Organizaţii europene şi euroatlantice prof univ dr. Andrei popescu obiective



Yüklə 0,96 Mb.
səhifə5/8
tarix26.10.2017
ölçüsü0,96 Mb.
#14946
1   2   3   4   5   6   7   8

şi societatea civilă

Preocupări teoretice cu privire la societatea politică şi societatea

civilă sunt prezente încă din Antichitate. Astfel, Democrit, sofiştii,

Socrate, Platon, Aristotel arătau că societatea trebuie să fie condusă de

o grupare de iniţiaţi, de înţelepţi cu competenţă profesională şi conduită

morală, care să exercite conducerea politică având consimţământul

cetăţenilor. Contribuţii importante sunt aduse în epoca modernă.

Astfel, Ch. Montesquieu arată în lucrarea sa Despre spiritul legilor

77

că societatea civilă există în mod autonom de societatea politică şi că



ea controlează statul şi puterile sale distincte. Totodată, el precizează

că legile sunt obligatorii, ele fiind „raporturi necesare ce derivă din

natura lucrurilor” şi urmăresc reglementarea raporturilor dintre cetăţeni

şi guvernanţi. De asemenea, Montesquieu subliniază şi preponderenţa

societăţii politice asupra societăţii civile, care defineşte libertatea

„despre dreptul de a face tot ceea ce îngăduie legile”. Observăm aici

însă o tendinţă a societăţii politice de a-şi subordona societatea civilă.

J.J. Rousseau, în cunoscuta lucrare Contractul social, a acreditat ideea

raporturilor contractuale între conducători şi conduşi, respectiv între

societatea politică şi societatea civilă. În declaraţia Revoluţiei Franceze

asupra drepturilor omului şi cetăţeanului (1789) se subliniază că

societatea civilă, înţeleasă ca o comunitate de oameni liberi şi egali,

există înaintea autorităţii de stat şi că puterea în stat se fundamentează

pe consensul poporului, pe contractul social. În acest document un

semnificativ rol a fost rezervat opiniei publice, aceasta fiind „voinţa

colectivă” ce conferă legitimitate activităţii politice.

Deci, la începutul epocii moderne, în timpul revoluţiilor burgheze,

cât şi în etapele care au urmat, problema delimitării sau a

raportului dintre societatea politică şi societatea civilă a deţinut un rol

prioritar, aducându-se clarificările necesare atât conceptelor de

societate politică şi civilă, raporturilor dintre ele, cât şi rolului lor în

viaţa socială. În multe cazuri, însă, cele două concepte nu apar

formulate cu suficientă claritate în lucrările diferiţilor gânditori.

Au existat autori care au conturat tendinţa de „topire” a sferei

societăţii civile în aceea a „vieţii de stat” sau a societăţii politice. De

exemplu, la John Locke conceptul de „societate civilă” este sinonim

cu cel de stat, la J.J. Rousseau conceptul de „societate civilă” se

identifică cu statul, pe care el îl denumeşte „stat civil”. Nici Immanuel

Kant şi nici Johann Fichte nu au recunoscut existenţa unei societăţi

civile, confundându-le cu societatea politică. În concepţia lui Kant,

„statul civil” este sinonim cu „statul politic”. Considerând, pe bună

dreptate, că societatea civilă este o creaţie a lumii moderne, Friederich

Hegel o defineşte ca fiind „diferenţa care intervine între familie şi

stat”. În scrierile sale se observă că termenul de societate civilă este

distinct de cel de societate politică.

Contribuţii la clarificarea conceptului de „societate civilă” a

adus şi Charles Alexis de Tocqueville, considerat, de Marcel Prélot,

primul politolog modern, un „Montesquieu” al secolului XIX.

78

Machiavelli, în lucrarea sa Principele, subliniază şi el diferenţa



dintre societatea politică şi societatea civilă. Cetatea, în concepţia

autorului, se împarte în popor şi organismele sale sociale şi societatea

politică, „cei mari”.

2. Societatea politică

Pe baza valorificării contribuţiilor menţionate, precizăm că prin

societate politică se înţelege totalitatea instituţiilor, organizaţiilor,

asociaţiilor şi mijloacelor de informare în masă, care în mod organizat

şi pragmatic se implică în problemele puterii şi conducerii

politice, fie făcând parte din organele de conducere politică, fie

activând pentru dobândirea puterii politice.

Aşadar, instituţiile, organizaţiile, asociaţiile, mijloacele de informare

cu caracter politic sunt cele care se implică în problema puterii

politice, fie pentru a o exercita, fie pentru a o dobândi dacă nu o deţin.

Societatea politică diferă de la o etapă la alta, de la o ţară la alta,

prin consistenţa ei organizatorică, autoritatea politică şi caracterul său

democratic.

În societatea politică se includ: statul cu toate componentele sale

(puterea legislativă, executivă, judecătorească); partidele politice; oricare

alte organizaţii care se implică în problema puterii prin manifestarea

unor opţiuni în organizarea şi conducerea societăţii şi printr-o

activitate de dobândire a puterii politice.

Ţinând cont de situaţia actuală, trebuie să se înţeleagă cu claritate

că organizaţii politice sunt numai acelea care, prin statut, prin

program, prin activităţi consfinţite de o reglementare legală, se implică

în problemele puterii politice, ale organizării şi conducerii societăţii.

Societatea politică este formată, de regulă, din guvernanţi sau cei

care tind să devină guvernanţi şi care, într-un regim democratic, se

află în slujba intereselor cetăţenilor pe baza unui stat de drept, care

slujeşte societăţii civile.

Într-un regim dictatorial, societatea politică tinde să-şi subordoneze

societatea civilă, pe care, în loc să o slujească, o transformă

într-un instrument de aservire.

3. Societatea civilă



Prin societate civilă se înţelege totalitatea indivizilor în calitate

de cetăţeni (făcând abstracţie de implicarea pe care o pot avea unii în

problemele puterii), a tuturor agenţilor şi organizaţiilor economice, a

79

tuturor organizaţiilor socio-profesionale, de creaţie etc. cu caracter apolitic,



care desfăşoară, în cadrul unor relaţii sociale, multiple activităţi.

