Organizaţii europene şi euroatlantice prof univ dr. Andrei popescu obiective

Parteneriatul pentru Pace. Creat în 1994, Parteneriatul pentru

Pace urmăreşte, în principal, sporirea capacităţilor Alianţei şi a statelor

partenere de a coopera în cadrul operaţiunilor conjugate. Parteneriatul

se bazează pe o cooperare practică adaptată nevoilor proprii fiecărui

stat, fiind un element extrem de important în dezvoltarea relaţiilor

securitare între NATO şi state nemembre.

România a fost primul stat semnatar al Parteneriatului pentru Pace.

Consiliul permanent NATO-Rusia. Pornind de la considerentul

că Rusia constituie un actor de maximă importanţă în peisajul

securităţii internaţionale, NATO i-a propus, în 1996, dezvoltarea unui

nou tip de relaţii de cooperare. Această cooperare s-a concretizat prin

crearea Consiliului permanent NATO-Rusia, în 1997. Constând din

întâlniri periodice, Consiliul permite abordarea unor probleme de

interes comun: menţinerea păcii, securitatea nucleară, conversia

industriei de apărare, controlul armamentelor, cooperarea militară,

protecţia mediului.

Activitatea NATO. În ultimii ani, dincolo de orientările sale

principale vizând cooperarea în domeniul securităţii şi al politicii şi

apărării, NATO şi-a extins centrul de interes şi către cooperarea

privind planurile civile de urgenţă, sectorul ştiinţific şi mediu. Dacă

problemele de securitate şi politică şi apărare constituiau prima şi a

doua „dimensiune” a Alianţei, noile sectoare au fost desemnate drept

„a treia dimensiune” a Alianţei.

În 1997, la summit-ul de la Madrid, membrii NATO au propus

reexaminarea conceptului strategic al Alianţei, iar la Washington, în

1999, au aprobat un nou concept strategic care să-i confere Alianţei

un instrument cu ajutorul căruia să poată face faţă noilor provocări şi

perspectivelor securitare în secolul XXI şi care să o ghideze în evoluţia

sa politică şi militară viitoare.

119

Recunoscându-se faptul că securitatea este legată, în egală măsură,

de factori economici, politici, sociali, de mediu precum şi de

aspecte ce ţin de apărare, politica de securitate a NATO propune un

cadru fundamentat pe trei elemente principale: dialogul, cooperarea şi

menţinerea unui potenţial comun de apărare.

Structura N.A.T.O. Pentru a-şi putea îndeplini rolul său

fundamental de prezervare a libertăţii şi securităţii statelor membre,

NATO este dotat cu o dublă structură – militară şi civilă – aflată într-o

strânsă cooperare.

Cartierul General al NATO, din Bruxelles, este atât sediul politic

al Alianţei, cât şi locul de întrunire permanentă al Consiliului

Atlanticului de Nord (NAC). Aici se află birourile reprezentanţilor

permanenţi şi ale delegaţiilor naţionale, ale Secretarului General şi

Secretariatului Internaţional, ale reprezentanţilor militari naţionali,

Preşedintelui Comitetului Militar şi Statului Major Militar Internaţional,

precum şi ale unui număr de agenţii NATO.

Fiecare ţară membră este reprezentată în Consiliul Atlanticului

de Nord de un ambasador sau un reprezentant permanent, asistat de o

delegaţie naţională alcătuită din consilieri şi funcţionari care participă

la reuniunile diferitelor comitete NATO. Delegaţiile naţionale au

statut diplomatic, iar amplasarea lor chiar în sediul NATO le permite

să menţină un contact uşor şi rapid atât între ele cât şi cu serviciile

Secretariatului Internaţional şi cu Statul Major Militar al Alianţei.

Activitatea Consiliului Atlanticului de Nord şi a comitetelor sale

este susţinută de un Secretariat Internaţional, al cărui personal, format

din cetăţeni ai statelor membre, este fie recrutat în mod direct de

organizaţie, fie detaşat de guvernele acestora pe perioade de 3-4 ani.

Membrii Secretariatului Internaţional se subordonează Secretarului

General al Alianţei şi servesc interesele acesteia pe toată durata mandatului

lor.

Secretariatul Internaţional are în compunere Biroul Secretarului

General, departamentele operative, Biroul Administrativ şi Biroul

Inspectorului Financiar. În fruntea fiecărui departament se găseşte un

Secretar General-Adjunct.

