şi societatea civilă
Preocupări teoretice cu privire la societatea politică şi societatea
civilă sunt prezente încă din Antichitate. Astfel, Democrit, sofiştii,
Socrate, Platon, Aristotel arătau că societatea trebuie să fie condusă de
o grupare de iniţiaţi, de înţelepţi cu competenţă profesională şi conduită
morală, care să exercite conducerea politică având consimţământul
cetăţenilor. Contribuţii importante sunt aduse în epoca modernă.
Astfel, Ch. Montesquieu arată în lucrarea sa Despre spiritul legilor
77
că societatea civilă există în mod autonom de societatea politică şi că
ea controlează statul şi puterile sale distincte. Totodată, el precizează
că legile sunt obligatorii, ele fiind „raporturi necesare ce derivă din
natura lucrurilor” şi urmăresc reglementarea raporturilor dintre cetăţeni
şi guvernanţi. De asemenea, Montesquieu subliniază şi preponderenţa
societăţii politice asupra societăţii civile, care defineşte libertatea
„despre dreptul de a face tot ceea ce îngăduie legile”. Observăm aici
însă o tendinţă a societăţii politice de a-şi subordona societatea civilă.
J.J. Rousseau, în cunoscuta lucrare Contractul social, a acreditat ideea
raporturilor contractuale între conducători şi conduşi, respectiv între
societatea politică şi societatea civilă. În declaraţia Revoluţiei Franceze
asupra drepturilor omului şi cetăţeanului (1789) se subliniază că
societatea civilă, înţeleasă ca o comunitate de oameni liberi şi egali,
există înaintea autorităţii de stat şi că puterea în stat se fundamentează
pe consensul poporului, pe contractul social. În acest document un
semnificativ rol a fost rezervat opiniei publice, aceasta fiind „voinţa
colectivă” ce conferă legitimitate activităţii politice.
Deci, la începutul epocii moderne, în timpul revoluţiilor burgheze,
cât şi în etapele care au urmat, problema delimitării sau a
raportului dintre societatea politică şi societatea civilă a deţinut un rol
prioritar, aducându-se clarificările necesare atât conceptelor de
societate politică şi civilă, raporturilor dintre ele, cât şi rolului lor în
viaţa socială. În multe cazuri, însă, cele două concepte nu apar
formulate cu suficientă claritate în lucrările diferiţilor gânditori.
Au existat autori care au conturat tendinţa de „topire” a sferei
societăţii civile în aceea a „vieţii de stat” sau a societăţii politice. De
exemplu, la John Locke conceptul de „societate civilă” este sinonim
cu cel de stat, la J.J. Rousseau conceptul de „societate civilă” se
identifică cu statul, pe care el îl denumeşte „stat civil”. Nici Immanuel
Kant şi nici Johann Fichte nu au recunoscut existenţa unei societăţi
civile, confundându-le cu societatea politică. În concepţia lui Kant,
„statul civil” este sinonim cu „statul politic”. Considerând, pe bună
dreptate, că societatea civilă este o creaţie a lumii moderne, Friederich
Hegel o defineşte ca fiind „diferenţa care intervine între familie şi
stat”. În scrierile sale se observă că termenul de societate civilă este
distinct de cel de societate politică.
Contribuţii la clarificarea conceptului de „societate civilă” a
adus şi Charles Alexis de Tocqueville, considerat, de Marcel Prélot,
primul politolog modern, un „Montesquieu” al secolului XIX.
78
Machiavelli, în lucrarea sa Principele, subliniază şi el diferenţa
dintre societatea politică şi societatea civilă. Cetatea, în concepţia
autorului, se împarte în popor şi organismele sale sociale şi societatea
politică, „cei mari”.
2. Societatea politică
Pe baza valorificării contribuţiilor menţionate, precizăm că prin
societate politică se înţelege totalitatea instituţiilor, organizaţiilor,
asociaţiilor şi mijloacelor de informare în masă, care în mod organizat
şi pragmatic se implică în problemele puterii şi conducerii
politice, fie făcând parte din organele de conducere politică, fie
activând pentru dobândirea puterii politice.
Aşadar, instituţiile, organizaţiile, asociaţiile, mijloacele de informare
cu caracter politic sunt cele care se implică în problema puterii
politice, fie pentru a o exercita, fie pentru a o dobândi dacă nu o deţin.
Societatea politică diferă de la o etapă la alta, de la o ţară la alta,
prin consistenţa ei organizatorică, autoritatea politică şi caracterul său
democratic.
În societatea politică se includ: statul cu toate componentele sale
(puterea legislativă, executivă, judecătorească); partidele politice; oricare
alte organizaţii care se implică în problema puterii prin manifestarea
unor opţiuni în organizarea şi conducerea societăţii şi printr-o
activitate de dobândire a puterii politice.
Ţinând cont de situaţia actuală, trebuie să se înţeleagă cu claritate
că organizaţii politice sunt numai acelea care, prin statut, prin
program, prin activităţi consfinţite de o reglementare legală, se implică
în problemele puterii politice, ale organizării şi conducerii societăţii.
Societatea politică este formată, de regulă, din guvernanţi sau cei
care tind să devină guvernanţi şi care, într-un regim democratic, se
află în slujba intereselor cetăţenilor pe baza unui stat de drept, care
slujeşte societăţii civile.
Într-un regim dictatorial, societatea politică tinde să-şi subordoneze
societatea civilă, pe care, în loc să o slujească, o transformă
într-un instrument de aservire.
3. Societatea civilă
Prin societate civilă se înţelege totalitatea indivizilor în calitate
de cetăţeni (făcând abstracţie de implicarea pe care o pot avea unii în
problemele puterii), a tuturor agenţilor şi organizaţiilor economice, a
79
tuturor organizaţiilor socio-profesionale, de creaţie etc. cu caracter apolitic,
care desfăşoară, în cadrul unor relaţii sociale, multiple activităţi.
Într-un regim democratic, societatea civilă îşi desfăşoară activitatea
pe baza unor legi ferme, inclusiv a constituţiei, menite să prevadă
şi să asigure drepturile şi libertăţile cetăţenilor, obligaţiile şi îndatoririle
pe care să le exercite fără oprelişti din partea societăţii politice,
precum: dreptul de exprimare, de asociere, de organizare, de grevă, de
demonstraţii, de circulaţie liberă, de informare şi instruire etc.
