare, la opiniile 91 exprimate asupra sistemului politic şi fenomenelor politice. Între aceste dimensiuni există interdependenţe. Din combinarea acestor trei dimensiuni rezultă trei tipuri de culturi politice: cultura politică provincială (locală sau parohială), cultura de supunere (de subordonare) şi cultura de participare. Cultura parohială este caracteristică unor societăţi în care nu se poate vorbi, în sens propriu, de o cultură politică naţională, nu există o conştientizare a politicii naţionale şi nici interes pentru sistemul politic. Are loc o simplă juxtapunere de culturi politice locale ale statului, etniei, regiunii. Cunoştinţele, sentimentele, judecăţile de valoare sunt orientate spre aceste entităţi locale.
societăţii respective, oamenii sunt conştienţi de existenţa sistemului politic, dar rămân pasivi, deoarece ei nu cred că au vreun rol de jucat, că pot sau ar trebui să influenţeze deciziile. În cultura de participare, cetăţenii se gândesc că pot influenţa mersul sistemului politic prin diverse mijloace de care dispun. Culturile politice orientate spre participare sunt rezultatul gradului înalt de organizare şi educaţie din ţările respective şi reflectă experienţele lor politico-istorice specifice. O cultură politică având un caracter mixt este cultura civică. Cultura politică poate fi analizată în raport cu societatea ca întreg sau cu diferitele ei părţi componente. Sunt propuse diferite criterii pentru departajarea subculturilor politice. Termenul de subcultură politică nu are un sens peiorativ. Este folosit pentru a desemna modul în care se raportează la sistemul politic diferitele subdiviziuni ale societăţii. După criteriul regional, sunt subculturi politice regionale aflate într-un anumit raport cu cultura politică naţională; după criteriul clasic, există subculturi politice ale diferitelor clase şi categorii sociale. Cultura politică include informaţiile deţinute de cetăţean în legătură cu sistemul politic, sentimentele şi aprecierile referitoare la efectele sistemului asupra sa. În funcţie de dimensiunile cognitive, afective şi evaluative ale culturii politice pot fi detectate trei tipuri de stări de spirit ale populaţiei
presupune împletirea celor trei dimensiuni: cunoaştere, afectivitate, evaluare. Apatia înseamnă existenţa cunoştinţelor politice, dar manifestarea indiferenţei pe plan afectiv şi apreciativ. Alienarea denotă existenţa cunoştinţelor politice, dar şi a lipsei de simpatie faţă de siste- 92 mul politic. Cu cât stările de apatie şi alienare sunt mai numeroase în societate, cu atât instabilitatea sistemului politic este mai accentuată. c) Valori şi norme politice Componentă importantă a culturii politice, valoarea politică este
reprezintă o corelaţie a realului şi idealului. Ca elemente ale realităţii social-politice, valorile sunt componente ale contextului situaţional al acţiunii politice. Ca idealuri, ele joacă rolul de etalon, de cadru de referinţă al activităţii politice, al conţinutului şi sensului vieţii politice, orientând activitatea şi comportamentul politic al grupurilor sociale şi indivizilor. Interiorizate, trăite, valorile se transformă în orientări valorice prin care individul se raportează la multitudinea aspectelor politicului şi la propria sa activitate, valorizându-le. Reprezentând un cadru general de reglementare a relaţiilor politice dintre grupurile sociale, dintre instituţiile politice, dintre indivizi, direcţionând raporturile acestora faţă de puterea politică, faţă de structurile de organizare socială şi politică, normele politice au rolul de a asigura elementele funcţionale ale sistemului politic. În acelaşi timp, ele orientează atitudinile individuale şi de grup faţă de evenimentele politice, orientează comportamentul politic. Convertind necesitatea în prescripţii, îndreptare, reguli, principii, modele, normele politice asigură condiţii pentru desfăşurarea firească a acţiunii politice. d) Convingeri, atitudini şi comportament politic După părerea lui S. Verba, cultura politică include convingerile politice, care sunt reprezentări, idei, principii, judecăţi de valoare ce motivează şi călăuzesc relaţiile unui individ sau ale unui grup social în cadrul domeniului politic. Atitudinea politică reprezintă o modalitate de raportare a individului sau grupului social la problemele, fenomenele şi procesele politice pe care le apreciază într-un anumit mod. În conţinutul atitudinii politice, elementele cognitive şi evaluative sunt impregnate de o încărcătură emoţional-afectivă deosebită. Organizând, pe baza valorilor, convingerile politice, ordonând reprezentările cognitive, atitudinile politice au un rol important în declanşarea comportamentului politic şi în pregătirea unei acţiuni politice. Se consideră că atitudinea politică are componente incitativ-orientative, selectiv-evaluative şi efectorii- 93 operaţionale. Atitudinea politică este corelată cu opinia politică, aceasta din urmă devenind mod de exprimare a celei dintâi. Atitudinea politică se caracterizează prin direcţie şi intensitate. Direcţia presupune adeziunea sau refuzul, atracţia sau respingerea, manifestarea „pro” sau „contra” ordinii politice, egalităţii sociale sau altor fenomene politice. Intensitatea corespunde valorizării sau devalorizării obiectelor politice într-o măsură mai mare sau mai mică. Aceste două caracteristici sunt corelate: indivizii care au atitudini extreme au, în acelaşi timp, şi atitudini intense. Aflat în raport de complementaritate cu atitudinea, comportamentul este considerat un „traducător” de atitudini, o atitudine explicită. Corelat cu interesele, ca motivaţie a sa, şi cu scopurile, ca modele mentale ce-l prefigurează şi orientează anticipat, comportamentul politic este o reacţie de răspuns al individului sau grupului