Într-un regim democratic, societatea civilă îşi desfăşoară activitatea

pe baza unor legi ferme, inclusiv a constituţiei, menite să prevadă

şi să asigure drepturile şi libertăţile cetăţenilor, obligaţiile şi îndatoririle

pe care să le exercite fără oprelişti din partea societăţii politice,

precum: dreptul de exprimare, de asociere, de organizare, de grevă, de

demonstraţii, de circulaţie liberă, de informare şi instruire etc.

Pentru a determina societatea politică să o slujească într-un mod

cât mai eficient, societatea civilă trebuie să aibă un mare grad de

cunoaştere, organizare, responsabilitate şi, în conformitate cu legea, să

furnizeze mijloacele de a frâna puterea politică în eventualele sale

tendinţe de a-şi subordona societatea civilă, cum se întâmplă într-un

regim totalitar.

O putere, după cum constată Montesquieu, nu poate fi frânată

decât de o altă putere. În cazul nostru, puterea politică nu poate fi frânată

decât de puterea civilă.

Numai o societate politică autentic democratică, bazată pe egalitatea

şanselor, creează condiţii afirmării societăţii civile.

În cadrul unui regim politic democratic, între societatea politică

şi societatea civilă nu pot exista raporturi nici de subordonare, nici de

supraordonare, ci raporturi complexe de interdependenţă, îmbrăcând şi

forme contradictorii în anumite situaţii. Unele componente ale societăţii

civile, în anumite situaţii, au un caracter ambivalent, cum este, de

exemplu, instituţia bisericii. Interferenţele dintre societatea politică şi

societatea civilă au fost sesizate cu mult timp în urmă de G.W.Fr.

Hegel, care considera că nu poate fi vorba de o separare absolută a

societăţii politice (statul) de societatea civilă, manifestându-se o comunicare

biunivocă între stat şi societatea civilă. Această idee a inspirat

practica politică din mai multe ţări occidentale, în care s-au constituit

organisme de mediere între societatea politică şi societatea civilă.

Schimbările produse în urma revoluţiilor şi a altor evenimente

care au avut loc în ultimele decenii ale secolului XX în ţările din

Europa Centrală şi de Est, printre care şi România, au condus la înlăturarea

despotismului şi totalitarismului, la statornicirea pluralismului

politic, a orientării spre economia de piaţă, afirmarea drepturilor fundamentale

ale omului, vizând în cele din urmă aşezarea întregului

sistem social-politic pe principiile statului de drept, ale unei demo-

80

craţii autentice. Toate aceste elemente pot să-şi găsească o reală



înfăptuire numai în condiţiile afirmării şi maturizării societăţii civile.

Se poate conchide că în ţara noastră, în urma evenimentelor din

decembrie 1989, s-a realizat deschiderea spre mari prefaceri şi în

direcţia societăţii politice şi a societăţii civile.

IX. ACŢIUNEA POLITICĂ

Acţiunea politică trebuie privită din mai multe perspective: ca

activitate de organizare şi conducere desfăşurată de instituţiile politice

– stat, partid(e) de guvernământ; ca activitate a partidelor aflate în

opoziţie, a grupurilor de interes şi de presiune; ca activitate politică a

individului, a cetăţeanului.

Referitor la individ trebuie să operăm distincţia dintre omul politic,

cel care face cu adevărat politică, şi cetăţeanul de rând, care încearcă,

prin diferite modalităţi, să influenţeze viaţa politică a societăţii.

1. Conceptul şi formele acţiunii politice

În literatura politologică se poartă discuţii în legătură cu raportul

dintre participare şi acţiunea politică. Unii politologi consideră că în

conceptul de participare trebuie incluse doar acţiunile care respectă

regulile, normele regimului politic democratic. Însemnând „a lua parte”

la jocul politic aşa cum a fost el instituţionalizat, participarea ar fi o

activitate legal exercitată în direcţia sistemului politic.

Alţi politologi extind noţiunea de participare şi la forme de activitate

politică neconforme idealului democratic, adică terorism, asasinate

politice, tulburări ale vieţii politice sau orice alte modalităţi de

violenţă civilă prin care cetăţenii tind să influenţeze factorii puterii politice.

Se vorbeşte de o participare distructivă sau participare prin refuz.

Unii politologi includ în noţiunea de participare nu numai

acţiunea veritabilă, ci şi atitudinea politică, nivelul informaţiei politice

şi interesul pentru politică. Pentru a evita confuziile, vom prefera termenul

de acţiune politică, fără a-l exclude pe cel de participare.

Există diferite concepţii privind acţiunea politică, participarea.



Concepţia elitistă îşi manifestă neîncrederea în validitatea judecăţii

cetăţenilor asupra interesului colectiv, ceea ce duce la excluderea lor

din viaţa politică. G. Mosea tratează cetăţeanul ca pe un consumator

politic pasiv, incapabil să participe la viaţa politică.

81

Concepţia democratică a participării consideră acţiunea politică o

formă de activitate şi de împlinire a posibilităţilor fiinţei umane. Fără

participare, omul adult n-ar fi nici liber, nici fericit, chiar dacă forma

actuală a comunităţii ar corespunde dorinţelor sale. Teoreticienii înscrişi

în direcţia democratică socot participarea ca fiind dezirabilă atât sub

aspect cantitativ (cât mai mulţi cetăţeni participanţi), cât şi sub aspect

calitativ (diversificarea modurilor de intervenţie în viaţa politică).

Acţiunea politică este o acţiune voluntară, reuşită sau nu, organizată

sau nu, episodică sau continuă, utilizând mijloace legitime sau

ilegitime, vizând influenţarea selecţiei conducătorilor politici, la nivel

naţional sau local, a procesului de luare a deciziilor politice, precum şi

a administrării treburilor publice. Există tendinţa de a clasifica acţiunile

politice în convenţionale şi neconvenţionale, legale şi ilegale, paşnice

şi violente. Dintre formele acţiunii politice amintim: participarea

la campaniile electorale, votul, adeziunea la orice organizaţie politică,

urmărind obţinerea unor decizii favorabile unui grup sau întregii

societăţi, acţiuni diverse în favoarea partidelor politice, apartenenţa la

un partid şi activitatea în cadrul său, contactarea oamenilor politici,

demonstraţii, manifestaţii, mitinguri, exprimări publice ale opiniei,

apeluri, campanii de masă, petiţionarea, tulburări, asasinate politice. Se

observă tendinţa de a considera strada unul din locurile unde se desfăşoară

ritualul politic. Majoritatea acţiunilor politice presupune participarea

unui număr mare de oameni, a unor grupuri sociale structurate pe

diferite criterii. Doar în câteva din aceste acţiuni politice, individul se

manifestă izolat (votul, petiţionarea privind problemele personale).