Pentru a determina societatea politică să o slujească într-un mod
cât mai eficient, societatea civilă trebuie să aibă un mare grad de
cunoaştere, organizare, responsabilitate şi, în conformitate cu legea, să
furnizeze mijloacele de a frâna puterea politică în eventualele sale
tendinţe de a-şi subordona societatea civilă, cum se întâmplă într-un
regim totalitar.
O putere, după cum constată Montesquieu, nu poate fi frânată
decât de o altă putere. În cazul nostru, puterea politică nu poate fi frânată
decât de puterea civilă.
Numai o societate politică autentic democratică, bazată pe egalitatea
şanselor, creează condiţii afirmării societăţii civile.
În cadrul unui regim politic democratic, între societatea politică
şi societatea civilă nu pot exista raporturi nici de subordonare, nici de
supraordonare, ci raporturi complexe de interdependenţă, îmbrăcând şi
forme contradictorii în anumite situaţii. Unele componente ale societăţii
civile, în anumite situaţii, au un caracter ambivalent, cum este, de
exemplu, instituţia bisericii. Interferenţele dintre societatea politică şi
societatea civilă au fost sesizate cu mult timp în urmă de G.W.Fr.
Hegel, care considera că nu poate fi vorba de o separare absolută a
societăţii politice (statul) de societatea civilă, manifestându-se o comunicare
biunivocă între stat şi societatea civilă. Această idee a inspirat
practica politică din mai multe ţări occidentale, în care s-au constituit
organisme de mediere între societatea politică şi societatea civilă.
Schimbările produse în urma revoluţiilor şi a altor evenimente
care au avut loc în ultimele decenii ale secolului XX în ţările din
Europa Centrală şi de Est, printre care şi România, au condus la înlăturarea
despotismului şi totalitarismului, la statornicirea pluralismului
politic, a orientării spre economia de piaţă, afirmarea drepturilor fundamentale
ale omului, vizând în cele din urmă aşezarea întregului
sistem social-politic pe principiile statului de drept, ale unei demo-
80
craţii autentice. Toate aceste elemente pot să-şi găsească o reală
înfăptuire numai în condiţiile afirmării şi maturizării societăţii civile.
Se poate conchide că în ţara noastră, în urma evenimentelor din
decembrie 1989, s-a realizat deschiderea spre mari prefaceri şi în
direcţia societăţii politice şi a societăţii civile.
IX. ACŢIUNEA POLITICĂ
Acţiunea politică trebuie privită din mai multe perspective: ca
activitate de organizare şi conducere desfăşurată de instituţiile politice
– stat, partid(e) de guvernământ; ca activitate a partidelor aflate în
opoziţie, a grupurilor de interes şi de presiune; ca activitate politică a
individului, a cetăţeanului.
Referitor la individ trebuie să operăm distincţia dintre omul politic,
cel care face cu adevărat politică, şi cetăţeanul de rând, care încearcă,
prin diferite modalităţi, să influenţeze viaţa politică a societăţii.
1. Conceptul şi formele acţiunii politice
În literatura politologică se poartă discuţii în legătură cu raportul
dintre participare şi acţiunea politică. Unii politologi consideră că în
conceptul de participare trebuie incluse doar acţiunile care respectă
regulile, normele regimului politic democratic. Însemnând „a lua parte”
la jocul politic aşa cum a fost el instituţionalizat, participarea ar fi o
activitate legal exercitată în direcţia sistemului politic.
Alţi politologi extind noţiunea de participare şi la forme de activitate
politică neconforme idealului democratic, adică terorism, asasinate
politice, tulburări ale vieţii politice sau orice alte modalităţi de
violenţă civilă prin care cetăţenii tind să influenţeze factorii puterii politice.
Se vorbeşte de o participare distructivă sau participare prin refuz.
Unii politologi includ în noţiunea de participare nu numai
acţiunea veritabilă, ci şi atitudinea politică, nivelul informaţiei politice
şi interesul pentru politică. Pentru a evita confuziile, vom prefera termenul
de acţiune politică, fără a-l exclude pe cel de participare.
Există diferite concepţii privind acţiunea politică, participarea.
Concepţia elitistă îşi manifestă neîncrederea în validitatea judecăţii
cetăţenilor asupra interesului colectiv, ceea ce duce la excluderea lor
din viaţa politică. G. Mosea tratează cetăţeanul ca pe un consumator
politic pasiv, incapabil să participe la viaţa politică.
81
Concepţia democratică a participării consideră acţiunea politică o
formă de activitate şi de împlinire a posibilităţilor fiinţei umane. Fără
participare, omul adult n-ar fi nici liber, nici fericit, chiar dacă forma
actuală a comunităţii ar corespunde dorinţelor sale. Teoreticienii înscrişi
în direcţia democratică socot participarea ca fiind dezirabilă atât sub
aspect cantitativ (cât mai mulţi cetăţeni participanţi), cât şi sub aspect
calitativ (diversificarea modurilor de intervenţie în viaţa politică).
Acţiunea politică este o acţiune voluntară, reuşită sau nu, organizată
sau nu, episodică sau continuă, utilizând mijloace legitime sau
ilegitime, vizând influenţarea selecţiei conducătorilor politici, la nivel
naţional sau local, a procesului de luare a deciziilor politice, precum şi
a administrării treburilor publice. Există tendinţa de a clasifica acţiunile
politice în convenţionale şi neconvenţionale, legale şi ilegale, paşnice
şi violente. Dintre formele acţiunii politice amintim: participarea
la campaniile electorale, votul, adeziunea la orice organizaţie politică,
urmărind obţinerea unor decizii favorabile unui grup sau întregii
societăţi, acţiuni diverse în favoarea partidelor politice, apartenenţa la
un partid şi activitatea în cadrul său, contactarea oamenilor politici,
demonstraţii, manifestaţii, mitinguri, exprimări publice ale opiniei,
apeluri, campanii de masă, petiţionarea, tulburări, asasinate politice. Se
observă tendinţa de a considera strada unul din locurile unde se desfăşoară
ritualul politic. Majoritatea acţiunilor politice presupune participarea
unui număr mare de oameni, a unor grupuri sociale structurate pe
diferite criterii. Doar în câteva din aceste acţiuni politice, individul se
manifestă izolat (votul, petiţionarea privind problemele personale).