Secretarul General este însărcinat să promoveze şi să conducă

procesul de consultări şi luare a deciziilor în cadrul Alianţei. El este în

acelaşi timp preşedinte al Consiliului Atlanticului de Nord, format din

ambasadorii ţărilor membre la NATO ce se reunesc săptămânal (dar şi

120

în formatul miniştrilor de externe, în reuniuni semestriale), al Comitetului

pentru Planificarea Apărării şi Comitetului pentru Planificarea

Nucleară. Secretarul General poate propune ca anumite teme să fie

dezbătute în vederea unei decizii şi este abilitat să-şi folosească bunele

oficii în caz de diferende între ţările membre. El este însărcinat şi cu

conducerea Secretariatului Internaţional şi este principalul purtător de

cuvânt al Alianţei în relaţiile cu guvernele şi cu mass-media.

Cele cinci departamente operative din structura Secretariatului

general al NATO sunt: Departamentul pentru Probleme Politice,

Departamentul pentru Planificarea Politicii de Apărare, Departamentul

pentru Sprijinirea Apărării, Departamentul pentru Infrastructură, Logistică

şi Planificare pentru Situaţii de Urgenţă Civilă şi Departamentul

pentru Probleme Ştiinţifice şi de Mediu.

Structura militară a NATO se compune, în primul rând, din

Comitetul Militar, alcătuit din ofiţeri superiori din ţările membre

detaşaţi la sediul din Bruxelles al Alianţei, rolul său fiind de a permite

o consultare şi o cooperare eficientă între ţările membre în probleme

ce ţin de aplicarea Tratatului. Comitetul Militar constituie principala sursă

de avizare militară a Secretarului general şi a Consiliului Atlanticului

de Nord, a Comitetului pentru Planificarea Apărării şi a Comitetului

pentru Planificarea Nucleară. Preşedinţia de onoare a Comitetului Militar

revine pe rând fiecărei ţări, anual, în ordinea alfabetului englez.

Comitetul Militar este asistat în activitate de către Statul Major

Militar Internaţional, structură integrată alcătuită din personalul

militar detaşat de fiecare stat membru şi din personal administrativ

civil. În fruntea sa se află un director cu rang de general cu trei stele,

nominalizat de către ţările membre la propunerea Comitetului Militar.

În subordinea acestuia se află Comandantul Suprem al Forţelor

Aliate din Europa (SACEUR), cu sediul la Mons, în Belgia, Comandantul

Suprem al Forţelor Aliate din zona Atlanticului (SACLANT),

cu sediul la Norfolk, în SUA, şi Grupul de Planificare Regională

Canada – SUA, cu sediul la Arlington, SUA.

Adunarea Atlanticului de Nord. Spiritul de coeziune ce caracterizează

Alianţa Nord-Atlantică este considerabil întărit prin existenţa

unei instituţii parlamentare specifice acestei organizaţii. Instanţa parlamentară

a NATO este Adunarea Atlanticului de Nord (NAA-North

Atlantic Assembly).

Cu toate că este independentă faţă de structurile Alianţei, Adunarea

Atlanticului de Nord constituie un instrument de legătură între

parlamentele ţărilor membre şi NATO. Membrii NAA sunt numiţi de

către şi din rândul parlamentelor statelor membre, urmând procedurile

121

naţionale şi în funcţie de ponderea pe care partidul politic din care fac

parte o are în parlamentul respectiv.

NAA se reuneşte în sesiune plenară de două ori pe an în capitala

unei ţări membre, la invitaţia parlamentului acesteia. Adunarea Atlanticului

de Nord este structurată în cinci comisii: Comisia politică,

Comisia de apărare şi securitate, Comisia economică, Comisia ştiinţifică

şi tehnică şi Comisia pentru probleme civile. Aceste comisii se

reunesc în mod regulat şi prezintă rapoarte asupra activităţii lor cu

ocazia sesiunilor plenare ale NAA. NAA dispune de un secretariat restrâns,

cu sediul la Bruxelles.

Adunarea Atlanticului de Nord poate juca un rol important, chiar

dacă indirect, în elaborarea politicii Alianţei Nord-Atlantice, recomandările

şi rezoluţiile sale fiind transmise guvernelor şi parlamentelor

naţionale, precum şi Secretariatului General al NATO.