Analiza acţiunilor politice scoate în evidenţă existenţa unor

deosebiri în ceea ce priveşte costurile, în energie şi timp, ale diferitelor

forme ale acestor acţiuni. Se disting astfel activităţi politice „uşoare”,

ca votul, şi „dificile”, ca participarea la campaniile electorale. Cu cât

intensitatea angajamentului, a solicitărilor pe care le presupune o acţiune

politică este mai mare, cu atât la aceasta participă mai puţine

persoane.

Aşa cum am arătat, în politologia contemporană se face distincţie

între participarea convenţională şi cea neconvenţională, de fapt

între acţiunea politică legitimă, conformă valorilor şi normelor modelului

democrat, şi acţiunea politică ilegitimă, caracterizată astfel datorită

atitudinii de negare a convenţiilor, a regimului politic democratic.

Intensificarea acţiunilor neconvenţionale s-a produs în deceniul

al şaptelea al secolului XX.

82

Corelând angajarea şi acţiunea politică, S. Barnes şi M. Kaase



disting patru situaţii în cadrul populaţiei: apatie politică (absenţa

angajării şi acţiunii politice); detaşarea politică (prezenţa angajării,

absenţa acţiunii politice); acţiunea politică expresivă (absenţa angajării,

prezenţa acţiunii); acţiunea politică instrumentală (prezenţa angajării

şi acţiunii politice). Raportate la interesul pentru politică, aceste

situaţii exprimă: lipsă totală de interes (apatie politică), nu prea mult

interes (acţiunea politică expresivă), un oarecare interes (detaşarea

politică) şi foarte mult interes (acţiunea politică instrumentală). Stilul

politic expresiv, ce caracterizează acţiunea politică neconvenţională,

este exploziv, împiedicând, uneori, interacţiunea raţională a iniţiatorilor

acţiunii cu autorităţile politice.

2. Condiţionarea socială şi culturală a acţiunii politice

Problema relaţiei între stratificarea socio-economică şi orientarea

politică preocupă politologia contemporană.

Cercetările politologice au evidenţiat că are loc o suprareprezentare

a grupurilor socio-profesionale dominante în populaţia participantă.

Acestea sunt citadinii de vârstă medie, cu un nivel socio-economic

ridicat, cu studii superioare şi care, având monopolul competenţei,

se simt îndreptăţiţi să pretindă o opinie politică autorizată.

Caracteristicile socio-economice nu epuizează identitatea socială

a individului. Există şi alte elemente: sexul, vârsta, locul de rezidenţă,

integrarea religioasă.

Nivelul studiilor are o influenţă asupra participării politice.

Competenţele cognitive, pe care le dezvoltă şcoala, îi permit individului

să întreţină un raport eficient cu procesul politic, să ştie cum să

abordeze problemele politice relativ abstracte ale societăţii complexe,

cum să se descurce cu birocraţiile statale.

Valorile politice influenţează potenţialul de acţiune politică al

individului. În perioada postbelică, în ţările dezvoltate din punct de

vedere economic s-a produs o schimbare în priorităţile valorice ale

diferitelor grupe de vârstă, schimbare care se manifestă în folosirea de

către acestea a unor stiluri diferite de acţiune politică.

R. Inglehart, pornind de la modelul lui A. Maslow, afirmă că

ierarhia valorilor individului depinde de gradul de satisfacere a trebuinţelor.

Unele trebuinţe se referă la obţinerea mijloacelor de subzistenţă

şi securitate. Ele dau naştere valorilor „materialiste”. În afara

acestora există şi trebuinţe „nonmaterialiste”: estetice, intelectuale, de

83

apartenenţă, de stimă. Ansamblul acestor trebuinţe formează valorile



postmaterialiste.

Ţinând seama de aprecierea acordată fie valorilor materialiste,

fie celor postmaterialiste, indivizii pot fi clasificaţi în „materialişti” şi

„post-materialialişti”. „Materialiştii” sunt preocupaţi de satisfacerea

nevoilor cvasifiziologice imediate şi a celor înrudite cu acestea. „Postmaterialiştii”

sunt tineri ce provin din medii avute şi au preocupări mai

îndepărtate de nevoile materiale.

Apariţia unor noi mişcări politice (feministe, studenţeşti,

ecologiste, antinucleare) a dus la corelarea dimensiunii „materialistpostmaterialiste”

cu dimensiunea establishment-antiestablishment.

„Materialiştii” sprijină instituţiile establishmentului, „postmaterialiştii”

tind să simpatizeze cu grupurile antiestablishment. „Postmaterialiştii”

sunt predispuşi să se angajeze în acţiuni de protest politic, în

schimb „materialiştii” sunt gata să sprijine reprimarea disidenţei politice.

Există o corelaţie între nivelul de conceptualizare politologică şi

acţiunea politică.

Se consideră că acţiunile convenţionale sunt modelate, mai ales,

de statusul socio-economic şi de factorii cognitivi specifici participanţilor,

în timp ce acţiunile neconvenţionale ar fi influenţate de vârsta

actorilor politici şi de priorităţile lor valorice. Aceste acţiuni conţin

elemente de hedonism şi iresponsabilitate, care reflectă, probabil, o

trăsătură a tinereţii. Deşi în prezent „postmaterialiştii” reprezintă doar

o minoritate, în societăţile dezvoltate ei continuă să fie o bază pentru

protestul social. Unii politologi consideră că viaţa politică a viitorului

va fi marcată de „postmaterialism”. Aceasta nu implică o negare a

valorilor „materialiste”, ele vor continua să-şi menţină rolul, dar valorile

„postmaterialiste” vor deveni relativ mai importante.

Libertatea politică se poate manifesta numai în situaţia în care

societatea oferă un cadru adecvat pentru aceasta. Indiscutabil, un regim

democratic asigură condiţii favorabile afirmării libertăţii politice.

