Organizaţii europene şi euroatlantice prof univ dr. Andrei popescu obiective
Yüklə 0,96 Mb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- INTRODUCERE ÎN ŞTIINŢA POLITICII
- OBIECTUL DE STUDIU AL POLITOLOGIEI
- Domeniul politic – obiectul de studiu al politologiei
- Politologia în sistemul ştiinţelor politice
- SISTEMUL POLITIC
- Conceptul de sistem are o dublă condiţionare: materială şi spirituală
- Sistemul politic reprezintă, aşadar, un subsistem al sistemului social global care cuprinde relaţiile politice, instituţiile politice
- Conţinutul, structura şi funcţionalitatea sistemului politic
- Relaţia sistem politic – regim politic
- PUTEREA POLITICĂ
- STATUL – PRINCIPALA INSTITUŢIE A SISTEMULUI POLITIC
- Esenţa statului. Tipologie
- Trăsăturile, rolul şi funcţiile statului
Curtea de Justiţie este compusă din 15 judecători (câte unul pentru fiecare stat membru, fără a exista insa obligativitatea criteriului naţional) numiţi prin acordul guvernelor ţărilor UE pentru o perioadă de 6 ani, ea având rolul de a asigura implementarea prevederilor Tratatului. Cei 15 judecători sunt asistaţi de 8 avocaţi generali. Există şi un Tribunal de Primă Instanţă, însărcinat cu soluţionarea cauzelor de mai mică importanţă, pentru a nu se aglomera foarte mult activitatea Curţii de Justiţie. 128 Ultima instituţie care exista înainte de ratificarea Tratatului de la Maastricht este Curtea de Conturi. Înfiinţată în anul 1977 dar fără a fi din punct de vedere strict juridic o instituţie comunitară până la intrarea în vigoare a Tratatului de Uniune Europeană (1 noiembrie 1993), ea este compusă din 15 membri aprobaţi prin decizia unanimă a Consiliului UE, după consultarea Parlamentului European. Rolul Curţii de Conturi este acela de a controla dacă veniturile şi cheltuielile din bugetul comunitar au fost legal obţinute şi utilizate şi dacă managementul financiar al Uniunii Europene a corespuns programului stabilit la începutul anului pentru care se efectuează controlul. Rezultatul acestui control se concretizează într-un raport anual pe baza căruia Parlamentul European acordă Comisiei Europene descărcarea bugetară. Aşa cum am menţionat, urmare a deciziilor adoptate la Maastricht, au fost înfiinţate o serie de noi instituţii comunitare: – Comitetul Economic şi Social (ECOSOC), cu rol esenţialmente consultativ şi sediul la Bruxelles. El exista înainte de adoptarea Tratatului de la Maastricht, însă nu era legalizat ca instituţie comunitară. Este compus din 222 membri, reprezentanţi ai grupurilor de interese economico-sociale din statele UE; – Institutul Monetar European, cu sediul la Frankfurt. Deschis la 1 ianuarie 1994, el a avut rol de precursor al Băncii Centrale Europene, care l-a înlocuit la 1 ianuarie 1999, o dată cu apariţia monedei unice EURO; – Agenţia Europeană pentru Protecţia Mediului, cu sediul în Danemarca; – EUROPOL, cu sediul în Olanda, se vrea a fi precursorul unei viitoare poliţii comune europene; – Observatorul pentru Droguri, cu sediul în Portugalia; – Oficiul pentru Medicamente (în Marea Britanie); – Fundaţia Educaţiei Permanente (în Italia); – Oficiul de Formare pentru Ţările din Est (în Grecia); – Oficiul pentru Sănătate şi Protecţia Muncii (în Spania); – Oficiul pentru Inspecţie Veterinară (în Irlanda); – Comitetul Regiunilor (cu sediul la Bruxelles, în Belgia). Noile realităţi europene de după 1989, dar şi nevoia de reformă internă a structurilor comunitare au dus la semnarea, în decembrie 2000, a unui nou Tratat – Tratatul de la Nisa, intrat în vigoare în ianuarie 2003. Paşii timizi pe care acesta i-a făcut însă pe calea reformelor au evidenţiat necesitatea lansării unei dezbateri mai largi privind viitorul Uniunii. În 2001, Declaraţia de la Laeken îşi propune crearea unei Uniuni mai democratice, mai transparente şi mai eficiente şi elaborarea unei Constituţii pe 129
măsura aşteptărilor cetăţenilor europeni. În vederea realizării acestui obiectiv a fost creată o Convenţie reunind principalele părţi angajate în dezbatere: guvernele statelor membre şi ale statelor candidate, parlamentele naţionale, Parlamentul european, Comisia europeană, observatori din partea Comitetului Economic şi Social şi a Comitetului Regiunilor, Mediatorul european, reprezentanţi ai societăţii civile. Lucrările Convenţiei au fost încununate de elaborarea Proiectului Constituţiei Europene. Textul, înlocuind totalitatea tratatelor existente, este structurat în patru părţi: Dispoziţiile fundamentale (sunt definite Uniunea, obiectivele, competenţele, procedurile decizionale şi instituţiile sale), Carta drepturilor fundamentale (aceasta devine astfel parte integrantă a Constituţiei), Politicile Uniunii şi Clauzele finale (sunt înscrise procedurile de adoptare şi de revizuire a Constituţiei). Proiectul Constituţiei europene a fost prezentat la Consiliul European de la Salonic, din iunie 2003, şi adoptat la Consiliul European de la Bruxelles, din iunie 2004, urmând să fie ratificat de statele membre ale UE. Constituţia europeană constituie elementul central în jurul căruia se va edifica întreaga arhitectură europeană.
1. Andrei Popescu, Alina Dinu, Organizaţii europene şi euroatlantice, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2004.. 2. A. Popescu, I. Jinga, Organizaţii europene şi euroatlantice, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001. 3. Al. Bolintineanu, A. Năstase, B. Aurescu, Drept internaţional contemporan, Editura All Beck, Bucureşti, 2000. 4. A. Popescu, I. Jinga, Dicţionar de termeni comunitari, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000.