Mecanismul de cooperare în cadrul NATO, precum şi între

Alianţă şi partenerii săi din ţările Europei Centrale şi de Est şi din

statele rezultate din dezintegrarea fostei URSS a fost dezvoltat în 1991

prin crearea Consiliului de Cooperare Nord-Atlantic (NACC).

Acesta a prezentat în 1992 un prim program de lucru pentru dialog,

parteneriat şi cooperare prin care se stabileau paşii ce trebuia făcuţi în

acest sens, precum şi principalele teme asupra cărora NACC urma

să-şi concentreze eforturile.

Lansarea, în ianuarie 1994, a iniţiativei Parteneriatului pentru

Pace (Partnership for Peace – PfP) a adăugat o nouă dimensiune

cooperării în cadrul NACC, permiţând şi dezvoltarea unei componente

militare a acesteia în relaţia cu NATO, în funcţie de interesele şi

posibilităţile fiecăreia dintre ţările ce au aderat la PFP. Programul viza

întărirea mijloacelor şi capacităţilor diferitelor ţări în domeniul menţinerii

păcii, prin intermediul activităţilor comune de planificare şi instruire,

ca şi prin exerciţii comune, obiectivul constituindu-l ameliorarea interoperabilităţii

între forţele armate ale ţărilor partenere şi cele ale

NATO. Începând cu anul 1997, în urma deciziilor summit-ului NATO

de la Madrid, NACC a fost înlocuit cu Consiliul de Parteneriat

Euroatlantic (EAPC). De menţionat că, la momentul respectiv, România

a fost primul stat partener care a semnat Parteneriatul pentru Pace.

UNIUNEA EUROPEANĂ

La baza actului de naştere a Comunităţilor Europene stă declaraţia

din 9 mai 1950 a ministrului francez de externe Robert Schuman,

122

care prezenta astfel un plan pus la punct împreună cu Jean Monnet, pe

atunci comisar al planului de modernizare a Franţei de după război.

Acest demers trebuie însă plasat în contextul mai larg al voinţei edificării

unei Europe unite, perioada ce a succedat celui de-al doilea război

mondial fiind extrem de activă în susţinerea „cauzei” europene, dar şi

al realităţilor politice şi militaro-strategice la nivel internaţional.

Jean Monnet şi colaboratorii săi au redactat în ultimele zile ale

lunii aprilie 1950, într-o discreţie totală, pentru a păstra avantajul

surprizei, o notă de câteva pagini care conţinea expunerea de motive şi

dispozitivul unei propuneri ce avea să bulverseze toate schemele

diplomaţiei clasice.

Robert Schuman şi-a însuşit propunerea, iniţiativa intrând astfel

în câmpul responsabilităţii politice. În momentul în care ministrul

francez de externe o susţinea în faţa colegilor săi din guvern, un emisar

secret o înmâna personal cancelarului Konrad Adenauer la Bonn.

Reacţia acestuia a fost imediată şi entuziastă, el răspunzând că aprobă

fără rezerve propunerea franceză de plasare a întregii producţii de

cărbune şi oţel a celor două ţări sub responsabilitatea unei autorităţi

comune, în cadrul unei organizaţii deschise participării şi altor state

europene.

„Planul Schuman” a devenit realitate la 18 aprilie 1951 prin

semnarea, la Paris, de către şase ţări fondatoare (Franţa, R.F. Germania,

Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg), a „Tratatului instituind Comunitatea

Europeană a Cărbunelui şi Oţelului” (CECO), care a intrat în

vigoare la 23 iulie 1952.

Primele succese ale CECO, precum şi avantajele pe care le-ar fi

presupus continuarea operei de unificare europeană au determinat

miniştrii de externe ai celor şase ţări fondatoare să opteze pentru continuarea

procesului în domeniul economic, unde pasiunile naţionale

erau mai puţin intense şi deci şansele de găsire a unui teren de interese

comune erau mai mari. Conferinţa de la Messina, din 1955, a încredinţat

unei comisii prezidate de ministrul belgian de externe, Paul

Henry Spaak, sarcina studierii posibilităţii unei integrări progresive în

acest domeniu. Raportul prezentat de acesta în 1956 a servit drept

bază de negociere a Tratatului Comunităţii Europene a Energiei Atomice

(CEEA) şi Tratatului Comunităţii Economice Europene (CEE).

Semnate în martie 1956 de către cele şase state membre ale CECO,

aceste tratate au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958.

