Organizaţii europene şi euroatlantice prof univ dr. Andrei popescu obiective

Interesele de bază (categorii):

• Apărarea patriei. Aspectul se referă la protecţia fizică a cetăţenilor

unui stat naţional şi la păstrarea integrităţii teritoriale a acestuia.

• Libertatea (promovarea valorilor) se referă la păstrarea sistemului

politic al statului şi, ceea ce este mai important, la libertatea

de a alege propria formă de guvernare şi propriile instituţii politice

(stabilirea legitimităţii sau difuzarea valorilor fundamentale ale naţiunii).

96

• Bunăstarea economică. Este vorba de capacitatea unui popor,

unei naţiuni de a-şi asigura hrana, habitatul, cele necesare unei vieţi

prospere.

• Ordinea mondială. Se referă la interesul unei naţiuni de a

stabili şi de a păstra un mediu (o conjunctură) internaţională politică şi

economică în care să se poată simţi în siguranţă.

În literatura de specialitate americană se disting următoarele

categorii de interese:

• Interese vitale. Dacă nu se realizează, vor fi consecinţe imediate

asupra intereselor naţionale vitale.

• Interese majore (importante). Dacă nu se realizează, se vor

produce daune care vor afecta eventual interesele naţionale vitale.

• Interese periferice. Dacă nu se realizează, este puţin probabil

ca interesele vitale să fie afectate.

Interesele naţionale nu derivă din factori externi, ci din opţiunile

politice şi, de aceea, voluntare, ale elitei la putere.

3. Interesele naţionale ale României

Interesele naţionale potrivit Strategiei de dezvoltare a României

din 2001:

– menţinerea integrităţii, unităţii, suveranităţii şi independenţei

statului român;

– garantarea drepturilor şi libertăţilor democratice fundamentale,

asigurarea bunăstării, siguranţei şi protecţiei cetăţenilor României;

– dezvoltarea economică şi socială a ţării, în pas cu dezvoltarea

contemporană. Reducerea susţinută a marilor decalaje care despart

România de ţările dezvoltate europene;

– realizarea condiţiilor pentru integrarea României ca membru al

NATO şi UE. România trebuie să devină componentă, cu obligaţii şi

drepturi depline, a celor două organizaţii, singurele în măsură să îi

garanteze un statut de independenţă şi suveranitate şi să îi permită o

dezvoltare economică, politică şi socială similară ţărilor democratice;

– afirmarea identităţii naţionale şi promovarea acesteia ca parte a

comunităţii de valori democratice; valorificarea şi dezvoltarea patrimoniului

cultural naţional şi a capacităţii de creaţie a poporului român;

– protecţia mediului înconjurător, a resurselor naturale, a calităţii

factorilor de mediu, la nivelul standardelor internaţionale.

În apărarea şi promovarea intereselor sale naţionale România va

respecta principiile dreptului internaţional, va dezvolta spiritul de dia-

97

log şi cooperare cu toate organizaţiile internaţionale şi statele interesate

în realizarea stabilităţii şi securităţii.

4. Obiectivele politicii de securitate naţională care asigură

înfăptuirea intereselor naţionale

Obiectivele de securitate naţională a României stabilesc orientarea

efectivă şi reprezintă reperele de bază ale acţiunii practice, sectoriale,

a diferitelor instituţii ale statului, astfel încât îndeplinirea lor

coerentă, corelată şi interdependentă să garanteze şi să conducă la realizarea

şi afirmarea intereselor fundamentale ale ţării.

Strategia de securitate naţională a României fixează următoarele

obiective:

– păstrarea independenţei, suveranităţii, unităţii şi integrităţii

teritoriale a statului român, în condiţiile specifice ale aderării la NATO

şi integrării ţării în Uniunea Europeană;

– garantarea ordinii constituţionale, consolidarea statului de

drept şi a mecanismelor democratice de funcţionare a societăţii româneşti,

prin: asigurarea libertăţilor democratice ale cetăţenilor, a drepturilor

şi îndatoririlor constituţionale, a egalităţii şanselor, perfecţionarea

sistemului politic şi dezvoltarea modalităţilor de realizare a solidarităţii

sociale, aprofundarea reformei în justiţie, întărirea autorităţii instituţiilor

statului, consolidarea mecanismelor de respectare şi aplicare a

legii;

– relansarea economiei naţionale, combaterea sărăciei şi a şomajului,

perfecţionarea mecanismelor economiei de piaţă şi a disciplinei

financiare;

– dezvoltarea societăţii civile şi a clasei de mijloc;