Analiza acţiunilor politice scoate în evidenţă existenţa unor
deosebiri în ceea ce priveşte costurile, în energie şi timp, ale diferitelor
forme ale acestor acţiuni. Se disting astfel activităţi politice „uşoare”,
ca votul, şi „dificile”, ca participarea la campaniile electorale. Cu cât
intensitatea angajamentului, a solicitărilor pe care le presupune o acţiune
politică este mai mare, cu atât la aceasta participă mai puţine
persoane.
Aşa cum am arătat, în politologia contemporană se face distincţie
între participarea convenţională şi cea neconvenţională, de fapt
între acţiunea politică legitimă, conformă valorilor şi normelor modelului
democrat, şi acţiunea politică ilegitimă, caracterizată astfel datorită
atitudinii de negare a convenţiilor, a regimului politic democratic.
Intensificarea acţiunilor neconvenţionale s-a produs în deceniul
al şaptelea al secolului XX.
82
Corelând angajarea şi acţiunea politică, S. Barnes şi M. Kaase
disting patru situaţii în cadrul populaţiei: apatie politică (absenţa
angajării şi acţiunii politice); detaşarea politică (prezenţa angajării,
absenţa acţiunii politice); acţiunea politică expresivă (absenţa angajării,
prezenţa acţiunii); acţiunea politică instrumentală (prezenţa angajării
şi acţiunii politice). Raportate la interesul pentru politică, aceste
situaţii exprimă: lipsă totală de interes (apatie politică), nu prea mult
interes (acţiunea politică expresivă), un oarecare interes (detaşarea
politică) şi foarte mult interes (acţiunea politică instrumentală). Stilul
politic expresiv, ce caracterizează acţiunea politică neconvenţională,
este exploziv, împiedicând, uneori, interacţiunea raţională a iniţiatorilor
acţiunii cu autorităţile politice.
2. Condiţionarea socială şi culturală a acţiunii politice
Problema relaţiei între stratificarea socio-economică şi orientarea
politică preocupă politologia contemporană.
Cercetările politologice au evidenţiat că are loc o suprareprezentare
a grupurilor socio-profesionale dominante în populaţia participantă.
Acestea sunt citadinii de vârstă medie, cu un nivel socio-economic
ridicat, cu studii superioare şi care, având monopolul competenţei,
se simt îndreptăţiţi să pretindă o opinie politică autorizată.
Caracteristicile socio-economice nu epuizează identitatea socială
a individului. Există şi alte elemente: sexul, vârsta, locul de rezidenţă,
integrarea religioasă.
Nivelul studiilor are o influenţă asupra participării politice.
Competenţele cognitive, pe care le dezvoltă şcoala, îi permit individului
să întreţină un raport eficient cu procesul politic, să ştie cum să
abordeze problemele politice relativ abstracte ale societăţii complexe,
cum să se descurce cu birocraţiile statale.
Valorile politice influenţează potenţialul de acţiune politică al
individului. În perioada postbelică, în ţările dezvoltate din punct de
vedere economic s-a produs o schimbare în priorităţile valorice ale
diferitelor grupe de vârstă, schimbare care se manifestă în folosirea de
către acestea a unor stiluri diferite de acţiune politică.
R. Inglehart, pornind de la modelul lui A. Maslow, afirmă că
ierarhia valorilor individului depinde de gradul de satisfacere a trebuinţelor.
Unele trebuinţe se referă la obţinerea mijloacelor de subzistenţă
şi securitate. Ele dau naştere valorilor „materialiste”. În afara
acestora există şi trebuinţe „nonmaterialiste”: estetice, intelectuale, de
83
apartenenţă, de stimă. Ansamblul acestor trebuinţe formează valorile
postmaterialiste.
Ţinând seama de aprecierea acordată fie valorilor materialiste,
fie celor postmaterialiste, indivizii pot fi clasificaţi în „materialişti” şi
„post-materialialişti”. „Materialiştii” sunt preocupaţi de satisfacerea
nevoilor cvasifiziologice imediate şi a celor înrudite cu acestea. „Postmaterialiştii”
sunt tineri ce provin din medii avute şi au preocupări mai
îndepărtate de nevoile materiale.
Apariţia unor noi mişcări politice (feministe, studenţeşti,
ecologiste, antinucleare) a dus la corelarea dimensiunii „materialistpostmaterialiste”
cu dimensiunea establishment-antiestablishment.
„Materialiştii” sprijină instituţiile establishmentului, „postmaterialiştii”
tind să simpatizeze cu grupurile antiestablishment. „Postmaterialiştii”
sunt predispuşi să se angajeze în acţiuni de protest politic, în
schimb „materialiştii” sunt gata să sprijine reprimarea disidenţei politice.
Există o corelaţie între nivelul de conceptualizare politologică şi
acţiunea politică.
Se consideră că acţiunile convenţionale sunt modelate, mai ales,
de statusul socio-economic şi de factorii cognitivi specifici participanţilor,
în timp ce acţiunile neconvenţionale ar fi influenţate de vârsta
actorilor politici şi de priorităţile lor valorice. Aceste acţiuni conţin
elemente de hedonism şi iresponsabilitate, care reflectă, probabil, o
trăsătură a tinereţii. Deşi în prezent „postmaterialiştii” reprezintă doar
o minoritate, în societăţile dezvoltate ei continuă să fie o bază pentru
protestul social. Unii politologi consideră că viaţa politică a viitorului
va fi marcată de „postmaterialism”. Aceasta nu implică o negare a
valorilor „materialiste”, ele vor continua să-şi menţină rolul, dar valorile
„postmaterialiste” vor deveni relativ mai importante.
Libertatea politică se poate manifesta numai în situaţia în care
societatea oferă un cadru adecvat pentru aceasta. Indiscutabil, un regim
democratic asigură condiţii favorabile afirmării libertăţii politice.