123

Reuşita proiectului politic şi economic pe care îl reprezintă

Comunităţile este dovedită şi de lărgirile succesive ce au avut loc (Marea

Britanie, Danemarca şi Irlanda în 1971, Grecia, în 1981, Spania şi

Portugalia în 1986, Suedia, Austria şi Finlanda în 1995), Polonia,

Cehia, Slovacia, Slovenia, Ungaria, Estonia, Lituania, Letonia, Cipru,

Malta în 2003, devenind membre efective în 2004).

După aceste lărgiri, care nu au însemnat însă sfârşitul extinderii

frontierelor CE, denumirea tot mai des folosită pentru această structură

a fost aceea de „Comunitate Europeană”, marcând astfel unicitatea

centrelor de decizie care exista de facto din 1967 (până atunci

Comisia Europeană şi Consiliul de Miniştri erau diferite pentru cele

trei Comunităţi, în timp ce Parlamentul European şi Curtea de Justiţie

au fost comune încă de la înfiinţarea CEEA şi CEE).

După intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht, la 1 noiembrie

1993, o nouă entitate politică, înglobând Comunităţile, dar fiind

mai mult decât acestea, a luat naştere: „Uniunea Europeană” (UE).

Astfel, Uniunea Europeană are la bază un ansamblu de trei

„piloni” (termen consacrat în jargonul comunitar: pillier – în franceză,

pillar – în engleză): Comunitatea Europeană (primul şi cel mai consistent

„pilon”), politica externă şi de securitate comună (PESC) şi

cooperarea în domeniile justiţiei şi afacerilor interne (JAI).

Ultimii doi piloni au avut drept precursori Cooperarea Politică

Europeană (sistem interguvernamental de cooperare politică între

ţările membre ale Comunităţii Europene introdus în 1970) şi Acordul

Schengen semnat în 1985, dar intrat în vigoare abia zece ani mai târziu

(la 26 martie 1995), prin care se crea un sistem unic de vize la frontierele

comunitare şi se introducea obligativitatea cooperării între

poliţiile naţionale (în momentul de faţă, din cele 15 state membre ale

UE –nu am considerat aici noii membri – doar Marea Britanie şi

Irlanda nu sunt integrate în sistemul Schengen; în plus, Norvegia şi

Islanda, deşi nu sunt membre UE, au semnat Acordul Schengen în 1999).

După cum am arătat deja, succesul demersului comunitar se

traduce şi prin numărul tot mai mare de state membre. După 1989, una

dintre provocările cele mai importante la adresa Comunităţilor a fost

lărgirea către Est.

Consiliul European de la Copenhaga, din iunie 1993, a decis că

ţările din Europa Centrală şi de Est care doresc să adere la Uniunea

Europeană pot obţine acest statut în momentul când vor fi în măsură

să îndeplinească un set de criterii politice şi economice. Candidatul

124

respectiv trebuie să dispună de instituţii democratice stabile, capabile

să garanteze statul de drept, respectarea drepturilor omului şi respectarea

minorităţilor, să aibă o economie de piaţă viabilă care să poată

face faţă concurenţei pe piaţa comunitară, să dezvolte capacitatea asimilării

şi implementării legislaţiei adoptate de instituţiile UE („acquis-ul

comunitar”) şi să subscrie la obiectivele uniunii politice şi ale uniunii

economice şi monetare.

Consiliul European de la Madrid, din decembrie 1995, a introdus

un criteriu suplimentar, acela al existenţei unei administraţii naţionale

capabile să gestioneze calitatea de membru al UE. Pe lângă condiţiile

menţionate, la stabilirea momentului admiterii efective de noi

membri se va lua în calcul şi capacitatea UE de a primi alte state în

interiorul său fără a-şi vedea compromise obiectivele stabilite prin

Tratatul de la Amsterdam, capacitate care se reflectă în eficienţa instituţiilor

şi politicilor comunitare de a asigura coerenţa procesului decizional

şi repartizarea fondurilor din bugetul comunitar într-o Uniune

cu 27 – 30 de membri.

Plecând de la aceste considerente, Uniunea Europeană a dezvoltat

o strategie globală de preaderare ale cărei caracteristici principale

erau relaţiile structurate dintre ţările candidate şi instituţiile comunitare,

dezvoltarea acordurilor europene de asociere, asistenţă financiară

în cadrul programului PHARE şi pregătirea integrării acestor ţări în

piaţa internă comunitară.