Prof. univ. dr. VASILE-MIHAI OZUNU Obiective – Cunoaşterea conceptelor şi ideilor de bază ale politologiei moderne, îndeosebi a celor relevante pentru relaţiile internaţionale; – Stimularea capacităţii de analiză şi interpretare a proceselor şi fenomenelor politice contemporane. I. OBIECTUL DE STUDIU AL POLITOLOGIEI Politologia reprezintă una din ştiinţele legate de afirmarea politicului ca sistem şi, îndeosebi, a statului. Însăşi denumirea de „Politologie” provine de la două cuvinte greceşti: „polis” – care înseamnă stat, cetate şi „logos” – ştiinţă, semnificând ştiinţa despre stat, despre cetate, respectiv ştiinţa politică. Sub această denumire de „ştiinţa politicii” s-a dezvoltat de-a lungul timpului până în deceniul al VI-lea al secolului XX, când a căpătat denumirea de Politologie. Termenul de „politologie” a fost lansat în perioada postbelică de către germanul Eugen Fischer Baling şi francezul André Therive şi folosit în 1954 de Gert von Eynern, pentru a denumi ştiinţa politică.
unei ştiinţe sociale este o problemă complexă care impune precizarea mai multor elemente, precum: domeniul distinct pe care îl studiază şi din ce unghi de vedere; categoriile, procesele sociale şi legile specifice; locul ştiinţei respective în sistemul ştiinţelor sociale, în general, şi în cadrul sistemului ştiinţelor din domeniul de activitate respectiv. Obiectul de studiu al politologiei este politicul, ca subsistem al sistemului social global. Politicul reprezintă acel domeniu al vieţii sociale în care se desfăşoară viaţa conştientă a oamenilor, de regulă în 47 mod organizat, pentru promovarea anumitor interese ce se manifestă sub o multitudine de forme, precum: interese individuale, generale, de grup social, naţionale, internaţionale, interese economice, spirituale, politice etc. Servirea şi promovarea diversităţii de interese, atunci când se realizează în mod conştient, prin activităţi organizate şi programate, se constituie în domeniul politic. Domeniul politic se prezintă sub trei aspecte: sistem politic, acţiune politică şi gândire politică, între acestea existând o strânsă interdependenţă. Georges Burdeau, concepând politicul corelat cu ideea de structură, arată că acesta constituie osatura necesară societăţii. În raport cu valorile politice, politicul este o structură neutră, nefiind nici de stânga, nici de dreapta, rămânând insensibil la fluctuaţiile istoriei. Politica este activitatea ce constă în definirea puterii şi exercitarea prerogativelor sale. Politica este o funcţie necesară, un proces de creare a unor norme şi valori. Raţiunea de a fi a politicii este construirea politicului. Ca structură politică a societăţii, politicul este permanent corectat, îmbogăţit, amplificat prin politică. La Julien Freund, politicul este atât o categorie fundamentală, constantă şi indestructibilă a naturii şi existenţei umane, cât şi o realitate care rămâne identică în spaţiu şi timp, în ciuda variaţiilor puterii şi a regimurilor politice, a aspiraţiilor confuze şi contradictorii ale oamenilor. Politica este o activitate circumstanţială, cauzală şi variabilă în formele sale, în orientarea sa, o activitate în serviciul organizării practice şi al coeziunii societăţii. J. Freund examinează politicul în raport cu natura umană şi societatea. Politicul trebuie explicat „prin el însuşi, prin legile sale şi presupoziţiile proprii, prin acţiunea sa specifică şi nu prin alte lucruri, ca: economia, morala, biologia, psihologia”, conchide J. Freund. În concepţia acestor politologi, politicul este elementul constitutiv al esenţei sociale şi umane, identic cu sine şi etern, iar politica reprezintă o manifestare istoriceşte variabilă a politicului, o activitate necesară, dar cu un conţinut contingent. Raportul politic-politică apare la aceşti politologi şi sub forma relaţiei dintre elementul invariabil şi aspectele fenomenologice. Politicul este invariantul, care rămâne acelaşi în pofida tuturor modificărilor ce se produc de-a lungul timpului la nivelul politicii; elementele invariante ale structurii politicului sunt cele care-i dau calitatea sa specifică. Distincţia politic-politică ne conduce şi la distincţia obiectiv-subiectiv. Politicul este considerat un 48 fenomen obiectiv al realităţii sociale, iar politica o activitate subiectivă de permanentă revizuire a structurii politice prin intermediul ideilor, credinţelor sau reprezentanţilor grupurilor sociale. În legătură cu momentul apariţiei domeniului politic, în lumea politologilor există controverse. Unii politologi susţin că politicul este constitutiv pentru esenţa umană şi socială şi că, deci, există de când există societatea; alţii consideră politicul ca fiind un fenomen care a apărut în anumite condiţii istorice. Fiecare dintre aceste concepţii are diferite variante. Având ca obiect de studiu domeniul politic, politologia studiază categoriile, procesele şi legile specifice acestui domeniu sub aspectele sale cele mai generale. De aceea, politologia constituie pentru domeniul politic o ştiinţă de maximă generalizare, ea studiind legile cele mai generale ale acestui domeniu, cât şi categoriile şi procesele legate de ele.
Politologia în sistemul ştiinţelor politice Prin conţinutul şi scopurile sale, politologia este o ştiinţă despre domeniul politic. Domeniul politic, ca domeniu al vieţii sociale, constituie obiectul de studiu al mai multor discipline politice. Alături de politologie, domeniul politic e studiat de ştiinţa dreptului, ştiinţa statului, ştiinţa partidelor (stasiologia), istorie, filosofia politică, sociologia politică, geopolitică, teoria relaţiilor internaţionale, doctrinele politice, antropologia politică, psihologia politică, teoria managementului politic etc. Faţă de toate acestea, politologia studiază, după cum s-a menţionat, domeniul politic sub aspectele sale cele mai generale şi, ca atare, studiază legile generale ale politicului, care stă la baza tuturor celorlalte ştiinţe politice, ele fiind, într-un fel, ştiinţe particulare ale politicului, în sensul că fiecare dintre acestea are în studiu un anumit segment al politicului şi nu ansamblul său. Această realitate a determinat pe mulţi politologi să considere politologia ca ştiinţa fundamentală a politicului. Se poate vorbi însă despre alt gen de delimitare, referitor la aria de cuprindere a fenomenelor şi gradul de generalizare. Din acest punct de vedere, putem vorbi de ştiinţă ca o teorie generală a domeniului, cum este politologia pentru domeniul politic, şi de ştiinţe particulare, cum sunt celelalte ştiinţe politice. Este adevărat că unii politologi, vorbind despre politologie şi alte ştiinţe ale politicului, pun de multe ori semnul egalităţii între ele. 49 Multitudinea aspectelor sub care se prezintă politicul a creat o situaţie specială, în sensul că fiecare politolog se opreşte la o anumită latură a acestuia, declarând-o obiect al politologiei. Considerăm că politologia studiază politicul ca sistem în multitudinea aspectelor sale: relaţionale, instituţionale, acţionale, social-psihologice, culturale. Politicul este analizat atât din punct de vedere structural-funcţional, prezentându-se compunerea sa interioară, cât şi din punct de vedere istorico-genetic, evidenţiindu-se evoluţia, dezvoltarea sa.