Responsabilitatea politică presupune corelarea libertăţii individului
cu libertatea celorlalţi. În felul acesta, prin acţiunea sa liberă şi
responsabilă, individul nu afectează, ci stimulează libertatea celorlalţi
indivizi. Responsabilitatea constă în faptul că individul, cunoscând
normele stabilite de societate, îşi impune, prin autoconstrângere, respectarea
lor. Responsabilitatea implică deci autoangajarea, conştiinţa
datoriei. Aceste afirmaţii sunt valabile pentru regimurile democratice,
în care normele reflectă voinţa generală. Răspunderea se referă la
comportamentul individului în limitele unui sistem de norme, pe care
84
acesta le respectă, de cele mai multe ori, din obligaţie sau de teama
sancţionării juridice sau morale ce ar urma după încălcarea lor.
Într-un regim democratic, în funcţie de atitudinea indivizilor faţă
de norme, se manifestă în acţiunile politice ale acestora atât responsabilitatea,
cât şi răspunderea.
X. SCHIMBAREA ŞI DEZVOLTAREA SOCIALĂ
1. Conceptul de schimbare socială
Oamenii au manifestat totdeauna interes pentru ceea ce s-ar
putea numi „mersul istoriei”. Sub influenţa raţionalismului modern,
cei mai mulţi gânditori au presupus că există un „curs raţional” al
evenimentelor istorice, o direcţie precisă de evoluţie, sau chiar „legi”
care guvernează schimbarea şi succesiunea evenimentelor, etapelor,
proceselor sociale.
Au existat şi unele interpretări care puneau evoluţiile istorice sub
semnul accidentului pur, susţinând că întâmplarea îşi pune amprenta
pe tot ceea ce se petrece în societate.
Cele mai numeroase şi mai influente teorii moderne asupra
istoriei au acordat locul central nu întâmplării, ci unor „legi” sau
scheme de evoluţie, aşadar unor factori necesari, şi nu unor episoade
accidentale.
Una dintre cele mai vechi interpretări de acest tip este cea bazată
pe analogia dintre ciclul biologic (naştere-copilărie-maturitate-îmbătrânire-
moarte) şi cel social. S-a presupus încă din Antichitate că
printr-un ciclu asemănător celui biologic trece orice societate sau
civilizaţie (şi de aceea se vorbeşte de civilizaţii „tinere”, „mature” sau
„îmbătrânite”).
Cele mai pretenţioase şi, în acelaşi timp, cele mai efemere dintre
interpretările date evoluţiei omenirii sunt cele stadiale. Teoriile stadiale
pretind ca, pe baza anumitor criterii, să stabilească o schemă
unică de dezvoltare socială, obligatorie pentru toate societăţile şi
susceptibilă să conducă la predicţii asupra viitorului oricărei comunităţi.
Criteriile utilizate au fost foarte diverse: criterii pur intelectuale
(spre exemplu, Auguste Comte credea că omenirea s-a dezvoltat
trecând succesiv de la un stadiu religios la unul metafizic şi apoi la
unul ştiinţific sau pozitiv, după cum regândirea sa a fost dominată de
religie, filosofie sau ştiinţă); criterii de ordin tehnic (uneltele şi instrumentele
folosite în societate); criterii de ordin economic (tipurile de
activităţi economice desfăşurate, tipurile de organizare a economiei,
85
sau nivelul productivităţii şi al prosperităţii atinse); criterii compuse
(tehnico-economico-sociale).
La aceste interpretări „exacte”, trebuie adăugate o serie de teorii
speculative asupra istoriei, elaborate de diverşi filosofi care au dedus
„mersul istoriei” cu ajutorul propriului lor sistem de categorii şi scheme
speculative. Exemplul cel mai caracteristic este filosofia istoriei a
lui Hegel, bazată pe premisa că „istoria universală este progresul în
conştiinţa libertăţii”.
În secolul XXI, cea mai influentă teorie stadială a istoriei a fost
cea marxistă. Marx a susţinut că societatea omenească este determinată
să parcurgă o serie de stadii (sclavagism, feudalism, capitalism,
socialism, comunism) în virtutea unor legi istorice „obiective”.
Fiecare etapă ar fi caracterizată de anumite resurse tehnice şi tehnologii,
cărora le corespund anumite forme de proprietate şi relaţii
economice, acestora corespunzându-le, la rândul lor, anumite forme de
organizare socială şi politică (anumite tipuri de stat, o „conştiinţă”
specifică, un gen de cultură).
Teoria marxistă pretindea să facă şi predicţii asupra viitorului
societăţii, anunţând iminenta instaurare a socialismului (bazat pe
proprietatea de stat, planificarea economică şi „dictatura proletariatului”)
în toată lumea şi, într-un viitor mai îndepărtat, instaurarea comunismului.
Prăbuşirea comunismului în cea mai mare parte a lumii a infirmat
definitiv pretenţiile de „ştiinţificitate” ale teoriei marxiste despre
stadiile dezvoltării societăţii şi despre „inevitabilitatea” socialismului.
Ceea ce contează, însă, din acest punct de vedere nu este eşecul
unui sistem politic anume, ci problema de principiu dacă istoria poate
fi captată şi explicată în cadrul unei teorii capabile de a prevedea
viitorul. Marea majoritate a filosofilor contemporani consideră că o
asemenea teorie nu este posibilă.
Fenomenele sociale deja petrecute pot fi, desigur, descrise, ceea
ce de multe ori permite înţelegerea evenimentelor sau situaţiilor, deşi
chiar descrierile sunt aici totdeauna simplificate; dar complexitatea şi
variabilitatea lor (practic nu există două fenomene istorice identice)
împiedică alcătuirea unei teorii matematizabile şi apte să conducă la
predicţii. Ca urmare, toate teoriile care pretind să descrie global
„mersul istoriei” sunt neştiinţifice (speculative); ele pot fi interesante
sub diverse aspecte, dar rămân undeva între domeniul filosofiei şi cel
al utopiei (construcţiei imaginare), neaparţinând nici ştiinţei teoretice,
nici politicii practice.
86
2. Revoluţia
Radicalismul politic modern a exaltat revoluţia ca principal
mijloc de schimbare socială, de emancipare umană şi de progres.
Revoluţia Franceză (1789) a fost de nenumărate ori elogiată ca eveniment
epocal, început al unei noi ere în istoria modernă. Marx sugera
că numai revoluţiile dinamizează viaţa societăţii, numindu-le „locomotivele
istoriei”.