Responsabilitatea politică presupune corelarea libertăţii individului

cu libertatea celorlalţi. În felul acesta, prin acţiunea sa liberă şi

responsabilă, individul nu afectează, ci stimulează libertatea celorlalţi

indivizi. Responsabilitatea constă în faptul că individul, cunoscând

normele stabilite de societate, îşi impune, prin autoconstrângere, respectarea

lor. Responsabilitatea implică deci autoangajarea, conştiinţa

datoriei. Aceste afirmaţii sunt valabile pentru regimurile democratice,

în care normele reflectă voinţa generală. Răspunderea se referă la

comportamentul individului în limitele unui sistem de norme, pe care

84

acesta le respectă, de cele mai multe ori, din obligaţie sau de teama



sancţionării juridice sau morale ce ar urma după încălcarea lor.

Într-un regim democratic, în funcţie de atitudinea indivizilor faţă

de norme, se manifestă în acţiunile politice ale acestora atât responsabilitatea,

cât şi răspunderea.

X. SCHIMBAREA ŞI DEZVOLTAREA SOCIALĂ

1. Conceptul de schimbare socială

Oamenii au manifestat totdeauna interes pentru ceea ce s-ar

putea numi „mersul istoriei”. Sub influenţa raţionalismului modern,

cei mai mulţi gânditori au presupus că există un „curs raţional” al

evenimentelor istorice, o direcţie precisă de evoluţie, sau chiar „legi”

care guvernează schimbarea şi succesiunea evenimentelor, etapelor,

proceselor sociale.

Au existat şi unele interpretări care puneau evoluţiile istorice sub

semnul accidentului pur, susţinând că întâmplarea îşi pune amprenta

pe tot ceea ce se petrece în societate.

Cele mai numeroase şi mai influente teorii moderne asupra

istoriei au acordat locul central nu întâmplării, ci unor „legi” sau

scheme de evoluţie, aşadar unor factori necesari, şi nu unor episoade

accidentale.

Una dintre cele mai vechi interpretări de acest tip este cea bazată

pe analogia dintre ciclul biologic (naştere-copilărie-maturitate-îmbătrânire-

moarte) şi cel social. S-a presupus încă din Antichitate că

printr-un ciclu asemănător celui biologic trece orice societate sau

civilizaţie (şi de aceea se vorbeşte de civilizaţii „tinere”, „mature” sau

„îmbătrânite”).

Cele mai pretenţioase şi, în acelaşi timp, cele mai efemere dintre

interpretările date evoluţiei omenirii sunt cele stadiale. Teoriile stadiale

pretind ca, pe baza anumitor criterii, să stabilească o schemă

unică de dezvoltare socială, obligatorie pentru toate societăţile şi

susceptibilă să conducă la predicţii asupra viitorului oricărei comunităţi.

Criteriile utilizate au fost foarte diverse: criterii pur intelectuale

(spre exemplu, Auguste Comte credea că omenirea s-a dezvoltat

trecând succesiv de la un stadiu religios la unul metafizic şi apoi la

unul ştiinţific sau pozitiv, după cum regândirea sa a fost dominată de

religie, filosofie sau ştiinţă); criterii de ordin tehnic (uneltele şi instrumentele

folosite în societate); criterii de ordin economic (tipurile de

activităţi economice desfăşurate, tipurile de organizare a economiei,

85

sau nivelul productivităţii şi al prosperităţii atinse); criterii compuse



(tehnico-economico-sociale).

La aceste interpretări „exacte”, trebuie adăugate o serie de teorii

speculative asupra istoriei, elaborate de diverşi filosofi care au dedus

„mersul istoriei” cu ajutorul propriului lor sistem de categorii şi scheme

speculative. Exemplul cel mai caracteristic este filosofia istoriei a

lui Hegel, bazată pe premisa că „istoria universală este progresul în

conştiinţa libertăţii”.

În secolul XXI, cea mai influentă teorie stadială a istoriei a fost

cea marxistă. Marx a susţinut că societatea omenească este determinată

să parcurgă o serie de stadii (sclavagism, feudalism, capitalism,

socialism, comunism) în virtutea unor legi istorice „obiective”.

Fiecare etapă ar fi caracterizată de anumite resurse tehnice şi tehnologii,

cărora le corespund anumite forme de proprietate şi relaţii

economice, acestora corespunzându-le, la rândul lor, anumite forme de

organizare socială şi politică (anumite tipuri de stat, o „conştiinţă”

specifică, un gen de cultură).

Teoria marxistă pretindea să facă şi predicţii asupra viitorului

societăţii, anunţând iminenta instaurare a socialismului (bazat pe

proprietatea de stat, planificarea economică şi „dictatura proletariatului”)

în toată lumea şi, într-un viitor mai îndepărtat, instaurarea comunismului.

Prăbuşirea comunismului în cea mai mare parte a lumii a infirmat

definitiv pretenţiile de „ştiinţificitate” ale teoriei marxiste despre

stadiile dezvoltării societăţii şi despre „inevitabilitatea” socialismului.

Ceea ce contează, însă, din acest punct de vedere nu este eşecul

unui sistem politic anume, ci problema de principiu dacă istoria poate

fi captată şi explicată în cadrul unei teorii capabile de a prevedea

viitorul. Marea majoritate a filosofilor contemporani consideră că o

asemenea teorie nu este posibilă.

Fenomenele sociale deja petrecute pot fi, desigur, descrise, ceea

ce de multe ori permite înţelegerea evenimentelor sau situaţiilor, deşi

chiar descrierile sunt aici totdeauna simplificate; dar complexitatea şi

variabilitatea lor (practic nu există două fenomene istorice identice)

împiedică alcătuirea unei teorii matematizabile şi apte să conducă la

predicţii. Ca urmare, toate teoriile care pretind să descrie global

„mersul istoriei” sunt neştiinţifice (speculative); ele pot fi interesante

sub diverse aspecte, dar rămân undeva între domeniul filosofiei şi cel

al utopiei (construcţiei imaginare), neaparţinând nici ştiinţei teoretice,

nici politicii practice.

86

2. Revoluţia



Radicalismul politic modern a exaltat revoluţia ca principal

mijloc de schimbare socială, de emancipare umană şi de progres.

Revoluţia Franceză (1789) a fost de nenumărate ori elogiată ca eveniment

epocal, început al unei noi ere în istoria modernă. Marx sugera

că numai revoluţiile dinamizează viaţa societăţii, numindu-le „locomotivele

istoriei”.