– asigurarea stabilităţii sistemului financiar-bancar şi a echilibrului

social;

– modernizarea instituţiilor de apărare naţională, în conformitate

cu standardele NATO;

– optimizarea capacităţii de apărare naţională, în conformitate cu

standardele NATO;

– îmbunătăţirea capacităţii de participare la acţiunile internaţionale

pentru combaterea terorismului şi a crimei organizate;

– îmbunătăţirea stării de sănătate a populaţiei şi protecţiei copilului,

dezvoltarea instituţiilor de educaţie, cercetare şi cultură;

– reforma administraţiei publice şi dezvoltarea regională, în

corelaţie cu practicile şi reglementările europene;

98

– armonizarea relaţiilor interetnice şi edificarea statului civic

multicultural, având drept garanţii ale securităţii participarea socială,

integrarea interculturală şi subsidiaritatea în actul de guvernare;

– acţiuni diplomatice şi o politică externă creativă, dinamică şi

pragmatică, bazată pe respectarea tratatelor şi acordurilor internaţionale

la care România este parte, a obiectivelor şi principiilor Cartei ONU;

– diversificarea şi strângerea legăturilor cu românii care trăiesc

în afara graniţelor ţării;

– participarea activă la acţiunile de cooperare internaţională pentru

combaterea terorismului şi a crimei organizate transfrontaliere;

– dezvoltarea relaţiilor de bună vecinătate şi a unei conduite

participative pe plan regional, pentru consolidarea stabilităţii şi reglementarea

crizelor;

– asigurarea securităţii ecologice;

– implicarea societăţii civile în realizarea obiectivelor strategiei

de securitate.

Realizarea acestor obiective va produce modernizarea structurală

a societăţii româneşti şi va accelera rezolvarea marilor probleme

cu care aceasta se confruntă, va realiza şi va proteja interesele naţionale,

va asigura securitatea naţională a ţării şi a cetăţenilor ei.

XIII. PERSPECTIVA POLITOLOGICĂ ASUPRA

RELAŢIILOR INTERNAŢIONALE

Relaţiile politice naţionale şi internaţionale au o mare importanţă

în problematica lumii contemporane. Există unele situaţii şi valori

comune atât politicii interne, cât şi politicii externe, din care decurg

probleme comune celor două sfere:

– Problema normelor: relaţiile (între state, naţiuni, organisme

internaţionale) trebuie să se bazeze pe reguli şi norme sau pe voinţa

arbitrară ori pe libertatea nelimitată?

– Problema forţei: relaţiile trebuie să fie guvernate de forţa

dreptului sau de dreptul forţei?

– Problema scopului final: scopul trebuie să fie găsirea unui

modus vivendi, a unui mod de cooperare şi convieţuire paşnică, sau

dominarea unor agenţi de către alţii?

– Problema „regulilor jocului”: competiţiile care se nasc trebuie

şi ele să fie guvernate de reguli şi norme sau să se desfăşoare fără nici

o regulă?

99

– Problema distincţiei factual-normative: faptele nu trebuie confundate

cu normele.

– Problema responsabilităţii.

– Problema autonomiei.

– Problema corelării binelui individual cu cel general.

Ca răspuns la aceste probleme au apărut, de milenii, anumite

principii de politică internaţională, care au fost uneori (dar nicidecum

totdeauna) respectate, însă care au fost foarte des evocate ca argumente

în disputele internaţionale.

Pe de altă parte, este esenţial să se observe că, pe lângă elementele

comune, există şi deosebiri foarte mari între politica internă şi cea

internaţională.

Concepţiile optimiste asupra relaţiilor internaţionale au primit

denumiri diverse, după cum se urmărea evidenţierea uneia sau alteia

dintre trăsăturile lor caracteristice. Ele se numesc normativiste, în special

pentru că afirmă încrederea în posibilitatea fondării raporturilor

internaţionale pe norme.

Concepţiile optimiste sunt în general raţionaliste, în mai multe

sensuri. Mai întâi, în sensul că privesc omul în general, precum şi

omul politic în special, ca pe o fiinţă raţională, ale cărei decizii şi

conduite sunt fundamentate pe intenţii şi calcule raţionale. În al doilea

rând, ele sunt raţionaliste pentru că pleacă de la premisa posibilităţii

aşezării raporturilor internaţionale pe baze raţionale, pe baze morale.

În al treilea rând, concepţiile optimiste sunt idealiste, deoarece ele tind

să încurajeze o viziune ideală asupra oamenilor, naţiunilor şi statelor.