Ca teorie generală despre domeniul politic, politologia are anumite funcţii:
– cognitivă (explicativă), deosebit de importantă pentru că prin această funcţie se realizează cunoaşterea şi înţelegerea fenomenului politic, interpretarea cât mai corectă a acestui fenomen conducând la o atitudine şi un comportament corespunzător – valabile pentru societatea politică, dar şi pentru societatea civilă; – prospectivă, care se referă la previziunea politică pe baza unor investigaţii de amploare, menită să descifreze tendinţele fenomenului politic, mutaţiile ce survin în cadrul raporturilor sociale pe plan naţional şi internaţional şi al noilor cerinţe de progres ale societăţii; – axiologică (evaluativă) – indicaţiile de valoare; – normativă – reguli – nu sunt prescriptive ca în drept, etică sau religie;
– praxiologică. Momente importante în constituirea şi dezvoltarea politologiei În general, un demers politologic conţine diagnoze (caracterizări ale situaţiilor politice sau sociale de interes, enunţări de probleme), explicaţii ale acestor situaţii, eventual şi previziuni (a ceea ce s-ar putea întâmpla dacă nu se iau măsuri politic remediatoare) sau avertizări, argumentări (în favoarea sau defavoarea unor idei, aranjamente politice, strategii, existente sau propuse) şi, în sfârşit, soluţii la situaţiile problematice identificate (soluţiile sunt extrem de diverse; ele merg de la simple propuneri legislative sau propuneri de modificare instituţională până la chemări la revoltă, revoluţie sau război, programe de restructurare globală a societăţii etc.).
Ca şi în alte domenii ale cunoaşterii, în sfera ştiinţelor politice există aspiraţia către o prezentare obiectivă a realităţii şi către adevăr. Dar, la fel ca şi în alte domenii, nu există nici o garanţie că teoriile sau 50 doctrinele elaborate vor atinge, la un moment dat, obiectivitatea (totală) şi adevărul (complet). Resursele de cunoaştere şi posibilităţile de verificare ale omului sunt totdeauna limitate; în ciuda intenţiilor sau eforturilor făcute, eroarea rămâne totdeauna posibilă. Pe scurt, cunoaşterea nu este niciodată infailibilă. Există însă particularităţi ale sferei politice care complică problema adevărului şi a obiectivităţii; nu numai comparativ cu ştiinţele exacte (matematica sau logica), dar şi comparativ cu alte discipline (ştiinţele naturii sau cele tehnice), politologia se confruntă cu dificultăţi mai mari în încercarea de a stabili adevărul. Se impune deci o atentă înregistrare a tuturor surselor de eroare sau deformare ce pot afecta rezultatele politologice. II. SISTEMUL POLITIC 1. Sistemismul – paradigmă a organizărilor complexe
creaţie a secolului XX, aşa cum s-ar crede. Etimologic, provine din grecescul systema, reuniunea mai multor lucruri într-un tot (ansamblu organizat). Conceptul de sistem are o dublă condiţionare: materială şi spirituală: 1. Un ansamblu de elemente, obiecte, stări, procese existente în realitatea lor. 2. Construct mental în vederea cunoaşterii acestor realităţi. Există deci două tipuri de sisteme: concrete şi abstracte. Orice sistem este un ansamblu de elemente aflate în conexiune, alcătuind o structură integrată (întreg) cu proprietăţi şi funcţii proprii, distincte de proprietăţile părţilor componente. Organizarea presupune existenţa unor grade de manifestare a interrelaţiilor statornicite între părţile (stările) diferitelor sisteme. După cum se ştie, societatea, privită într-o abordare sistemică, constituie un sistem social global, adică un ansamblu de relaţii, procese şi activităţi umane aflate în interacţiune dinamică, având ca finalitate crearea bunurilor materiale şi valorilor spirituale menite să asigure existenţa şi progresul social.
Între sistemul politic şi sistemul social global există un raport ca de la parte la întreg, sistemul politic reprezentând o parte a sistemului 51 social global, şi anume acea parte care se referă la elementele de organizare şi conducere a vieţii sociale. Societatea este un sistem social global, deoarece omul ca element fundamental al societăţii este, în primul rând, o fiinţă socială, care comunică şi intră în relaţii interumane cu semenii săi. În literatura de specialitate, deşi societatea este privită ca un sistem social global, mulţi o consideră mai mult decât un sistem social global, sau un sistem social global de un anumit fel, şi anume un sistem social global care se reflectă pe sine şi întreg universul şi care are posibilitatea de perfecţionare continuă. Ca orice sistem, şi cel macrosocial reprezintă un ansamblu de elemente aflate în conexiune şi interacţiune reciprocă, alcătuind un întreg cu funcţii şi caracteristici proprii, calitativ distincte. Ordinea lăuntrică a oricărui sistem este dată de natura şi dinamica relaţiilor dintre părţi şi întreg, ca raporturi dintre sistem şi subsisteme. Coeziunea legăturilor interne ale unui sistem este mult mai puternică decât aceea a legăturilor sistemului cu exteriorul. Totodată, orice sistem este un subsistem al unui sistem mai cuprinzător. Abordată din diferite unghiuri de vedere, societatea, ca sistem social global, este alcătuită din mai multe subsisteme care, luate fiecare în parte, constituie sisteme de sine stătătoare, cu specific, relaţii, dinamică şi activităţi proprii. În mod cert, societatea omenească privită ca sistem social global nu poate fi redusă la nici una din componentele sale şi nici nu reprezintă doar suma acestora. Sistemul societal, ca sistem complex, este relativ deschis, capabil nu numai de autoreglare, ci şi de autoperfecţionare. Corelaţia de interdependenţă dintre sistemul social global şi sistemul politic este esenţială prin faptul că sistemul politic ca subsistem al unui sistem social global, mai ales prin componenta sa – puterea politică, constituie liantul necesar al dinamismului tuturor subsistemelor care alcătuiesc societatea globală, asigurând organizarea şi conducerea la nivelul întregii societăţi.