S-a creat astfel, în secolul al XIX-lea, o veritabilă ideologie a
revoluţiei, a schimbării radicale, cvasitotale. Rezultatul acestei ideologii
este o mentalitate radicală, conform căreia numai o schimbare bruscă
totală poate rezolva problemele unei societăţi, de aici chemarea neîntârziată
la „revoluţie” care se aude în situaţiile de criză.
Principalele trăsături ale revoluţiei sunt: caracterul brusc (care
o deosebeşte de evoluţiile sociale graduale), caracterul de lovitură de
forţă (sau violenţa), care o deosebeşte de orice schimbare democratică
normală (bazată pe exprimarea organizată a voinţei populare), caracterul
de schimbare politică profundă (care o deosebeşte de simplele
reforme parţiale sau „locale”), transferul puterii către un alt agent
social şi modificarea regimului politic, care o deosebeşte de o simplă
lovitură de stat, prin care schimbarea politică, relativ superficială,
afectează doar persoane sau grupuri politice mărunte şi nu un întreg
regim politic.
Cea mai disputată problemă legată de revoluţie este cea privitoare
la efectele ei şi caracterul lor benefic. Marxismul şi alte ideologii
revoluţionare atribuie revoluţiei efecte deosebit de profunde, ceea ce
justifică de altfel realizarea ei şi inevitabilele sacrificii implicate.
Criticii acestor ideologii susţin însă că ele se bazează pe mituri şi idei
fanteziste. Unul dintre miturile cele mai durabile este cel al „luptei
dintre bine şi rău”: revoluţionarii sunt prezentaţi drept exponenţii
Binelui şi ai Noului, iar adversarii lor drept exponenţi ai Răului şi ai
Vechiului; tot ceea ce ţine de noul regim este prezentat drept progresist,
benefic, moral, iar tot ceea ce ţine de vechiul regim drept
retrograd, negativ sau malefic, şi imoral. Ideologia revoluţionară este
deci maniheistă şi absolutizantă: ea escamotează atât ceea ce era
benefic în vechiul regim, cât şi tot ceea ce este negativ în revoluţie
(violenţă, constrângere, sacrificii) sau în noul regim; ea simplifică şi
chiar caricaturizează realitatea socială (oamenii „vechiului regim” sunt
exploatatori, „sug sângele poporului”, în timp ce oamenii „noului
regim” sunt eroi ai Binelui). Există tendinţa de a demoniza Vechiul şi
87
de a idiliza Noul: revoluţia este de obicei promotoarea unei utopii. Dar
această utopie nu este inofensivă: demonizarea unor oameni justifică
marginalizarea şi chiar exterminarea lor (cum s-a întâmplat în timpul
terorii de după Revoluţia Franceză sau în anumite perioade ale totalitarismului
comunist).
Din acest punct de vedere, filosofii subliniază adesea că o revoluţie
trebuie privită sub dublu aspect, pozitiv şi negativ. Referindu-se
la un exemplu fundamental, Jaspers scrie: „Revoluţia Franceză rămâne
un fenomen ambiguu, pentru că, deşi a urmărit libertatea şi raţiunea, a
acordat spaţiu despotismului şi violenţei. Ea orientează gândirea în
ambele direcţii: pe de o parte, către justeţea luptei împotriva răului,
opresiunii şi exploatării, pentru drepturile omului şi libertatea fiecărui
individ, iar pe de altă parte, către falsa opinie că lumea, în totalitatea
ei, ar putea fi întemeiată pe raţiune (în loc de a recurge la raţiune
pentru transformarea dependenţelor istorice, restructurarea autorităţii
şi a ierarhiei valorilor fără să se facă uz de violenţă)”.
Revoluţionarii insinuează că marea contradicţie este cea dintre
schimbarea totală (pe care o apără drept necesară) şi imobilitatea (apărată,
susţin ei, de „reacţionari” care vor „să nu se schimbe nimic”).
Dar observatorii mai obiectivi semnalează că niciodată nu se pune de
fapt această problemă: nu există niciodată schimbare „totală”, după
cum nici imobilitatea nu este vreodată completă. Este totdeauna vorba
de o dispută între adepţii diferitelor tipuri şi grade de schimbare:
radicalii susţin necesitatea unor schimbări bruşte, adânci, radicale, în
timp ce moderaţii pledează pentru schimbări treptate, precaute şi limitate
(controlate).
Concluzia acestei dispute este deci că nu există reţetă ideală,
ireproşabilă, de schimbare socială: rămâne la latitudinea membrilor
comunităţii de a alege modelul optim de schimbare şi de a cântări, în
funcţie de context, avantajele şi dezavantajele fiecărei strategii,
costurile şi beneficiile lor.
3. Dezvoltare, modernizare şi progres
Epoca modernă se prezintă totdeauna drept o epocă a dezvoltării
şi progresului pe toate planurile sociale. Cu toate acestea, şi în ciuda
faptului că existenţa dezvoltării nu poate fi consemnată de nimeni,
filosofia politică demonstrează că problemele dezvoltării şi progresului
sunt mult mai complicate decât par la prima vedere, fiind chiar
posibile îndoieli profunde cu privire la măsura în care se poate vorbi
de un progres global, atotcuprinzător, al societăţii.
88
Elementele cele mai simple ale dezvoltării sunt cele de ordin
tehnic, tehnologic şi economic. Nimeni nu poate nega progresele
imense făcute de tehnică şi tehnologie, după cum nu se poate nega nici
creşterea fără precedent a posibilităţilor economice (de producţie, de
satisfacere a nevoilor umane de bază, de realizare a prosperităţii). La
rândul lor, progresele tehnice şi economice se bazează pe progresele
incontestabile ale cunoaşterii (ştiinţele naturii, ale tehnicii, matematica,
informatica etc.).
Problema dificilă care generează cele mai numeroase controverse
este însă că în domeniul politic nu suntem interesaţi de aspectele
tehnice şi sectoriale ale dezvoltării societăţii, ci de aspectele existenţiale
(legate de viaţa şi starea oamenilor, de condiţia umană) şi globale
ale dezvoltării: adică ceea ce ne preocupă nu este dacă într-un sector
specific s-au făcut progrese (este evident că s-au făcut nenumărate
asemenea progrese), ci dacă viaţa oamenilor în ansamblu, relaţiile
dintre aceştia, starea societăţii la nivel global s-au îmbunătăţit. Nu
confortul şi performanţele „locale”, ci condiţia umană (situaţia omului
în societate) este ceea ce ne interesează. În acest sens, problemele
modernizării şi dezvoltării se dovedesc mult mai spinoase decât apar
la prima vedere.