Este foarte greu de evaluat în ce măsură aceste premise optimiste

au contribuit la îmbunătăţirea climatului internaţional. Adepţii

idealismului sau normativismului susţin că această contribuţie a fost

deosebit de importantă, în schimb criticii lor pretind că un asemenea

optimism nu a făcut decât să falsifice realitatea politică şi să creeze

aşteptări sau speranţe nerealiste.

Realismul politic este principalul adversar al idealismului, raţionalismului

şi internaţionalismului politic normativist. În opoziţie cu

teoriile amintite mai sus, realismul politic pleacă de la o viziune mai

puţin optimistă despre om şi relaţiile interumane. El continuă nu tradiţia

raţionalistă kantiană, ci pe cea pesimistă, hobesiană, de interpretare

a naturii umane şi a relaţiilor sociale. În acest context, fiecare

dintre agenţi este definit de încercarea de a câştiga în dauna celorlalţi.

Politica, în ansamblu, apare ca luptă pentru putere şi dominaţie, ca

100

activitate concurenţială, şi nu cooperativă, guvernată de interese şi

ambiţii, nu de idealuri nobile sau norme morale.

Problema dreptăţii internaţionale

De cele mai multe ori, prin „dreptate” se înţelege în această sferă

respectarea normelor dreptului internaţional. Unii gânditori au mers

chiar mai departe, evocând ideea unei dreptăţi internaţionale care ar

cere o redistribuire a bogăţiei între state şi o obligaţie a tuturor statelor

de a ajuta cetăţenii altor state să depăşească obstacole ca: sărăcia extremă,

persecuţia politică, lezarea drepturilor fundamentale ale omului

etc.

Dezbateri intense se desfăşoară în legătură cu dreptatea şi în

sfera protecţiei drepturilor omului. Adepţii universalismului susţin că

drepturile omului au un caracter universal, că toate statele sunt obligate

să le respecte, şi că intervenţia unui stat pentru apărarea drepturilor

lezate ale cetăţenilor altui stat este legitimă, dreaptă (chiar obligatorie

din punct de vedere moral), cu toate că ea încalcă principiul

respectării suveranităţii şi independenţei. Cu alte cuvinte, universaliştii

presupun că principiul respectării drepturilor omului este mai presus

decât cel al respectării suveranităţii naţionale. Criticii universalismului

adoptă poziţia opusă: evocând adesea diferenţele culturale, de valori şi

tradiţii, dintre naţiuni, ei resping ideea universalităţii drepturilor omului,

apărând în schimb ideea multiculturalismului.

O dispută similară s-a născut şi în legătură cu globalizarea.

Adepţii acesteia susţin că globalizarea (economică, politică, informaţională)

a determinat o reducere a independenţei şi a suveranităţii naţionale

şi, deci, că intervenţia străină sau internaţională într-un anumit

stat (unde, spre exemplu, sunt lezate drepturile omului) nu mai poate fi

considerată drept simplă încălcare a suveranităţii, drept simplă nedreptate.

Adversarii acestui punct de vedere obiectează însă că globalizarea

nu este doar o realitate de fapt, ci şi o ideologie, un mit justificator

pentru hegemonia unor state care obţin maximum de avantaje

economice, politice şi culturale de pe urma ei – în acest context, ei

critică şi resping ca nedrepte numeroase iniţiative care încalcă suveranitatea

naţională.

Problematica relaţiilor internaţionale rămâne un domeniu deosebit

de controversat, nu numai între state şi politicieni, ci şi între

politologi.

101

XIV. SECURITATEA NAŢIONALĂ

Conceptul de securitate (în sensul de securitate naţională sau

internaţională) este relativ nou, chiar dacă din toate timpurile a existat

preocuparea pentru găsirea unor mecanisme prin care să se realizeze

prezervarea identităţii statelor.

Conceptul de securitate şi elementele sale componente au suferit

de-a lungul timpului modificări mai mult sau mai puţin importante, în

raport de schimbările care au avut loc pe plan internaţional.

În general, securitatea şi conceptele sale corelative au pornit de

la situaţia obiectivă potrivit căreia în lume există o pluralitate de state

care, în anumite condiţii, ar putea permite asigurarea existenţei fiecărui

stat, precum şi a ansamblului acestora.