Subsistemul politic ca parte componentă a sistemului social global se află în strânsă interacţiune cu celelalte subsisteme, pe care le influenţează, fiind la rândul său, influenţat de acestea. 52 Constituindu-se ca un sistem cu rol de organizare şi conducere de ansamblu a societăţii, sistemul politic slujeşte şi trebuie să slujească atât societatea în întregul ei, cât şi fiecare subsistem în parte, interesele generale ale societăţii, cât şi cele individuale. Experienţa istorică a dovedit şi dovedeşte că numai organizarea comunităţilor umane în sisteme politice puternice, bine structurate, le-a asigurat acestora viabilitatea. 2. Conţinutul, structura şi funcţionalitatea sistemului politic Majoritatea politologilor lumii contemporane înţeleg prin sistem politic ansamblul relaţiilor politice, al instituţiilor politice, al concepţiilor politice şi al raporturilor dintre acestea, existente la un moment dat într-o societate. După cum apreciază mai mulţi politologi, pentru definirea conceptului de sistem politic trebuie avute în vedere atât perspectiva structurală, cât şi cea funcţională. Din perspectivă structurală, sistemul politic reprezintă un subsistem parţial al sistemului social global, fiind alcătuit din relaţiile politice, instituţiile politice, concepţiile politice, precum şi din forme şi mijloace ale acţiunii politice, cu normele şi valorile politice corespunzătoare. Privit însă în perspectivă funcţională, sistemul politic asigură organizarea şi conducerea societăţii, a sistemului social în ansamblu. Ca parte componentă a sistemului social global, sistemul politic reprezintă ansamblul structural de relaţii specializate, de laturi care se condiţionează reciproc asigurând funcţionarea, în raport cu exigenţele ce decurg din relaţiile sale cu sistemul global, cu celelalte subsisteme, ca şi din propriul mecanism de autoreglare. Pentru a înţelege specificul şi funcţionalitatea sistemului politic, trebuie analizate structura şi, respectiv, componentele sale: relaţiile politice, instituţiile politice şi cultura politică, precum şi interacţiunea lor. Relaţiile politice constituie acea parte a relaţiilor sociale în care indivizii, grupurile sociale şi comunităţile umane acţionează conştient pentru organizarea şi conducerea societăţii în care se implică prin raporturile ce se stabilesc în acest proces. Relaţiile politice se deosebesc, prin urmare, de restul relaţiilor sociale, prin anumite caracteristici: au un caracter programatic, în sensul că ele reprezintă numai acea parte a relaţiilor sociale în care indivizii şi categoriile sociale intră în mod deliberat pentru realizarea scopurilor privind organizarea şi conducerea societăţii; au un caracter organizat, manifestându-se prin intermediul instituţiilor politice, al unor programe şi platforme politice 53 privind organizarea şi conducerea societăţii. Prin urmare, relaţiile politice sunt acele relaţii care se stabilesc în raport cu puterea politică, ce se constituie în pivotul principal în conducerea societăţii. Relaţiile politice sunt între partide, între diferite instituţii politice, care exprimă voinţa şi interesele diferitelor grupuri de cetăţeni privind organizarea şi conducerea societăţii; relaţii între cetăţeni şi puterea de stat; relaţii între partide şi stat, care sunt de guvernământ sau de opoziţie; relaţii între state etc.
indicând gradul de organizare politică a societăţii la un moment dat. Principala şi cea mai veche instituţie politică este statul cu întreg ansamblul componentelor sale, existând, de asemenea, partidele politice, grupurile de presiune etc. Trebuie avut în vedere că nu orice organizaţie din societate este şi organizaţie politică, ci numai organizaţiile care se implică în problema puterii politice.
şi presupune reflectarea în viaţa spirituală a modului de organizare şi conducere politică a societăţii. Elementul esenţial al culturii politice îl constituie doctrinele politice. Toate cele trei componente ale sistemului politic se află într-o strânsă legătură, asigurând, în parte şi împreună, funcţionalitatea sistemului politic în calitatea sa de reglator al vieţii sociale, al organizării şi conducerii acesteia. Funcţiile sistemului politic: – funcţiile de menţinere şi adaptare ale sistemului, care vizează crearea de noi roluri politice şi înlocuirea celor vechi, în raport cu exigenţele sistemului; – funcţiile de conversie politică, care vizează transformarea cererilor în bunuri de valoare ce vor alimenta apoi sistemul: raportul dintre legislativ, executiv şi juridic în cadrul separaţiei puterilor; – funcţia de extracţie, vizând capacitatea de a mobiliza, în profitul sistemului politic, resursele materiale şi umane ale mediului său intern şi internaţional; – funcţiile de reglementare, care privesc activitatea desfăşurată de structurile specializate ale sistemului politic în controlul comportamentului politic al indivizilor şi grupurilor; – funcţia de mobilizare a resurselor politice, exprimând capacitatea sistemului politic de a identifica aceste resurse, de a-şi da seama dacă ele sunt suficiente sau sărace, de a conştientiza „costurile” şi 54 de a găsi mijloacele cele mai adecvate de orientare a acestor resurse spre îndeplinirea obiectivelor urmărite; – funcţia de determinare a scopurilor şi sarcinilor sociale îşi găseşte expresia în acte normative programatice, formulate în concordanţă atât cu interesele celor care ocupă poziţii-cheie în viaţa politică, cât şi cu interesele legitime ale guvernanţilor; – funcţia de integrare a elementelor societăţii în structuri social-politice şi întărirea coeziunii lor în jurul obiectivelor generale. În legătură cu funcţiile sistemului politic, se impun câteva precizări: a) toate aceste funcţii sunt specifice oricărui sistem politic, dar ele diferă, în fiecare ţară şi în fiecare etapă, prin conţinutul lor concret, – dat de scopurile şi sarcinile specifice –, prin formele de manifestare şi mecanismele de realizare; b) ele depind de maturizarea unor condiţii obiective şi subiective necesare pentru a face posibilă coordonarea sistemului social global, ca şi de creşterea responsabilităţii factorului politic în conducerea socială; c) calitatea şi capacitatea modelatoare a acestor funcţii depind nemijlocit de dinamica propriu-zisă a sistemului politic, determinată de un set de factori ce provin din mediul social, din însuşi sistemul politic şi componentele sale, ca şi din mediul internaţional; d) această dinamică este orientată în direcţia optimizării funcţiilor sistemului politic, în sensul maximizării posibilităţilor de răspuns adecvat la cerinţele mediului intrasocietal şi internaţional şi al minimizării constrângerilor care tind să limiteze aria alegerilor posibile în elaborarea acestor răspunsuri. 