social la situaţiile, evenimentele, fenomenele politice. În societate, individul se raportează la un anumit status şi joacă un anumit rol. Comportamentul este acela care asigură intrarea persoanei în rol şi satisfacerea cerinţelor statusului. e) Funcţiile culturii politice Cultura politică este un element al stabilităţii sistemului politic, al ordinii politice, este rezervorul de susţineri şi resurse al acestora. Rolul culturii politice se realizează prin funcţiile sale: comunicaţională, axiologică şi normativă. Prin funcţia comunicaţională, cultura politică transmite actorilor sociali informaţii cu privire la sistemul politic, valori şi norme politice, criterii de apreciere a acţiunilor. Prin funcţia axiologică se realizează aprecierea, valorizarea fenomenelor politice. Rezultatele acţiunilor politice sunt material de construcţie pentru cultura politică. Ca orice cultură, cultura politică tinde spre consens, spre constituirea unui acord între membrii societăţii asupra valorilor, credinţelor şi deprinderilor de viaţă existente. Normativitatea obiectivă în componentele organizatorice, simbolice ale culturii politice contribuie la integrarea socială a individului. 2. Socializarea culturii politice. Aculturaţia a) Conceptele de socializare şi aculturaţie politică Politologii sunt preocupaţi şi de procesul prin care indivizii şi grupurile sociale preiau selectiv şi asimilează cultura politică, acceptă 94 şi interiorizează normele şi valorile politice, rolurile şi modelele de comportament politic. M. Duverger propune termenul de „socializare a copiilor” şi cel de „aculturaţie a adulţilor”. Socializarea politică începe în copilărie şi continuă întreaga viaţă. Socializarea politică a copiilor este procesul prin care se întipăresc în mintea acestora cunoştinţe, valori, norme, atitudini, convingeri cu privire la sistemul politic, putere, autoritate, legitimitate politică. Aculturaţia adulţilor este atât un proces dinamic de desocializare şi resocializare, de renunţare la vechile norme, valori şi roluri politice şi însuşire a altora noi, cât şi un proces de menţinere a schemei de legitimitate existentă, a codurilor operaţionale, a atitudinilor anterioare. Se poate întâmpla ca noile elemente cognitive, afective, evaluative şi atitudinale să intre în conflict cu cele vechi, iar socializarea să dureze o perioadă mai îndelungată. b) Formarea atitudinilor politice Formarea atitudinilor politice trebuie analizată în termenii aculturaţiei, ai raportului dintre cultura politică şi personalitate. Personalitatea de bază este configuraţia psihologică particulară, proprie membrilor unei societăţi şi manifestată printr-un anumit stil de viaţă, pe care indivizii îşi brodează variantele lor singulare. „Personalitatea de bază este creaţia instituţiilor primare (norme familiale de educaţie) şi sursa instituţiilor secundare (sisteme de valori şi ideologii politice, juridice, morale) în care ea se proiectează în fiecare moment” (A. Lancelot). În interiorul unei societăţi pot exista mai multe personalităţi de bază, ca reflex al prezenţei subculturilor politice, regionale sau sociale. c) Agenţii socializării politice Familia este primul agent al socializării pe care îl întâlneşte individul. Influenţele latente şi manifeste care prevalează în cursul primilor ani de existenţă au un efect puternic şi durabil, contribuind la formarea atitudinilor faţă de autoritate. Partidele politice realizează socializarea politicii fie prin întărirea culturii politice existente, asigurând, astfel, continuarea funcţionării sistemului politic, fie prin iniţierea unor modificări importante ale schemelor culturii politice existente. Contactele directe cu sistemul politic, cu anumite elite politice sunt o puternică forţă de modelare a reacţiilor individului faţă de politic. Procesul socializării sau aculturaţiei politice nu înseamnă uniformizarea individului, ci dezvoltarea capacităţii acestuia de a înţelege politicul şi de a-şi forma propriile criterii de apreciere a activităţii politice. 95 XII. INTERESELE NAŢIONALE În pofida apariţiei a numeroşi actori noi şi puternici pe scena internaţională, se poate aprecia că statul naţional continuă să fie încă cel mai important „jucător” în arena mondială. Statele reprezintă încă elementul fundamental al sistemului internaţional actual. Studierea relaţiilor internaţionale necesită, în mod firesc, descifrarea intereselor naţionale ale statelor. 1. Definirea intereselor naţionale Sintagma interes naţional îşi are originea cu mult în urmă şi este asociată cu apariţia statului naţional în secolele XVII-XVIII. Giovani Botero, la 1589, pare a fi fost primul care a folosit acest concept. Termenul este greu de surprins într-o definiţie unanim acceptată, ca orice concept utilizat politic. Elementul central pentru definire îl constituie ideea de interes. Interesele reprezintă orientări selective, relativ stabile şi active spre anumite domenii de activităţi. Ele presupun organizare, constanţă şi eficienţă, în structura lor intrând elemente cognitive, afective şi volitive. Hans Morgenthau afirma că ceea ce numim, în general, interes naţional e format dintr-un „sâmbure tare”, prezent în orice împrejurare şi un „înveliş” format din elemente variabile ce se modifică în funcţie de împrejurările istorice. La rândul său, James Rosenau înţelege prin interes naţional „tot ceea ce este mai bun” pentru o societate naţională. Conform strategiei de securitate naţională a României, interesele naţionale sunt definite ca acele stări şi procese bazate pe valorile asumate şi promovate de societatea românească prin care se asigură prosperitatea, protecţia şi securitatea membrilor ei, stabilitatea şi continuitatea statului. 2. Clasificarea intereselor naţionale Yüklə 0,96 Mb. Dostları ilə paylaş:
|