XI. CULTURA POLITICĂ
În perioada postrevoluţionară din ţara noastră, nici un termen nu
s-a bucurat de o mai mare frecvenţă a utilizării, precum cel de cultură
politică. Marea majoritate a celor ce-l folosesc îi dau sensul de
„cunoştinţe politice”.
1. Conceptul de cultură politică
a) Precursori ai analizei culturii politice
Deşi termenul este de dată recentă, preocupări pentru studiul
culturii politice pot fi întâlnite adesea de-a lungul istoriei ideilor
politice. Herodot face referiri în opera sa Istorii la deosebirile dintre
diferite popoare în privinţa modului în care ele înţeleg politicul şi se
raportează la acesta. Platon şi Aristotel analizează, alături de celelalte
aspecte ale politicului, şi unele problemele legate de opinii şi condiţii
politice.
În Epoca Luminilor, unii filosofi, presupunând că ideile, opiniile
politice conduc lumea, că dezvoltarea societăţii este determinată de
89
înflorirea culturii, elaborau, de fapt, o teorie a culturii politice. D. Diderot,
D’Holbach, Helvetius considerau că factorul hotărâtor al dezvoltării
sociale este mediul social, care include atât statul, instituţiile politice
şi sociale, cât şi raţiunea, educaţia, cultura, morala. Ei insistă asupra
motivelor ideologice ale activităţii politice a oamenilor. Considerând
că instrucţia şi cunoaşterea sunt corolare ale democraţiei şi elementului
cognitiv al culturii, Condorcet, spre exemplu, susţinea necesitatea
instruirii poporului şi formarea civică a acestuia după legi noi.
Montesquieu şi Tocqueville, în perioade diferite, au încercat să
explice de ce sistemul politic al unei ţări a acţionat într-un anumit
mod, evidenţiind ideea că tradiţiile unei societăţi, spiritul instituţiilor
sale politice nu sunt manifestări întâmplătoare, ci produsul istoriei
poporului respectiv.
b) Dimensiunile cognitive, afective şi evaluative ale culturii politice
Analizând cultura politică, politologii sunt preocupaţi de raportul
culturii politice cu sistemul politic şi de relaţia dintre cultura politică
şi cultură în general. Procesul de separare a aspectelor culturale
ale politicului de celelalte manifestări ale acestuia facilitează înţelegerea
locului pe care cultura politică îl ocupă în cadrul sistemului
politic, focalizând atenţia asupra acestei ipostaze semnificative a vieţii
politice. Delimitarea culturii politice de celelalte specii ale culturii
permite evidenţierea trăsăturilor specifice, a regulilor de constituire şi
acţiune, a funcţiilor, a proceselor de socializare prin care această sferă
a culturii se manifestă în societate.
Conceptul de cultură politică a suscitat o serie de discuţii „pro”
şi „contra”. Cei care l-au creat şi utilizat iniţial – G. Almond, S. Verba,
L.Pye – reproşează studiilor psihoculturale, precum şi antropologiei
culturale „neputinţa de a recunoaşte că sfera politicului constituie o
subcultură distinctă, cu propriile reguli de comportament şi cu procesele
ei distincte de socializare”.
Politologul francez M. Duverger nu este de acord cu termenul de
cultură politică, afirmând că există aspecte politice ale culturii. A le
califica drept cultură politică înseamnă a face confuzie, spune M. Duverger.
Dezvoltarea unei bogate literaturi politologice despre cultură
politică este o consecinţă a progreselor antropologiei culturale şi psihologiei
sociale.
Antropologul englez E.B. Tylor, care a utilizat primul termenul
de cultură în cercetările sale, a definit-o ca fiind „un ansamblu complex
ce cuprinde cunoştinţele, artele, morala, legile, credinţele şi toate
90
celelalte aptitudini şi obiceiuri pe care le dobândeşte omul în calitatea
de membru al unei societăţi”. Alţi doi mari antropologi, Malinovski şi
Boas, includ în cultură produsele manufacturate, bunurile, procedeele,
tehnicile, ideile, obiceiurile şi valorile. În concepţia lui Tylor,
Malinovski şi Boas, cultura relevă atât ordinea simbolică, cât şi
ordinea morfologică.
Există o multitudine de definiţii ale culturii politice. După G. Almond,
cultura politică reprezintă reţeaua orientărilor, atitudinilor, valorilor,
convingerilor prin care individul se raportează la sistemul politic.
S. Verba consideră cultura politică a unei societăţi ca fiind
sistemul credinţelor empirice, simbolurilor expresive şi valorilor care
definesc situaţia în care are loc acţiunea politică, precum şi sistemul
de convingeri cu privire la matricea interacţiunii politice şi a instituţiilor
politice. În concepţia lui L. Pye, cultura politică este un set de
atitudini, credinţe şi sentimente care dau ordine şi sens unui proces
politic şi prevăd regulile şi convingerile subiacente care reglează comportamentul
politic. Ea cuprinde atât idealurile politice, cât şi normele
cu care se operează în politică. Ch. Foster consideră cultura politică o
sumă a valorilor percepute în comun şi simţite profund şi a credinţei
corespunzătoare lor, ce penetrează activităţile politice dintr-o societate
dată. Al. Ball afirmă că o cultură politică se compune din atitudini,
credinţe, emoţii şi valori ale societăţii legate de sistemul politic şi de
problemele politice.
După D. Kavanagh, cultura politică este o expresie prescurtată,
ce denotă mediul emoţional şi atitudinal în care operează sistemul politic.
Cultura politică reprezintă dimensiunea psihologică, subiectivă a
sistemului politic. Cultura politică a unei naţiuni derivă din modul în
care se reflectă sistemul politic în gândirea, în cunoaşterea membrilor
societăţii, din experienţele pe care indivizii le au cu privire la viaţa
politică, din modalităţile în care ei o apreciază, din pasiunile şi
afectele lor politice. Creatorii termenului de cultură politică se referă
explicit la faptul că aceasta este manifestarea în formă agregată a
dimensiunilor psihologice şi subiective ale politicului.