3. Relaţia sistem politic – regim politic Regimul politic constituie una din cele mai importante probleme care au făcut obiectul preocupărilor atât ale cetăţenilor, cât şi ale oamenilor politici şi politologilor. Prin regim politic se poate înţelege modul concret de organizare şi funcţionare a sistemului politic, de constituire a organelor de conducere în societate în raport cu cetăţenii. Rezultă din definiţie că regimul politic exprimă un raport direct între organele de conducere din societate şi cetăţeni, organele de conducere nefiind legate numai de stat, ci şi de întregul sistem politic. Dacă organele de conducere în societate se constituie prin consimţământul cetăţenilor, ca expresie a voinţei şi intereselor lor, regimurile sunt democratice. Dacă organele de conducere ale societăţii se constituie fără consimţământul cetăţe- 55 nilor, fără ca aceştia să fie consultaţi, fără a li se exprima voinţa şi interesele, regimurile politice sunt dictatoriale. III. PUTEREA POLITICĂ Dacă de la greci am moştenit termenul de politică, de la romani am preluat un alt concept fundamental: puterea. Din Antichitate şi până în prezent, puterea a rămas elementul central al politicii. 1. Puterea politică şi conceptele corelative În Leviathanul lui Hobbes, puterea este concepută ca ansamblul mijloacelor de care dispune un om pentru a obţine un bun oarecare, pe care nu-l posedă încă. Materializarea cea mai consistentă a viziunii mecanice o întâlnim la reprezentanţii behaviorismului, pentru care puterea constă într-o relaţie de influenţare a comportamentului unui actor social de către altul: „Exercitarea unei puteri este o relaţie în care un actor A încearcă în mod vizibil şi observabil de a-l incita pe un actor B să facă ceea ce vrea A, lucru pe care B nu l-ar fi făcut în alte circumstanţe”. Trecând din domeniul puterii ca fenomen social general în domeniul particular al politicului, putem observa că puterea se manifestă tot ca o relaţie de influenţare, de comandă şi ascultare (sau de dominaţie şi supunere), numai că miza acestei relaţii o reprezintă mijloacele de realizare a acestora. Se poate spune, aşadar, că puterea politică este „capacitatea de a-i obliga pe actorii unui sistem social dat să-şi îndeplinească obligaţiile pe care le impun obiectivele colective, mobilizând resursele societăţii în vederea atingerii obiectivelor propuse”. Puterea politică este, în acest caz, mijlocul prin care o societate durează sau chiar mijlocul prin care un nou tip de societate se instituie. Indiferent de modul de definire a puterii politice, nu pot fi evitate unele concepte ca: influenţa, autoritatea, forţa, dominaţia, supunerea, legitimitatea etc. Iar în manifestările puterii politice avem de-a face, în esenţă, cu influenţarea comportamentelor, prin persuasiune sau prin forţă, fie în virtutea legitimităţii guvernanţilor, fie în scopul contestării acestei legitimităţi. De aceea, orice analiză a fenomenului puterii politice are nevoie de o explicitare prealabilă a conceptelor pe care le-am enumerat şi a realităţilor pe care ele le acoperă. În exercitarea rolului său în cadrul societăţii, puterea politică utilizează o serie de mijloace economice, sociale, politice, ideologice, 56 folosind fie metoda convingerii, fie pe cea de constrângere pentru a-şi impune propria voinţă. Capacitatea puterii de a-şi impune voinţa în societate printr-o diversitate de mijloace, pentru a-şi asigura stabilitatea şi funcţionalitatea, constituie autoritatea politică. Autoritatea politică este o ipostază a puterii politice, reprezentând modalitatea concretă de manifestare a puterii. Forţa puterii politice este cu atât mai mare, cu cât autoritatea politică se realizează mai ales prin convingere, prin adeziunea maselor la activitatea puterii politice. Aşadar, adevărata autoritate politică este aceea prin care puterea se impune preponderent prin convingere. Cea mai simplă definiţie a autorităţii politice ar putea fi capacitatea puterii de a obţine ascultare fără constrângere. Strâns legată de putere şi, respectiv, de autoritatea politică există legitimitatea politică. Cuvântul legitimitate provine, de asemenea, din latină: legitimus – conform cu legea. Legitimitatea politică reprezintă un principiu conform căruia un sistem de guvernământ, puterea politică se exercită pe baza unui anumit drept conferit, de regulă, de guvernanţi, pe baza unor înţelegeri legiferate. Constituind recunoaşterea de către cetăţeni a unui drept de guvernare al puterii politice, legitimitatea politică conferă puterii autoritate politică. Cu cât o putere este mai legitimă, cu atât autoritatea ei politică este mai mare. Constituind o înţelegere între conducători şi conduşi, legitimitatea politică, ca şi puterea politică, are un caracter concret istoric. Din acest punct de vedere, istoria înregistrează două forme de manifestare a legitimităţii: legitimitatea divină şi legitimitatea civilă. Fără îndoială, în manifestarea ei socială puterea este „o forţă latentă”. Altfel spus, forţa este „puterea în acţiune”. Întrucât „puterea simbolizează forţa” ce poate fi aplicată în orice situaţie socială, rezultă că puterea nu este nici forţă şi nici autoritate, dar ea condiţionează existenţa ambelor fenomene. Prin urmare, puterea este abilitatea de a folosi forţa, nu folosirea reală a acesteia. Din această perspectivă se poate afirma că puterea este capacitatea de a introduce forţa într-o situaţie socială.