Consiliul European de la Helsinki, din 10-11 decembrie 1999, a

hotărât extinderea acestor negocieri şi la celelalte cinci ţări, cărora li s-a

adăugat Malta, negocieri care au debutat la 15 februarie 2000 prin

conferinţe bilaterale la nivelul miniştrilor de externe. Turcia a fost şi

ea inclusă în procesul de lărgire a UE, fără însă a negocia efectiv

aderarea, cel puţin pentru moment.

Progresele realizate de fiecare din cele 12 ţări candidate în îndeplinirea

criteriilor de la Copenhaga şi Madrid sunt examinate anual în

cadrul unor rapoarte pe care Comisia Europeană le redactează către

Consiliul UE şi care servesc drept bază pentru deciziile viitoare de

continuare a negocierilor.

În urma acestor evaluări, primele state candidate au semnat tratatele

de aderare în aprilie 2003, la Atena, şi au devenit efectiv

membre la 1 mai 2004. Este vorba despre Polonia, Cehia, Slovacia,

Slovenia, Ungaria, Estonia, Lituania, Letonia, Cipru, Malta.

125

Instituţiile UE

Încă de la început, sarcina realizării scopurilor pentru care au

fost create cele trei Comunităţi (CECO, CEEA, CEE) a fost încredinţată

unui număr de patru instituţii: Comisia, Consiliul, Parlamentul

European şi Curtea de Justiţie. La acestea s-a adăugat ulterior Curtea

de Conturi, care există din 1977, dar a fost formal menţionată ca instituţie

fundamentală abia în Tratatul de la Maastricht, intrat în vigoare

la 1 noiembrie 1993. Prin acelaşi Tratat au fost înfiinţate şi o serie de

alte instituţii noi, pe care le vom aminti mai târziu, importante pentru

funcţionarea ansamblului comunitar, dar fără să joace un rol comparabil

cu al celor deja menţionate.

Cât priveşte sediile principalelor instituţii comunitare, acestea au

rămas neschimbate: Comisia Europeană şi Consiliul UE la Bruxelles,

Curtea de Justiţie şi Curtea de Conturi la Luxemburg, Parlamentul

European la Strasbourg (în timpul sesiunilor ordinare), Luxemburg

(Secretariatul General) şi Bruxelles (comisii parlamentare, grupuri

politice, sesiuni extraordinare).

Nu putem încheia această trecere în revistă fără a menţiona

Banca Europeană de Investiţii, cu sediul la Luxemburg, „arma financiară”

a Uniunii Europene, a cărei sarcină este de a contribui prin împrumuturi

şi prin utilizarea propriilor resurse la dezvoltarea echilibrată

a ţărilor membre ale UE.

Revenind la prezentarea propriu-zisă a instituţiilor UE, trebuie

spus că până în luna iulie 1967 cele trei Comunităţi au avut Consilii şi

Comisii separate (pentru CECO, Comisia se numea „Înalta Autoritate”),

în timp ce Parlamentul European şi Curtea de Justiţie sunt comune din

1958. Din 1967 există un singur Consiliu şi o singură Comisie, această

fuziune a instituţiilor fiind considerată un prim pas spre o Comunitate

Europeană unică, generată de un singur Tratat (este ceea ce s-a realizat

prin Tratatul de la Maastricht – Olanda, semnat la 7 februarie 1992 şi

intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993).

Comisia Europeană este compusă în prezent din 20 de membri

(comisari), aprobaţi prin acordul guvernelor statelor membre ale UE şi

al Parlamentului European (până la intrarea în vigoare a Tratatului de la

Maatricht fiecare stat îşi propunea comisarul – sau comisarii săi – iar

ceilalţi membri îl confirmau prin acordul lor, procedura fiind practic

interguvernamentală). În timpul mandatului, care durează cinci ani, comisarii

sunt independenţi, atât faţă de guvernele ţărilor de unde provin cât

126

şi faţă de Consiliul UE, acestea neputând demite un membru al Comisiei.

Cu toate acestea, Parlamentul European poate cere printr-o moţiune de

cenzură demisia în bloc a Comisiei, caz în care ea continuă să gestioneze

problemele curente până la momentul înlocuirii sale efective.