Cultura politică presupune dimensiuni cognitive, afective şi evaluative.
Dimensiunea cognitivă se referă la cunoştinţele asupra sistemului
politic şi faptelor politice. Dimensiunea afectivă include sentimentele
de ataşament, de angajare sau de refuz faţă de instituţiile şi
evenimentele politice, deci partea emoţională a atitudinilor politice.
Dimensiunea evaluativă se referă la judecăţile de valoare, la opiniile
91
exprimate asupra sistemului politic şi fenomenelor politice. Între
aceste dimensiuni există interdependenţe.
Din combinarea acestor trei dimensiuni rezultă trei tipuri de
culturi politice: cultura politică provincială (locală sau parohială),
cultura de supunere (de subordonare) şi cultura de participare. Cultura
parohială este caracteristică unor societăţi în care nu se poate vorbi,
în sens propriu, de o cultură politică naţională, nu există o conştientizare
a politicii naţionale şi nici interes pentru sistemul politic.
Are loc o simplă juxtapunere de culturi politice locale ale statului,
etniei, regiunii. Cunoştinţele, sentimentele, judecăţile de valoare sunt
orientate spre aceste entităţi locale.
Cultura de supunere este o cultură la nivel naţional. În cadrul
societăţii respective, oamenii sunt conştienţi de existenţa sistemului
politic, dar rămân pasivi, deoarece ei nu cred că au vreun rol de jucat,
că pot sau ar trebui să influenţeze deciziile.
În cultura de participare, cetăţenii se gândesc că pot influenţa
mersul sistemului politic prin diverse mijloace de care dispun. Culturile
politice orientate spre participare sunt rezultatul gradului înalt de
organizare şi educaţie din ţările respective şi reflectă experienţele lor
politico-istorice specifice.
O cultură politică având un caracter mixt este cultura civică.
Cultura politică poate fi analizată în raport cu societatea ca întreg
sau cu diferitele ei părţi componente. Sunt propuse diferite criterii
pentru departajarea subculturilor politice. Termenul de subcultură politică
nu are un sens peiorativ. Este folosit pentru a desemna modul în
care se raportează la sistemul politic diferitele subdiviziuni ale societăţii.
După criteriul regional, sunt subculturi politice regionale aflate
într-un anumit raport cu cultura politică naţională; după criteriul clasic,
există subculturi politice ale diferitelor clase şi categorii sociale.
Cultura politică include informaţiile deţinute de cetăţean în legătură
cu sistemul politic, sentimentele şi aprecierile referitoare la efectele
sistemului asupra sa.
În funcţie de dimensiunile cognitive, afective şi evaluative ale
culturii politice pot fi detectate trei tipuri de stări de spirit ale populaţiei
unei ţări în raport cu politicul: acord, apatie şi alienare. Acordul
presupune împletirea celor trei dimensiuni: cunoaştere, afectivitate,
evaluare. Apatia înseamnă existenţa cunoştinţelor politice, dar manifestarea
indiferenţei pe plan afectiv şi apreciativ. Alienarea denotă
existenţa cunoştinţelor politice, dar şi a lipsei de simpatie faţă de siste-
92
mul politic. Cu cât stările de apatie şi alienare sunt mai numeroase în
societate, cu atât instabilitatea sistemului politic este mai accentuată.
c) Valori şi norme politice
Componentă importantă a culturii politice, valoarea politică este
o relaţie socială în care se exprimă preţuirea acordată unor fapte
sociale (politice) în virtutea corespondenţei însuşirilor lor cu trebuinţele
sociale ale unei comunităţi umane şi cu idealurile acesteia. Ea
reprezintă o corelaţie a realului şi idealului. Ca elemente ale realităţii
social-politice, valorile sunt componente ale contextului situaţional al
acţiunii politice. Ca idealuri, ele joacă rolul de etalon, de cadru de
referinţă al activităţii politice, al conţinutului şi sensului vieţii politice,
orientând activitatea şi comportamentul politic al grupurilor sociale şi
indivizilor. Interiorizate, trăite, valorile se transformă în orientări valorice
prin care individul se raportează la multitudinea aspectelor politicului
şi la propria sa activitate, valorizându-le.
Reprezentând un cadru general de reglementare a relaţiilor politice
dintre grupurile sociale, dintre instituţiile politice, dintre indivizi,
direcţionând raporturile acestora faţă de puterea politică, faţă de structurile
de organizare socială şi politică, normele politice au rolul de a
asigura elementele funcţionale ale sistemului politic.
În acelaşi timp, ele orientează atitudinile individuale şi de grup
faţă de evenimentele politice, orientează comportamentul politic. Convertind
necesitatea în prescripţii, îndreptare, reguli, principii, modele,
normele politice asigură condiţii pentru desfăşurarea firească a acţiunii
politice.
d) Convingeri, atitudini şi comportament politic
După părerea lui S. Verba, cultura politică include convingerile
politice, care sunt reprezentări, idei, principii, judecăţi de valoare ce
motivează şi călăuzesc relaţiile unui individ sau ale unui grup social în
cadrul domeniului politic.
Atitudinea politică reprezintă o modalitate de raportare a individului
sau grupului social la problemele, fenomenele şi procesele politice
pe care le apreciază într-un anumit mod. În conţinutul atitudinii
politice, elementele cognitive şi evaluative sunt impregnate de o încărcătură
emoţional-afectivă deosebită. Organizând, pe baza valorilor,
convingerile politice, ordonând reprezentările cognitive, atitudinile
politice au un rol important în declanşarea comportamentului politic şi
în pregătirea unei acţiuni politice. Se consideră că atitudinea politică
are componente incitativ-orientative, selectiv-evaluative şi efectorii-
93
operaţionale. Atitudinea politică este corelată cu opinia politică,
aceasta din urmă devenind mod de exprimare a celei dintâi.
Atitudinea politică se caracterizează prin direcţie şi intensitate.
Direcţia presupune adeziunea sau refuzul, atracţia sau respingerea,
manifestarea „pro” sau „contra” ordinii politice, egalităţii sociale sau
altor fenomene politice. Intensitatea corespunde valorizării sau devalorizării
obiectelor politice într-o măsură mai mare sau mai mică.