57 În strânsă legătură cu puterea politică, autoritatea politică şi legitimitatea politică se află şi prestigiul politic. Sintagma prestigiu politic desemnează o apreciere pozitivă de care se bucură o persoană, un organism politic, un grup în virtutea valorilor şi acţiunilor promovate. După definirea sumară a principalelor concepte care apar în discursul despre putere, ajungem la o definiţie mai complexă a puterii politice, pe care o putem considera drept acea capacitate a unei instanţe sociale de a determina obiectivele comunitare şi de a le impune şi realiza, graţie forţei de care dispune, graţie legitimităţii şi încrederii pe care oamenii o au în caracterul său binefăcător. 2. Ontologia puterii Tratată în orizontul politicului, puterea se prezintă invariabil ca o relaţie între actori sociali, o relaţie în care unii conduc, iar alţii ascultă sau, după caz, unii domină, iar ceilalţi se supun. Cele două cadre generale de fenomenalizare a substanţei puterii nu lămuresc, însă, motivul pentru care distribuţia rolurilor de conducător (sau dominant) şi de condus (sau supus) este acceptată şi dăinuie în diversele comunităţi umane, după cum nu explică nici metamorfozele puterii şi ale societăţii de la o epocă istorică la alta. La toate speciile de animale, dominaţia în cadrul grupurilor are mereu aceleaşi mecanisme şi aceleaşi forme de manifestare, determinate în principal de instincte. Forţa fizică se află într-un raport nemijlocit cu capacitatea de dominaţie asupra celorlalţi membri ai turmei, ai clanului sau asupra indivizilor care ocupă un areal oarecare. Specia umană a generat, însă, raporturi de putere care nu se bazează decât în ultimă instanţă pe măsurarea forţei fizice. Dacă există o esenţă a puterii, atunci aceasta trebuie să dea seamă deopotrivă de realitatea puterii în lumea animală şi în societăţile umane, indiferent de spaţiul geografic şi de timpul istoric. Se poate afirma că puterea are o dublă esenţă: subiectivă şi obiectivă sau individuală şi socială. În orizont subiectiv „fie că se numeşte «energie», «libido» în sens psihologist, «agresivitate» în sens etologic, «tendinţă de evaziune» sau «de violenţă» în sensul sociologiei actuale etc., ea ocupă un loc pe cât de important, pe atât de ignorat de obicei în ansamblul facultăţilor umane”. Din perspectivă obiectivă, esenţa puterii constă într-un mecanism integrator şi reglator generat de fiecare „pseudo-specie” pe care o numim cultură sau civilizaţie umană. 58
privită ca un fapt cu sens unic, adică drept un sistem de acţiune care include o cauză şi un efect net separate ca secvenţe logice şi ca entităţi sociale. Relaţia de putere, prezentă în toate interacţiunile sociale, presupune ca protagoniştii săi să dispună fiecare în parte de o marjă de libertate, de posibilitatea de a alege între a face sau a nu face un anumit lucru. Puterea este, desigur, o relaţie asimetrică. Puterea reprezintă, aşadar, o relaţie socială în cadrul căreia actorii, posesori ai unor capacităţi fizice şi intelectuale diferite, îşi influenţează reciproc comportamentele şi acţiunile, chiar dacă aparent influenţa are sens unic, de la actorul mai puternic spre cel mai slab. Asemenea unui joc, în care sportivul mai abil conduce „ostilităţile” şi îi impune partenerului majoritatea mutărilor, dar nu poate face abstracţie de mişcările lui imprevizibile, curajoase sau chiar absurde, puterea – ca relaţie socială – implică tranzacţia, competiţia, supravegherea şi tatonarea reciprocă a actorilor sociali. În sfera puterii intră: – puterea suverană a statului, prin capacitatea sa de a organiza şi conduce societatea în interesul comunităţii umane respective şi de a o reprezenta în raporturile cu alte comunităţi. De aceea, statul cu principalele sale structuri (legislativă, executivă, judecătorească) reprezintă pivotul puterii politice; – partidele şi alte organizaţii politice, care, prin elaborarea unor opţiuni de organizare şi conducere a societăţii şi dacă se bucură de adeziunea maselor, pot să asigure exercitarea guvernării în stat; – mijloacele de informare în masă care, prin capacitatea lor de influenţare, au un mare rol în adoptarea unor atitudini şi impunerea unor poziţii în conducerea societăţii. Pentru îndeplinirea rolului său, puterea are mai multe funcţii: – funcţia programatică, decizională constă în elaborarea unor programe, a liniilor directoare în care elementul esenţial îl constituie decizia, în conformitate cu care trebuie să se acţioneze; – funcţia organizatorică constă în capacitatea puterii de a stabili formele organizatorice cele mai adecvate şi de a mobiliza grupurile sociale asupra cărora îşi exercită puterea pentru a acţiona în conformitate cu programul adoptat; – funcţia ideologică rezidă în educarea oamenilor în spiritul valorilor ce decurg din programul stabilit şi prin care se încearcă obţinerea adeziunii indivizilor la decizia adoptată; 59 – funcţia coercitivă, de constrângere prin diferite mijloace, fie pentru a determina pe oameni să acţioneze în conformitate cu cele adoptate, fie de reprimare a împotrivirii celor ce se opun; – funcţia de control, de urmărire a modului în care linia stabilită este respectată şi a măsurilor ce se impun, în conformitate cu legea; – pregătirea de specialişti care să se ocupe în exclusivitate de organizarea vieţii sociale în conformitate cu voinţa puterii politice, îndeosebi în exercitarea guvernării. Deoarece puterea se exercită într-un cadru organizat, prin intermediul unor instituţii, organizaţii, asociaţii, funcţiile puterii sunt exercitate într-un mod specific, de fiecare organism în parte. IV. STATUL – PRINCIPALA INSTITUŢIE
Statul reprezintă principala instituţie a sistemului politic, deoarece prin intermediul său se realizează elementele esenţiale ale organizării şi conducerii societăţii. 1. Conceptul de stat. Apariţia şi evoluţia statului
şi a altor oameni de ştiinţă încă din Antichitate şi care continuă şi în prezent. Există o mare diversitate de păreri privind definirea statului, având fiecare, luată în parte, elementele raţionale care contribuie la elaborarea unor definiţii cât mai corespunzătoare ale conceptului de stat.