În termeni generali, rolul Comisiei Europene cuprinde funcţiile

de gardian al Tratatului UE, organ executiv al Uniunii, deţine monopolul

cvasitotal al iniţiativei în procesul legislativ şi este apărător al

intereselor Uniunii Europene în faţa Consiliului, acesta din urmă fiind,

prin definiţie, reprezentant al intereselor statelor membre. În plus,

Comisia mai are şi o funcţie de reprezentare internă şi externă. Numărul

comisarilor nu este o constantă, la origini Comisia având doar nouă

membri (într-o Comunitate cu şase state). Din 1995, vârful piramidei

acestei instituţii este compus din 20 de comisari, dar va continua să

crească o dată cu aderarea primelor ţări din Europa Centrală şi de Est.

Consiliul Uniunii Europene este compus din reprezentanţi ai

guvernelor statelor membre. La reuniunile sale participă, de regulă,

miniştrii responsabili cu sectorul aflat în discuţie (fiecare guvern îşi

trimite ministrul său), însă există şi un secretariat permanent (Secretariatul

General al Consiliului UE), precum şi reuniuni la nivelul

ambasadorilor statelor comunitare şi al adjuncţilor acestora, în ceea ce

se numeşte „Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi” (COREPER 2 –

pentru ambasadori, COREPER 1 – pentru adjuncţii acestora).

Preşedinţia Consiliului UE este deţinută prin rotaţie, câte şase

luni, de fiecare stat membru.

La summit-ul din decembrie 1974, şefii de stat (pentru Franţa) sau

de guverne (pentru celelalte ţări membre) au stabilit să se întâlnească

periodic, în ceea ce se numeşte de atunci Consiliul European. La reuniunile

acestuia participă, în mod obligatoriu, preşedintele Comisiei

Europene, unul dintre comisari (de obicei cel responsabil cu politica

externă) precum şi miniştrii de externe din cele 15 ţări membre ale UE.

În ceea ce priveşte Parlamentul European (PE), până la ultima

extindere din 1995 când au aderat la UE Austria, Finlanda şi Suedia,

acesta număra 518 membri (desigur, numărul a crescut permanent din

1958, o dată cu fiecare nou membru primit în Comunitatea

Europeană). În formula actuală a Uniunii Europene cu 15 membri,

Parlamentul European numără 626 eurodeputaţi, desemnaţi prin

sufragiu universal şi direct în statele din care provin. De menţionat că

procedura electorală nu este uniformă, deşi au existat o serie de proiecte

în acest sens (recent, dezbaterea pe această temă a fost redes-

127

chisă), chestiunea ţinând de resortul iniţiativei parlamentare. Opoziţia

unor state cantonate în procedurile lor tradiţionale, cum ar fi Marea

Britanie, nu a permis însă adoptarea unor norme electorale unice pentru

alegerea membrilor Parlamentului European.

Primele alegeri directe pentru Parlamentul European au avut loc

la 10 iunie 1979, iar cele mai recente la 10-13 iunie 2004. Principala

competenţă a Parlamentului European se manifestă în domeniul bugetar,

deoarece el are posibilitatea de a respinge în întregime adoptarea

bugetului comunitar.

Parlamentul European are, totodată, ultimul cuvânt în ceea ce

priveşte cheltuielile comunitare neobligatorii (cheltuieli administrative,

fondul social european – FSE, fondul de dezvoltare regională –

FEDER, fondurile alocate cercetării, domeniului energetic, politicii

industriale etc. – în total aproape o treime din bugetul Uniunii Europene).

Întreaga existenţă a PE este marcată de o luptă permanentă pentru

sporirea competenţelor. În domeniul legislativ puterea sa iniţială

era relativ restrânsă, constând în principal în emiterea unor avize

consultative. Tratatele originare menţionau însă şi sectoare în care era

necesar avizul conform al instituţiei parlamentare (de exemplu, în

cazul încheierii acordurilor de asociere cu terţe ţări sau al ratificării

acordurilor de aderare la UE).

Din anul 1987, o dată cu intrarea în vigoare a Actului Unic European

(prima modificare majoră adusă Tratatelor de constituire a Comunităţilor

Europene), s-a introdus o procedură de cooperare între Consiliul UE,

Comisia Europeană şi Parlamentul European, aplicabilă deciziilor ce

se iau cu majoritate calificată în domeniile ce ţin de piaţa internă,

politică socială, coeziunea economică şi socială, cercetarea ştiinţifică.

Tratatul de la Maastricht a introdus o nouă procedură, numită

„procedura de codecizie”, care ancorează şi mai mult Parlamentul

European în procesul de decizie legislativă, iar Tratatul de la

Amsterdam a simplificat şi extins codecizia astfel încât să devină

operaţională într-un număr sporit de domenii.