Aceste două caracteristici sunt corelate: indivizii care au atitudini extreme
au, în acelaşi timp, şi atitudini intense.
Aflat în raport de complementaritate cu atitudinea, comportamentul
este considerat un „traducător” de atitudini, o atitudine explicită.
Corelat cu interesele, ca motivaţie a sa, şi cu scopurile, ca modele
mentale ce-l prefigurează şi orientează anticipat, comportamentul
politic este o reacţie de răspuns al individului sau grupului social la
situaţiile, evenimentele, fenomenele politice. În societate, individul se
raportează la un anumit status şi joacă un anumit rol. Comportamentul
este acela care asigură intrarea persoanei în rol şi satisfacerea cerinţelor
statusului.
e) Funcţiile culturii politice
Cultura politică este un element al stabilităţii sistemului politic,
al ordinii politice, este rezervorul de susţineri şi resurse al acestora.
Rolul culturii politice se realizează prin funcţiile sale: comunicaţională,
axiologică şi normativă.
Prin funcţia comunicaţională, cultura politică transmite actorilor
sociali informaţii cu privire la sistemul politic, valori şi norme politice,
criterii de apreciere a acţiunilor.
Prin funcţia axiologică se realizează aprecierea, valorizarea fenomenelor
politice. Rezultatele acţiunilor politice sunt material de construcţie
pentru cultura politică.
Ca orice cultură, cultura politică tinde spre consens, spre constituirea
unui acord între membrii societăţii asupra valorilor, credinţelor
şi deprinderilor de viaţă existente. Normativitatea obiectivă în componentele
organizatorice, simbolice ale culturii politice contribuie la integrarea
socială a individului.
2. Socializarea culturii politice. Aculturaţia
a) Conceptele de socializare şi aculturaţie politică
Politologii sunt preocupaţi şi de procesul prin care indivizii şi
grupurile sociale preiau selectiv şi asimilează cultura politică, acceptă
94
şi interiorizează normele şi valorile politice, rolurile şi modelele de
comportament politic. M. Duverger propune termenul de „socializare
a copiilor” şi cel de „aculturaţie a adulţilor”. Socializarea politică începe
în copilărie şi continuă întreaga viaţă.
Socializarea politică a copiilor este procesul prin care se întipăresc
în mintea acestora cunoştinţe, valori, norme, atitudini, convingeri
cu privire la sistemul politic, putere, autoritate, legitimitate politică.
Aculturaţia adulţilor este atât un proces dinamic de desocializare
şi resocializare, de renunţare la vechile norme, valori şi roluri politice
şi însuşire a altora noi, cât şi un proces de menţinere a schemei de
legitimitate existentă, a codurilor operaţionale, a atitudinilor anterioare.
Se poate întâmpla ca noile elemente cognitive, afective, evaluative şi
atitudinale să intre în conflict cu cele vechi, iar socializarea să dureze
o perioadă mai îndelungată.
b) Formarea atitudinilor politice
Formarea atitudinilor politice trebuie analizată în termenii aculturaţiei,
ai raportului dintre cultura politică şi personalitate. Personalitatea
de bază este configuraţia psihologică particulară, proprie membrilor
unei societăţi şi manifestată printr-un anumit stil de viaţă, pe
care indivizii îşi brodează variantele lor singulare. „Personalitatea de
bază este creaţia instituţiilor primare (norme familiale de educaţie) şi
sursa instituţiilor secundare (sisteme de valori şi ideologii politice, juridice,
morale) în care ea se proiectează în fiecare moment” (A. Lancelot).
În interiorul unei societăţi pot exista mai multe personalităţi de bază,
ca reflex al prezenţei subculturilor politice, regionale sau sociale.
c) Agenţii socializării politice
Familia este primul agent al socializării pe care îl întâlneşte individul.
Influenţele latente şi manifeste care prevalează în cursul primilor
ani de existenţă au un efect puternic şi durabil, contribuind la formarea
atitudinilor faţă de autoritate.
Partidele politice realizează socializarea politicii fie prin întărirea
culturii politice existente, asigurând, astfel, continuarea funcţionării
sistemului politic, fie prin iniţierea unor modificări importante
ale schemelor culturii politice existente.
Contactele directe cu sistemul politic, cu anumite elite politice sunt
o puternică forţă de modelare a reacţiilor individului faţă de politic.
Procesul socializării sau aculturaţiei politice nu înseamnă uniformizarea
individului, ci dezvoltarea capacităţii acestuia de a înţelege
politicul şi de a-şi forma propriile criterii de apreciere a activităţii
politice.
95
XII. INTERESELE NAŢIONALE
În pofida apariţiei a numeroşi actori noi şi puternici pe scena
internaţională, se poate aprecia că statul naţional continuă să fie încă
cel mai important „jucător” în arena mondială. Statele reprezintă încă
elementul fundamental al sistemului internaţional actual. Studierea
relaţiilor internaţionale necesită, în mod firesc, descifrarea intereselor
naţionale ale statelor.
1. Definirea intereselor naţionale
Sintagma interes naţional îşi are originea cu mult în urmă şi este
asociată cu apariţia statului naţional în secolele XVII-XVIII. Giovani
Botero, la 1589, pare a fi fost primul care a folosit acest concept.
Termenul este greu de surprins într-o definiţie unanim acceptată,
ca orice concept utilizat politic. Elementul central pentru definire îl
constituie ideea de interes. Interesele reprezintă orientări selective,
relativ stabile şi active spre anumite domenii de activităţi. Ele presupun
organizare, constanţă şi eficienţă, în structura lor intrând elemente
cognitive, afective şi volitive.
Hans Morgenthau afirma că ceea ce numim, în general, interes
naţional e format dintr-un „sâmbure tare”, prezent în orice împrejurare
şi un „înveliş” format din elemente variabile ce se modifică în
funcţie de împrejurările istorice. La rândul său, James Rosenau înţelege
prin interes naţional „tot ceea ce este mai bun” pentru o societate
naţională.
Conform strategiei de securitate naţională a României, interesele
naţionale sunt definite ca acele stări şi procese bazate pe valorile asumate
şi promovate de societatea românească prin care se asigură prosperitatea,
protecţia şi securitatea membrilor ei, stabilitatea şi continuitatea
statului.
2. Clasificarea intereselor naţionale
Dostları ilə paylaş: |