În istoria relaţiilor internaţionale, concepţiile politico-militare şi

strategice au avut, în general, la bază, ideea forţei, considerându-se că

pacea şi securitatea, ca, de altfel, însăşi supravieţuirea statelor, depind

de puterea militară, economică, demografică şi puterea aliaţilor lor. În

acest context au apărut concepte precum „echilibrul de forţe”, „descurajarea”,

„neutralitatea”, „coexistenţa paşnică”, „nealinierea”, iar mai

de curând, „securitatea colectivă”, „securitatea comună”, „securitatea

democratică”, „securitatea multidimensională” etc.

Fără a face o trecere în revistă a multitudinii de definiţii care au

fost sau sunt date securităţii la modul comun, putem spune că prin

securitate înţelegem acea situaţie în care se găseşte un stat, care-i permite

să se afle la adăpost de o eventuală agresiune, să-şi prezerve valorile

fundamentale şi să-şi promoveze interesele.

Dificultatea definirii acceptabile a securităţii este determinată de

o serie de factori cum ar fi:

• securitatea este în primul rând o problemă de percepţie. Acest

element subiectiv inerent politicii de securitate determină o goană

frenetică a tuturor statelor după securitate, rezultatul fiind de fapt

contrar. Vezi dilema securităţii formulată de John Hertz (1950).

Demersurile statelor pentru satisfacerea propriilor nevoi de securitate

lipsite de intenţii agresive conduc la o creştere a insecurităţii pentru

alte state, care le interpretează ca pe potenţiale ameninţări, deşi aceste

demersuri au un caracter pur defensiv;

• securitatea este un concept relaţional care presupune o ajustare

permanentă a unui set de parametri interni la condiţiile mediului internaţional,

un proces cu o dinamică variabilă, orientat spre prezervarea

spaţiului şi valorilor;

102

• securitatea este stare şi proces în acelaşi timp, în funcţie de

faptul dacă o privim în sincronie sau diacronie;

• securitatea este o problemă de cunoaştere care trebuie tratată

într-o manieră ştiinţifică, deşi conceptul este utilizat preponderent

politic. Depăşind cadrul strict al domeniului militar, în care riscurile şi

ameninţările sunt mai uşor de evaluat, există şi alte tipuri de riscuri şi

ameninţări neconvenţionale, de factură nouă, care, dacă nu sunt

percepute şi evaluate corespunzător, pot avea consecinţe dintre cele

mai nefaste (vezi 11 septembrie 2001);

• securitatea este un concept multidimensional, încorporând elemente

militare, politico-diplomatice, economico-financiare, ecologice,

societale etc. Aceste elemente nu acţionează neapărat independent

unul de altul, ci, de regulă, interdependent.

Din aceste considerente, abordarea conceptuală a securităţii trebuie

făcută din perspectivă sistemică, în care securitatea trebuie văzută

ca o stare de echilibru dinamic a unui anumit sistem, în care au loc

diverse procese organizante şi dezorganizante.

De asemenea, în definirea securităţii trebuie utilizate o serie de

criterii cum ar fi: centralitatea valorilor, momentul şi intensitatea ameninţărilor,

natura politică a securităţii ca obiectiv al statului etc.

Există mai multe paliere ale securităţii: subnaţional (individul

fiind ultimul nivel), naţional şi internaţional.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Ion Mitran, Politologie, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2000.

2. Adrian-Paul Iliescu, Introducere în politologie, Editura ALL, Bucureşti,

2002.

3. Dumitru Lepădatu, Procese şi fenomene politice, Editura Actami,

Bucureşti, 2000.

4. Anton Carpinschi, Cristian Bocancea, Ştiinţa politicului, vol. I, Iaşi, 1998.

5. Giovanni Sartori, Teoria democraţiei reinterpretată, Editura Polirom,

1999.

6. Samuel Huntington, Ordinea politică a societăţilor în schimbare, Editura

Polirom, 1999.

13

RELAŢII INTERNAŢIONALE (I)

Prof. univ. dr. VASILE PUŞCAŞ

Obiective

Cursul îşi propune iniţierea studenţilor în problematica relaţiilor

internaţionale din punct de vedere al conceptelor şi paradigmelor, dezvoltarea

abilităţilor de analiză comparativă şi evaluare a evenimentelor

de pe scena internaţională contemporană.

Semestrul I

1. STUDIEREA RELAŢIILOR INTERNAŢIONALE

TERMENI DE REFERINŢĂ

Expresia „internaţional” (sfârşitul secolului XVIII, J. Bentham)

derivă din latinescul intergentes (secolul XVII, R. Zouche) ambele

defineau acea ramură a dreptului numită „dreptul naţiunilor”/ jus gentium.