nivelul de cunoaştere propriu momentului istoric dat, împrejurările istorice în care s-a gândit, diversitatea de criterii de la care s-a plecat etc. Dintre teoriile care s-au formulat în legătură cu geneza şi conţinutul statului şi care au o largă circulaţie, menţionăm următoarele:
şi supunerea faţă de aceasta fiind apreciate ca o îndatorire religioasă. Astfel de teorii întâlnim în perioada antică, în feudalism şi chiar în condiţiile de astăzi când, în unele constituţii, se formulează ideea că monarhul domneşte din mila lui Dumnezeu; patriarhală, care susţine că statul ar fi luat naştere direct din familie, iar puterea monarhului din puterea părintească. Elemente ale acestei concepţii se întâlnesc, de asemenea, în Antichitate, la Aristotel, dar şi în epoca modernă, de exemplu la politologul Robert Filmer, care (într-o lucrare intitulată
monarhul deţine puterea ca moştenitor al lui Adam, care a primit prin 60 bunăvoinţa lui Dumnezeu această putere, ca şi puterea părintească (concepţie combătută de John Locke); contractuală, potrivit căreia statul a apărut pe baza unei înţelegeri între putere şi cetăţeni, ca o necesitate naturală, teorie susţinută din Antichitate, dar dezvoltată în Epoca Luminilor, în mod deosebit de Ch. Montesquieu şi J.J. Rousseau; violenţei, potrivit căreia statul a apărut ca rezultat al stărilor conflictuale dintre oameni, în care tribul învingător îşi subordona tribul învins. Ca reprezentanţi ai acestei teorii pot fi consideraţi Eugen Dühring, Oppenheimer etc. În cadrul acestei concepţii poate fi inserată şi teoria marxistă, care susţine că statul este rezultatul luptei de clasă; organicistă, care transpune mecanic situaţia din natură în societate, în care statul ar reprezenta anumite celule specializate pentru a asigura funcţionalitatea organismului social; rasistă, ca variantă a teoriei violenţei, în care o rasă trebuie să domine altă rasă; psihologistă, care explică existenţa statului prin factori de ordin psihologic şi afirmă că în societate există două categorii de oameni, din punct de vedere psihic, unii destinaţi să conducă şi alţii să fie conduşi; juridică, potrivit căreia raporturile dintre oameni nu pot exista decât pe baza unor reglementări juridice. Majoritatea acestor teorii conţin un anumit adevăr, dar suferă prin unilateralitatea lor, dată atât de contextul istoric al elaborării, cât şi de mobilurile ideologice. Fără a opera o analiză minuţioasă a tuturor acestor teorii, vom preciza că, din punct de vedere ştiinţific, statul este considerat de către mai mulţi analişti ca formă de organizare politică a societăţii aflată pe diferite trepte de dezvoltare, elementele cadru ce condiţionează existenţa statului fiind: teritoriul, populaţia şi caracterul de organizare politică. Statul poate fi definit ca principala instituţie prin care se exercită puterea politică în societate, în limitele unui anumit teritoriu, de către un grup organizat de oameni care îşi impun voinţa membrilor societăţii privind modul de organizare şi conducere a acesteia. 2. Esenţa statului. Tipologie Elucidarea tipului şi formei de stat constituie, de asemenea, o problemă de bază a teoriei statului, ea lămurind, pe de o parte, esenţa statului într-o anumită perioadă, iar pe de altă parte, forma lui concretă de manifestare. Statul, ca manifestare a voinţei tuturor cetăţenilor de a se organiza politic pe bază de lege, a cunoscut două tipuri: unul de esenţă dictatorială, absolutistă, care a apărut ca expresie a unor comanda- 61 mente istorice, dar prin nesocotirea voinţei cetăţenilor sau printr-o presupusă legitimitate de ordin divin, şi altul de tip democratic, care, indiferent de formă, constituie o expresie a voinţei cetăţenilor materializată prin consimţământul dat. Pentru a înţelege pe deplin statul ca instituţie politică, trebuie studiată şi cunoscută problema formelor de stat. Esenţa statului, adică tipul de stat respectiv, se manifestă prin mai multe forme în raport de condiţiile concrete ale epocii şi ţării respective.
şi, în special, structura şi funcţionarea organelor supreme de conducere. Rezultă că forma de stat, indiferent de esenţă, este dată de trei elemente: forma de guvernământ, structura statului şi regimul politic. Forma de guvernământ este un raport între organele de stat în procesul de constituire şi exercitare a puterii. Dacă ne referim la statele existente astăzi în lume, din punctul de vedere al formei de guvernământ există: monarhii constituţionale, republici parlamentare şi republici prezidenţiale.
locale ale statului. Sub acest aspect putem distinge: state unitare, state federative şi confederaţii statale.