S-a creat astfel, în secolul al XIX-lea, o veritabilă ideologie a

revoluţiei, a schimbării radicale, cvasitotale. Rezultatul acestei ideologii

este o mentalitate radicală, conform căreia numai o schimbare bruscă

totală poate rezolva problemele unei societăţi, de aici chemarea neîntârziată

la „revoluţie” care se aude în situaţiile de criză.

Principalele trăsături ale revoluţiei sunt: caracterul brusc (care

o deosebeşte de evoluţiile sociale graduale), caracterul de lovitură de

forţă (sau violenţa), care o deosebeşte de orice schimbare democratică

normală (bazată pe exprimarea organizată a voinţei populare), caracterul

de schimbare politică profundă (care o deosebeşte de simplele

reforme parţiale sau „locale”), transferul puterii către un alt agent

social şi modificarea regimului politic, care o deosebeşte de o simplă

lovitură de stat, prin care schimbarea politică, relativ superficială,

afectează doar persoane sau grupuri politice mărunte şi nu un întreg

regim politic.

Cea mai disputată problemă legată de revoluţie este cea privitoare

la efectele ei şi caracterul lor benefic. Marxismul şi alte ideologii

revoluţionare atribuie revoluţiei efecte deosebit de profunde, ceea ce

justifică de altfel realizarea ei şi inevitabilele sacrificii implicate.

Criticii acestor ideologii susţin însă că ele se bazează pe mituri şi idei

fanteziste. Unul dintre miturile cele mai durabile este cel al „luptei

dintre bine şi rău”: revoluţionarii sunt prezentaţi drept exponenţii

Binelui şi ai Noului, iar adversarii lor drept exponenţi ai Răului şi ai

Vechiului; tot ceea ce ţine de noul regim este prezentat drept progresist,

benefic, moral, iar tot ceea ce ţine de vechiul regim drept

retrograd, negativ sau malefic, şi imoral. Ideologia revoluţionară este

deci maniheistă şi absolutizantă: ea escamotează atât ceea ce era

benefic în vechiul regim, cât şi tot ceea ce este negativ în revoluţie

(violenţă, constrângere, sacrificii) sau în noul regim; ea simplifică şi

chiar caricaturizează realitatea socială (oamenii „vechiului regim” sunt

exploatatori, „sug sângele poporului”, în timp ce oamenii „noului

regim” sunt eroi ai Binelui). Există tendinţa de a demoniza Vechiul şi

87

de a idiliza Noul: revoluţia este de obicei promotoarea unei utopii. Dar



această utopie nu este inofensivă: demonizarea unor oameni justifică

marginalizarea şi chiar exterminarea lor (cum s-a întâmplat în timpul

terorii de după Revoluţia Franceză sau în anumite perioade ale totalitarismului

comunist).

Din acest punct de vedere, filosofii subliniază adesea că o revoluţie

trebuie privită sub dublu aspect, pozitiv şi negativ. Referindu-se

la un exemplu fundamental, Jaspers scrie: „Revoluţia Franceză rămâne

un fenomen ambiguu, pentru că, deşi a urmărit libertatea şi raţiunea, a

acordat spaţiu despotismului şi violenţei. Ea orientează gândirea în

ambele direcţii: pe de o parte, către justeţea luptei împotriva răului,

opresiunii şi exploatării, pentru drepturile omului şi libertatea fiecărui

individ, iar pe de altă parte, către falsa opinie că lumea, în totalitatea

ei, ar putea fi întemeiată pe raţiune (în loc de a recurge la raţiune

pentru transformarea dependenţelor istorice, restructurarea autorităţii

şi a ierarhiei valorilor fără să se facă uz de violenţă)”.

Revoluţionarii insinuează că marea contradicţie este cea dintre

schimbarea totală (pe care o apără drept necesară) şi imobilitatea (apărată,

susţin ei, de „reacţionari” care vor „să nu se schimbe nimic”).

Dar observatorii mai obiectivi semnalează că niciodată nu se pune de

fapt această problemă: nu există niciodată schimbare „totală”, după

cum nici imobilitatea nu este vreodată completă. Este totdeauna vorba

de o dispută între adepţii diferitelor tipuri şi grade de schimbare:

radicalii susţin necesitatea unor schimbări bruşte, adânci, radicale, în

timp ce moderaţii pledează pentru schimbări treptate, precaute şi limitate

(controlate).

Concluzia acestei dispute este deci că nu există reţetă ideală,

ireproşabilă, de schimbare socială: rămâne la latitudinea membrilor

comunităţii de a alege modelul optim de schimbare şi de a cântări, în

funcţie de context, avantajele şi dezavantajele fiecărei strategii,

costurile şi beneficiile lor.

3. Dezvoltare, modernizare şi progres

Epoca modernă se prezintă totdeauna drept o epocă a dezvoltării

şi progresului pe toate planurile sociale. Cu toate acestea, şi în ciuda

faptului că existenţa dezvoltării nu poate fi consemnată de nimeni,

filosofia politică demonstrează că problemele dezvoltării şi progresului

sunt mult mai complicate decât par la prima vedere, fiind chiar

posibile îndoieli profunde cu privire la măsura în care se poate vorbi

de un progres global, atotcuprinzător, al societăţii.

88

Elementele cele mai simple ale dezvoltării sunt cele de ordin



tehnic, tehnologic şi economic. Nimeni nu poate nega progresele

imense făcute de tehnică şi tehnologie, după cum nu se poate nega nici

creşterea fără precedent a posibilităţilor economice (de producţie, de

satisfacere a nevoilor umane de bază, de realizare a prosperităţii). La

rândul lor, progresele tehnice şi economice se bazează pe progresele

incontestabile ale cunoaşterii (ştiinţele naturii, ale tehnicii, matematica,

informatica etc.).

Problema dificilă care generează cele mai numeroase controverse

este însă că în domeniul politic nu suntem interesaţi de aspectele

tehnice şi sectoriale ale dezvoltării societăţii, ci de aspectele existenţiale

(legate de viaţa şi starea oamenilor, de condiţia umană) şi globale

ale dezvoltării: adică ceea ce ne preocupă nu este dacă într-un sector

specific s-au făcut progrese (este evident că s-au făcut nenumărate

asemenea progrese), ci dacă viaţa oamenilor în ansamblu, relaţiile

dintre aceştia, starea societăţii la nivel global s-au îmbunătăţit. Nu

confortul şi performanţele „locale”, ci condiţia umană (situaţia omului

în societate) este ceea ce ne interesează. În acest sens, problemele

modernizării şi dezvoltării se dovedesc mult mai spinoase decât apar

la prima vedere.