Jus gentium intergentes international

Relaţii

intersuverani oficiale

interstate legale

internaţiuni diplomatice

CONŢINUTUL DOMENIULUI DE STUDIU

Relaţii internaţionale ca domeniu de studiu = disciplină a secolului

XX (manualul lui Paul Reinsch despre politica mondială –1900);

dezvoltare după primul război mondial; evoluţie spectaculoasă după al

doilea război mondial; azi – percepţie şi preocupare cotidiană/comună.

Conform opiniei lui R.D. Wendzel, relaţiile internaţionale tratează

adevărul ca realitate a faptelor de viaţă, adică a mediului/

contextului internaţional. Teme:

– Care sunt actorii interacţiunilor şi ce caracteristici au?

– Cum se prezintă funcţiile guvernamentale în sistemul politic

internaţional?

14

– Care este rolul dreptului internaţional?

– Ideologia are o contribuţie semnificativă în determinarea variatelor

aspecte ale politicii?

– Cât de importanţi sunt factorii de putere?

– Ce tipuri de relaţii iau cel mai mult în considerare politicienii

(de exemplu: conflict, cooperare etc.)?

– Aspectele etice şi morale au vreun impact în formularea şi

realizarea politicii?

Stanley Hoffman susţinea că relaţiile internaţionale sunt un domeniu

ce tratează factorii şi activităţile care susţin politicile externe şi

puterea unităţilor de bază în care lumea este structurată.

Relaţiile internaţionale se referă la:

– politici externe;

– politici internaţionale;

– sistem internaţional;

– condiţiile interne ale actorilor;

– analiza proceselor decizionale la nivel de actor (toate categoriile)

şi sistem;

– previzionarea evoluţiei sistemului.

DOMENII DE ANALIZĂ

Politica externă:

Politica internaţională:

15

Sistem internaţional:

CARACTER INTERDISCIPLINAR

Holsti vorbeşte despre procese politice (în sens larg) la nivel

internaţional, în diferite contexte istorice, care necesită analiză/studiere

sistematică şi profesională pentru a circumscrie sistemului internaţional

multitudinea de date disparate.

2. RELAŢIILE INTERNAŢIONALE:

CONCEPTE ŞI PARADIGME

CONCEPTE

Concepte funcţionale de bază:

Putere =

influenţarea lui A de către B, controlul exercitat într-un

sistem de către un factor asupra altuia

putere socială (în relaţiile internaţionale) – aspecte:

– fizic

– psiho-cultural

distribuirea puterii (în relaţiile internaţionale) – la nivel de:

– individ

– grup

– state

– organizaţii regionale

Există anumite zone ce exercită putere organizaţii regionale.

Guvernarea = un grup de bază teritorială, în care anumite organizaţii,

instituţii asigură întreg managementul puterii şi organizarea

relaţiilor de putere a subgrupurilor.

Suveranitatea = calitatea majoră a centrilor de putere de pe scena

globală

– atât în sens legal, cât şi politic

– inegalitate politică între state

16

Concepte şi nivelul de sisteme politice conectate relaţiilor

internaţionale

„Actor” (în relaţiile internaţionale) = subiect politic al sistemului

internaţional şi al relaţiilor internaţionale:

Statele – principalul actor în relaţiile internaţionale – se manifestă

prin guvern;

Organizaţii internaţionale;

Organizaţii multinaţionale/interguvernamentale (OIG);

Organizaţii nonguvernamentale (ONG);

Grupuri internaţionale;

Indivizi – se manifestă prin comunicare.

Studiul factologic al relaţiilor internaţionale se raportează la

domeniul multidisciplinar; trebuie avuţi în vedere toţi factorii militari,

economici, tehnologici etc.

PARADIGME ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

– Idealistă – exemplu: Woodrow Wilson – tendinţe: legalformală

şi morală (cum = aspiraţie, ce = realitate).

– Realistă – se dezvoltă mult după al doilea război mondial

(Hans Morgenthau) din „Realpolitik”.

– Atitudine acţională: lupta pentru putere, balanţa puterii, concertul

puterilor.

– Modernistă – adeseori numită transnaţionalistă şi globalistă.

– Post-modernistă – pragmatism şi interdependenţă.

EVOLUŢIA ISTORICĂ A SISTEMULUI INTERNAŢIONAL

Orice sistem şi, implicit, sistemul internaţional este definit ca fiind

alcătuit dintr-un număr de actori, o configuraţie (distribuţia actorilor)

şi relaţia, procesele ce au loc între actori.