formei de stat, pentru alţii, un element al sistemului politic. Având în vedere că statul reprezintă instituţia centrală a sistemului politic, este neîndoielnic faptul că regimul politic este legat, în primul rând, de stat, constituind un element al formei de stat, şi anume elementul hotărâtor, pentru că el exprimă un raport între organele de stat şi cetăţeni. Dacă organele de stat se constituie prin consultarea cetăţenilor, ca expresie a voinţei acestora, avem de-a face cu un regim politic democratic. Şi invers, dacă organele de stat se constituie fără consimţământul cetăţenilor, ignorând voinţa acestora, regimul politic pe care acestea îl promovează este unul de factură dictatorială. De aceea, în analizele politologice, când se urmăreşte elucidarea esenţei statului, se vorbeşte despre regimul politic. 3. Trăsăturile, rolul şi funcţiile statului a) Trăsăturile statului. Din conţinutul definiţiei se desprind principalele trăsături ale statului. Acestea sunt: – este instituţia politică cu cel mai înalt grad de organizare şi structurare. Sub acest aspect, statul are trei componente bine conturate 62 şi strict organizate: puterea legislativă, puterea executivă şi puterea judecătorească, toate acestea fiind organizate atât la nivel central, cât şi local, şi se slujeşte de un aparat specializat, constituit în diferite instituţii (parlament, guvern, tribunal, ministere, armată, poliţie etc.). Prin gradul său de organizare şi instituţionalizare, diversificat pe orizontală şi verticală, statul asigură exercitarea, în principal, a puterii politice în societate; – constituie o organizaţie politică a unei comunităţi umane pe raza unui teritoriu delimitat prin frontiere stricte. De regulă, statul reprezintă modul de organizare politică a naţiunilor în cadrul frontierelor respective, sub forma statelor naţionale; – are caracter suveran, prin faptul că reprezintă organizarea politică a unei comunităţi umane în cadrul unei frontiere, ca expresie a voinţei cetăţenilor; – este o instituţie specializată, care asigură funcţionalitatea socială prin contribuţii financiare ale cetăţenilor, prin impozite; – are caracter istoric, apariţia sa fiind impusă de nevoile dezvoltării sociale, de faptul că o comunitate umană, ca sistem social global, nu poate să existe şi să funcţioneze fără organizarea politică asigurată prin intermediul statului; – are, de regulă, caracter naţional cel puţin pentru epocile modernă şi contemporană, reprezentând organizarea politică a unei naţiuni. Prin trăsăturile sale, prin modul său de organizare, prin scopul pentru care a apărut, statul constituie principala instituţie a sistemului politic, căruia îi dă contur şi consistenţă. Se poate conchide că şi cronologic, şi ca rol, statul a apărut ca primă instituţie politică, menţinându-şi prioritatea şi ca importanţă în cadrul sistemului politic. b) Funcţiile statului. Rolul statului ca principală instituţie de organizare şi conducere politică a societăţii se realizează prin anumite funcţii:
– legislativă, prin care statul, prin organismele sale specializate, adoptă întreaga legislaţie din societate, inclusiv constituţia, prin care se reglementează activitatea din toate sferele vieţii sociale şi prin care sunt prevăzute drepturile şi libertăţile cetăţenilor, cât şi obligaţiile şi îndatoririle acestora; – organizatorică, funcţie care are în vedere transpunerea în viaţă a legilor şi altor decizii adoptate, cât şi organizarea întregii activităţi pe diferite domenii de activitate, pentru asigurarea desfăşurării normale a vieţii sociale, realizată, îndeosebi, de executiv; 63 – judecătorească, prin care se supraveghează aplicarea corectă a legilor şi sancţionarea încălcărilor acestora; – economică, funcţie care constă, pe de o parte, în faptul că statul este organizatorul direct al producţiei, al activităţii economice în cadrul proprietăţii de stat, publice şi, pe de altă parte, în faptul că asigură întreg cadrul politico-organizatoric prin care agenţii economici independenţi să-şi desfăşoare activitatea, vizând armonizarea intereselor generale în vederea unei activităţi eficiente; – socială, prin care se asigură condiţiile ca toţi cetăţenii ţării, independent de poziţia socială, să ducă o viaţă decentă prin organizarea unui sistem de protecţie socială, asigurări sociale, sănătate etc.; – administrativă, prin care se asigură servicii către întreaga populaţie pentru desfăşurarea normală a tuturor activităţilor, precum: energie, apă, salubritate, reparaţii publice etc.; – culturală, prin care se asigură condiţii de instruire şi educaţie a tuturor cetăţenilor prin instituţiile specializate, condiţii de cercetare ştiinţifică, de afirmare a capacităţilor creatoare etc.; – funcţia de apărare a ordinii sociale şi asigurare a convieţuirii normale, care are o latură preventiv-educativă şi alta coercitivă, prin care se sancţionează actele antisociale, săvârşite de anumite elemente (diversionişti, spioni, delapidatori, hoţi, huligani etc.); – ecologică, prin care se apără şi se conservă mediul ambiant, biologic, prin măsuri îndreptate împotriva tuturor surselor sau agenţilor de poluare; – apărarea ţării, a independenţei şi suveranităţii statale, a integrităţii teritoriale şi a ordinii de drept; – organizarea colaborării cu statele lumii pe diferite planuri: politic, economic, ştiinţific etc.; – apărarea păcii în lume, menţinerea unui climat de linişte şi înţelegere între popoare; – funcţia de autoconservare – protejarea comunităţii naţionale; – funcţia de mediere şi supraveghere; – funcţia de reglare: intervenţie şi control; – funcţia de întreprinzător – încurajarea oricărei acţiuni favorabile. De-a lungul evoluţiei istorice, organizarea politică a societăţii îndeosebi prin principala sa instituţie – statul – s-a realizat tot mai mult pe baza perfecţionării structurilor statale în raport cu cetăţenii şi a unor legi riguroase, care stabileau atât drepturile şi libertăţile cetăţenilor, cât şi obligaţiile organelor de stat de a acţiona în spiritul legii. 64 Însăşi denumirea de stat de drept indică faptul că statul îşi exercită puterea sa politică pe baza legilor, folosind forţa argumentului, şi nu argumentul forţei. În strânsă concordanţă cu prevederile din documentele enunţate şi cu practica internaţională, statul de drept îşi exprimă puterea în conformitate cu legea şi are la baza activităţii sale o serie de trăsături, precum:
– un cadru legislativ adecvat, care să reglementeze raporturile sociale în ansamblul lor, iar toţi cetăţenii, indiferent de poziţia lor socială sau politică, să fie egali în faţa legii, să respecte legea ca element suprem în stat. Prin urmare, supremaţia legii se constituie într-un principiu de bază al statului de drept; – organele puterii de stat (centrale şi locale) să fie alese de cetăţeni, prin vot universal, direct şi secret, pe baza unor opţiuni ale pluralismului politic;
– separaţia puterilor în stat, parlamentul trebuind să constituie puterea legislativă, guvernul – puterea executivă (ca emanaţie, de regulă, a parlamentului şi responsabil în faţa acestuia sau a corpului electoral) şi puterea judecătorească, veghind la respectarea legilor şi sancţionarea încălcării lor, judecătorii acţionând independent şi imparţial; – datoria guvernului şi a autorităţilor publice de a se conforma constituţiei şi de a acţiona conform legii; – delimitarea clară între stat şi partidele politice; – forţele militare şi poliţia trebuie să fie plasate sub controlul
– circulaţia liberă a informaţiei şi persoanelor, dreptul la liberă exprimare şi organizare politică şi profesională al tuturor cetăţenilor în conformitate cu legea, care să facă posibil controlul puterii politice în societatea civilă; – respectarea drepturilor omului în conformitate cu prevederile internaţionale consacrate. În epoca contemporană, statul de drept reprezintă tot mai mult elementul esenţial al puterii politice din diferite ţări, constituind un factor de bază al progresului general, de înflorire şi prosperitate a naţiunilor. V. Yüklə 0,96 Mb. Dostları ilə paylaş:
|