XI. CULTURA POLITICĂ

În perioada postrevoluţionară din ţara noastră, nici un termen nu

s-a bucurat de o mai mare frecvenţă a utilizării, precum cel de cultură

politică. Marea majoritate a celor ce-l folosesc îi dau sensul de

„cunoştinţe politice”.

1. Conceptul de cultură politică

a) Precursori ai analizei culturii politice

Deşi termenul este de dată recentă, preocupări pentru studiul

culturii politice pot fi întâlnite adesea de-a lungul istoriei ideilor

politice. Herodot face referiri în opera sa Istorii la deosebirile dintre

diferite popoare în privinţa modului în care ele înţeleg politicul şi se

raportează la acesta. Platon şi Aristotel analizează, alături de celelalte

aspecte ale politicului, şi unele problemele legate de opinii şi condiţii

politice.

În Epoca Luminilor, unii filosofi, presupunând că ideile, opiniile

politice conduc lumea, că dezvoltarea societăţii este determinată de

89

înflorirea culturii, elaborau, de fapt, o teorie a culturii politice. D. Diderot,



D’Holbach, Helvetius considerau că factorul hotărâtor al dezvoltării

sociale este mediul social, care include atât statul, instituţiile politice

şi sociale, cât şi raţiunea, educaţia, cultura, morala. Ei insistă asupra

motivelor ideologice ale activităţii politice a oamenilor. Considerând

că instrucţia şi cunoaşterea sunt corolare ale democraţiei şi elementului

cognitiv al culturii, Condorcet, spre exemplu, susţinea necesitatea

instruirii poporului şi formarea civică a acestuia după legi noi.

Montesquieu şi Tocqueville, în perioade diferite, au încercat să

explice de ce sistemul politic al unei ţări a acţionat într-un anumit

mod, evidenţiind ideea că tradiţiile unei societăţi, spiritul instituţiilor

sale politice nu sunt manifestări întâmplătoare, ci produsul istoriei

poporului respectiv.

b) Dimensiunile cognitive, afective şi evaluative ale culturii politice

Analizând cultura politică, politologii sunt preocupaţi de raportul

culturii politice cu sistemul politic şi de relaţia dintre cultura politică

şi cultură în general. Procesul de separare a aspectelor culturale

ale politicului de celelalte manifestări ale acestuia facilitează înţelegerea

locului pe care cultura politică îl ocupă în cadrul sistemului

politic, focalizând atenţia asupra acestei ipostaze semnificative a vieţii

politice. Delimitarea culturii politice de celelalte specii ale culturii

permite evidenţierea trăsăturilor specifice, a regulilor de constituire şi

acţiune, a funcţiilor, a proceselor de socializare prin care această sferă

a culturii se manifestă în societate.

Conceptul de cultură politică a suscitat o serie de discuţii „pro”

şi „contra”. Cei care l-au creat şi utilizat iniţial – G. Almond, S. Verba,

L.Pye – reproşează studiilor psihoculturale, precum şi antropologiei

culturale „neputinţa de a recunoaşte că sfera politicului constituie o

subcultură distinctă, cu propriile reguli de comportament şi cu procesele

ei distincte de socializare”.

Politologul francez M. Duverger nu este de acord cu termenul de

cultură politică, afirmând că există aspecte politice ale culturii. A le

califica drept cultură politică înseamnă a face confuzie, spune M. Duverger.

Dezvoltarea unei bogate literaturi politologice despre cultură

politică este o consecinţă a progreselor antropologiei culturale şi psihologiei

sociale.


Antropologul englez E.B. Tylor, care a utilizat primul termenul

de cultură în cercetările sale, a definit-o ca fiind „un ansamblu complex

ce cuprinde cunoştinţele, artele, morala, legile, credinţele şi toate

90

celelalte aptitudini şi obiceiuri pe care le dobândeşte omul în calitatea



de membru al unei societăţi”. Alţi doi mari antropologi, Malinovski şi

Boas, includ în cultură produsele manufacturate, bunurile, procedeele,

tehnicile, ideile, obiceiurile şi valorile. În concepţia lui Tylor,

Malinovski şi Boas, cultura relevă atât ordinea simbolică, cât şi

ordinea morfologică.

Există o multitudine de definiţii ale culturii politice. După G. Almond,

cultura politică reprezintă reţeaua orientărilor, atitudinilor, valorilor,

convingerilor prin care individul se raportează la sistemul politic.

S. Verba consideră cultura politică a unei societăţi ca fiind

sistemul credinţelor empirice, simbolurilor expresive şi valorilor care

definesc situaţia în care are loc acţiunea politică, precum şi sistemul

de convingeri cu privire la matricea interacţiunii politice şi a instituţiilor

politice. În concepţia lui L. Pye, cultura politică este un set de

atitudini, credinţe şi sentimente care dau ordine şi sens unui proces

politic şi prevăd regulile şi convingerile subiacente care reglează comportamentul

politic. Ea cuprinde atât idealurile politice, cât şi normele

cu care se operează în politică. Ch. Foster consideră cultura politică o

sumă a valorilor percepute în comun şi simţite profund şi a credinţei

corespunzătoare lor, ce penetrează activităţile politice dintr-o societate

dată. Al. Ball afirmă că o cultură politică se compune din atitudini,

credinţe, emoţii şi valori ale societăţii legate de sistemul politic şi de

problemele politice.

După D. Kavanagh, cultura politică este o expresie prescurtată,

ce denotă mediul emoţional şi atitudinal în care operează sistemul politic.

Cultura politică reprezintă dimensiunea psihologică, subiectivă a

sistemului politic. Cultura politică a unei naţiuni derivă din modul în

care se reflectă sistemul politic în gândirea, în cunoaşterea membrilor

societăţii, din experienţele pe care indivizii le au cu privire la viaţa

politică, din modalităţile în care ei o apreciază, din pasiunile şi

afectele lor politice. Creatorii termenului de cultură politică se referă

explicit la faptul că aceasta este manifestarea în formă agregată a

dimensiunilor psihologice şi subiective ale politicului.



Cultura politică presupune dimensiuni cognitive, afective şi evaluative.

Dimensiunea cognitivă se referă la cunoştinţele asupra sistemului

politic şi faptelor politice. Dimensiunea afectivă include sentimentele

de ataşament, de angajare sau de refuz faţă de instituţiile şi

evenimentele politice, deci partea emoţională a atitudinilor politice.

Dimensiunea evaluativă se referă la judecăţile de valoare, la opiniile

91

exprimate asupra sistemului politic şi fenomenelor politice. Între



aceste dimensiuni există interdependenţe.

Din combinarea acestor trei dimensiuni rezultă trei tipuri de



culturi politice: cultura politică provincială (locală sau parohială),

cultura de supunere (de subordonare) şi cultura de participare. Cultura

parohială este caracteristică unor societăţi în care nu se poate vorbi,

în sens propriu, de o cultură politică naţională, nu există o conştientizare

a politicii naţionale şi nici interes pentru sistemul politic.

Are loc o simplă juxtapunere de culturi politice locale ale statului,

etniei, regiunii. Cunoştinţele, sentimentele, judecăţile de valoare sunt

orientate spre aceste entităţi locale.

Cultura de supunere este o cultură la nivel naţional. În cadrul

societăţii respective, oamenii sunt conştienţi de existenţa sistemului

politic, dar rămân pasivi, deoarece ei nu cred că au vreun rol de jucat,

că pot sau ar trebui să influenţeze deciziile.

În cultura de participare, cetăţenii se gândesc că pot influenţa

mersul sistemului politic prin diverse mijloace de care dispun. Culturile

politice orientate spre participare sunt rezultatul gradului înalt de

organizare şi educaţie din ţările respective şi reflectă experienţele lor

politico-istorice specifice.

O cultură politică având un caracter mixt este cultura civică.

Cultura politică poate fi analizată în raport cu societatea ca întreg

sau cu diferitele ei părţi componente. Sunt propuse diferite criterii

pentru departajarea subculturilor politice. Termenul de subcultură politică

nu are un sens peiorativ. Este folosit pentru a desemna modul în

care se raportează la sistemul politic diferitele subdiviziuni ale societăţii.

După criteriul regional, sunt subculturi politice regionale aflate

într-un anumit raport cu cultura politică naţională; după criteriul clasic,

există subculturi politice ale diferitelor clase şi categorii sociale.

Cultura politică include informaţiile deţinute de cetăţean în legătură

cu sistemul politic, sentimentele şi aprecierile referitoare la efectele

sistemului asupra sa.

În funcţie de dimensiunile cognitive, afective şi evaluative ale

culturii politice pot fi detectate trei tipuri de stări de spirit ale populaţiei

unei ţări în raport cu politicul: acord, apatie şi alienare. Acordul

presupune împletirea celor trei dimensiuni: cunoaştere, afectivitate,

evaluare. Apatia înseamnă existenţa cunoştinţelor politice, dar manifestarea

indiferenţei pe plan afectiv şi apreciativ. Alienarea denotă

existenţa cunoştinţelor politice, dar şi a lipsei de simpatie faţă de siste-

92

mul politic. Cu cât stările de apatie şi alienare sunt mai numeroase în



societate, cu atât instabilitatea sistemului politic este mai accentuată.

c) Valori şi norme politice

Componentă importantă a culturii politice, valoarea politică este

o relaţie socială în care se exprimă preţuirea acordată unor fapte

sociale (politice) în virtutea corespondenţei însuşirilor lor cu trebuinţele

sociale ale unei comunităţi umane şi cu idealurile acesteia. Ea

reprezintă o corelaţie a realului şi idealului. Ca elemente ale realităţii

social-politice, valorile sunt componente ale contextului situaţional al

acţiunii politice. Ca idealuri, ele joacă rolul de etalon, de cadru de

referinţă al activităţii politice, al conţinutului şi sensului vieţii politice,

orientând activitatea şi comportamentul politic al grupurilor sociale şi

indivizilor. Interiorizate, trăite, valorile se transformă în orientări valorice

prin care individul se raportează la multitudinea aspectelor politicului

şi la propria sa activitate, valorizându-le.

Reprezentând un cadru general de reglementare a relaţiilor politice

dintre grupurile sociale, dintre instituţiile politice, dintre indivizi,

direcţionând raporturile acestora faţă de puterea politică, faţă de structurile

de organizare socială şi politică, normele politice au rolul de a

asigura elementele funcţionale ale sistemului politic.

În acelaşi timp, ele orientează atitudinile individuale şi de grup

faţă de evenimentele politice, orientează comportamentul politic. Convertind

necesitatea în prescripţii, îndreptare, reguli, principii, modele,

normele politice asigură condiţii pentru desfăşurarea firească a acţiunii

politice.

d) Convingeri, atitudini şi comportament politic

După părerea lui S. Verba, cultura politică include convingerile

politice, care sunt reprezentări, idei, principii, judecăţi de valoare ce

motivează şi călăuzesc relaţiile unui individ sau ale unui grup social în

cadrul domeniului politic.

Atitudinea politică reprezintă o modalitate de raportare a individului

sau grupului social la problemele, fenomenele şi procesele politice

pe care le apreciază într-un anumit mod. În conţinutul atitudinii

politice, elementele cognitive şi evaluative sunt impregnate de o încărcătură

emoţional-afectivă deosebită. Organizând, pe baza valorilor,

convingerile politice, ordonând reprezentările cognitive, atitudinile

politice au un rol important în declanşarea comportamentului politic şi

în pregătirea unei acţiuni politice. Se consideră că atitudinea politică

are componente incitativ-orientative, selectiv-evaluative şi efectorii-

93

operaţionale. Atitudinea politică este corelată cu opinia politică,



aceasta din urmă devenind mod de exprimare a celei dintâi.

Atitudinea politică se caracterizează prin direcţie şi intensitate.



Direcţia presupune adeziunea sau refuzul, atracţia sau respingerea,

manifestarea „pro” sau „contra” ordinii politice, egalităţii sociale sau

altor fenomene politice. Intensitatea corespunde valorizării sau devalorizării

obiectelor politice într-o măsură mai mare sau mai mică.

Aceste două caracteristici sunt corelate: indivizii care au atitudini extreme

au, în acelaşi timp, şi atitudini intense.

Aflat în raport de complementaritate cu atitudinea, comportamentul

este considerat un „traducător” de atitudini, o atitudine explicită.

Corelat cu interesele, ca motivaţie a sa, şi cu scopurile, ca modele

mentale ce-l prefigurează şi orientează anticipat, comportamentul

politic este o reacţie de răspuns al individului sau grupului social la

situaţiile, evenimentele, fenomenele politice. În societate, individul se

raportează la un anumit status şi joacă un anumit rol. Comportamentul

este acela care asigură intrarea persoanei în rol şi satisfacerea cerinţelor

statusului.

e) Funcţiile culturii politice

Cultura politică este un element al stabilităţii sistemului politic,

al ordinii politice, este rezervorul de susţineri şi resurse al acestora.

Rolul culturii politice se realizează prin funcţiile sale: comunicaţională,

axiologică şi normativă.

Prin funcţia comunicaţională, cultura politică transmite actorilor

sociali informaţii cu privire la sistemul politic, valori şi norme politice,

criterii de apreciere a acţiunilor.

Prin funcţia axiologică se realizează aprecierea, valorizarea fenomenelor

politice. Rezultatele acţiunilor politice sunt material de construcţie

pentru cultura politică.

Ca orice cultură, cultura politică tinde spre consens, spre constituirea

unui acord între membrii societăţii asupra valorilor, credinţelor

şi deprinderilor de viaţă existente. Normativitatea obiectivă în componentele

organizatorice, simbolice ale culturii politice contribuie la integrarea

socială a individului.

2. Socializarea culturii politice. Aculturaţia

a) Conceptele de socializare şi aculturaţie politică

Politologii sunt preocupaţi şi de procesul prin care indivizii şi

grupurile sociale preiau selectiv şi asimilează cultura politică, acceptă

94

şi interiorizează normele şi valorile politice, rolurile şi modelele de



comportament politic. M. Duverger propune termenul de „socializare

a copiilor” şi cel de „aculturaţie a adulţilor”. Socializarea politică începe

în copilărie şi continuă întreaga viaţă.

Socializarea politică a copiilor este procesul prin care se întipăresc

în mintea acestora cunoştinţe, valori, norme, atitudini, convingeri

cu privire la sistemul politic, putere, autoritate, legitimitate politică.

Aculturaţia adulţilor este atât un proces dinamic de desocializare

şi resocializare, de renunţare la vechile norme, valori şi roluri politice

şi însuşire a altora noi, cât şi un proces de menţinere a schemei de

legitimitate existentă, a codurilor operaţionale, a atitudinilor anterioare.

Se poate întâmpla ca noile elemente cognitive, afective, evaluative şi

atitudinale să intre în conflict cu cele vechi, iar socializarea să dureze

o perioadă mai îndelungată.

b) Formarea atitudinilor politice

Formarea atitudinilor politice trebuie analizată în termenii aculturaţiei,

ai raportului dintre cultura politică şi personalitate. Personalitatea

de bază este configuraţia psihologică particulară, proprie membrilor

unei societăţi şi manifestată printr-un anumit stil de viaţă, pe

care indivizii îşi brodează variantele lor singulare. „Personalitatea de

bază este creaţia instituţiilor primare (norme familiale de educaţie) şi

sursa instituţiilor secundare (sisteme de valori şi ideologii politice, juridice,

morale) în care ea se proiectează în fiecare moment” (A. Lancelot).

În interiorul unei societăţi pot exista mai multe personalităţi de bază,

ca reflex al prezenţei subculturilor politice, regionale sau sociale.

c) Agenţii socializării politice

Familia este primul agent al socializării pe care îl întâlneşte individul.

Influenţele latente şi manifeste care prevalează în cursul primilor

ani de existenţă au un efect puternic şi durabil, contribuind la formarea

atitudinilor faţă de autoritate.

Partidele politice realizează socializarea politicii fie prin întărirea

culturii politice existente, asigurând, astfel, continuarea funcţionării

sistemului politic, fie prin iniţierea unor modificări importante

ale schemelor culturii politice existente.

Contactele directe cu sistemul politic, cu anumite elite politice sunt

o puternică forţă de modelare a reacţiilor individului faţă de politic.

Procesul socializării sau aculturaţiei politice nu înseamnă uniformizarea

individului, ci dezvoltarea capacităţii acestuia de a înţelege

politicul şi de a-şi forma propriile criterii de apreciere a activităţii

politice.

95

XII. INTERESELE NAŢIONALE



În pofida apariţiei a numeroşi actori noi şi puternici pe scena

internaţională, se poate aprecia că statul naţional continuă să fie încă

cel mai important „jucător” în arena mondială. Statele reprezintă încă

elementul fundamental al sistemului internaţional actual. Studierea

relaţiilor internaţionale necesită, în mod firesc, descifrarea intereselor

naţionale ale statelor.

1. Definirea intereselor naţionale

Sintagma interes naţional îşi are originea cu mult în urmă şi este

asociată cu apariţia statului naţional în secolele XVII-XVIII. Giovani

Botero, la 1589, pare a fi fost primul care a folosit acest concept.

Termenul este greu de surprins într-o definiţie unanim acceptată,

ca orice concept utilizat politic. Elementul central pentru definire îl

constituie ideea de interes. Interesele reprezintă orientări selective,

relativ stabile şi active spre anumite domenii de activităţi. Ele presupun

organizare, constanţă şi eficienţă, în structura lor intrând elemente

cognitive, afective şi volitive.

Hans Morgenthau afirma că ceea ce numim, în general, interes

naţional e format dintr-un „sâmbure tare”, prezent în orice împrejurare

şi un „înveliş” format din elemente variabile ce se modifică în

funcţie de împrejurările istorice. La rândul său, James Rosenau înţelege

prin interes naţional „tot ceea ce este mai bun” pentru o societate

naţională.

Conform strategiei de securitate naţională a României, interesele

naţionale sunt definite ca acele stări şi procese bazate pe valorile asumate

şi promovate de societatea românească prin care se asigură prosperitatea,

protecţia şi securitatea membrilor ei, stabilitatea şi continuitatea

statului.

2. Clasificarea intereselor naţionale



Yüklə 0,96 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin