Organizaţii europene şi euroatlantice prof univ dr. Andrei popescu obiective

Pearson & Rochester:

– Cadrul general trebuie urmărit pentru că acesta oferă elemente

prin care se defineşte, într-o anumită secvenţă de timp, contextul în

cadrul sistemului european;

– Ei disting patru perioade:

• 1648-1789 – Sistemul clasic internaţional.

• 1789-1945 – Sistemul internaţional tranziţional.

• 1945-1973 – Sistemul internaţional postbelic – având ca

principală caracteristică atât integrarea, cât şi sfera de influenţă.

•1973 – azi – Sistemul internaţional contemporan.

17

Holsti:

Sistemul internaţional = o colecţie de entităţi politice independente

(triburi, state, naţiuni, imperii, organizaţii, alianţe etc.), aflate în

procese de interacţiune (într-un proces regulat).

- Caracteristicile majore ale sistemului internaţional ar consta în

seturi de variabile care ajută la identificarea sistemului, obiectivelor şi

a componentelor din sistemul internaţional.

- E de acord cu ceilalţi autori că se poate vorbi despre un sistem

internaţional de relaţii inter-state după 1648.

3. SISTEMUL INTERNAŢIONAL CONTEMPORAN

CADRUL GENERAL

Analiştii au decis să folosească 5 criterii pentru analiza comparatistă

a sistemului internaţional:

criteriul stabilităţii/durabilităţii graniţelor/frontierelor;

natura unităţilor aflate în jocul internaţional (state, organizaţii

interguvernamentale şi nonguvernamentale, corporaţii etc.);

structura sistemului;

forme majore ale interacţiunii sistemului (între unităţi);

reguli care guvernează aceste interacţiuni.

UNITĂŢILE ÎN SISTEM

În cadrul sistemului internaţional, toate unităţile politice ale lumii

sunt interconectate.

Teoria sistemului global

– Liga Naţiunilor

– ONU

Constituirea statelor naţionale

– sentimentul naţional

– naţionalismul (secolul XIX)

– autodeterminarea (după 1918)

Evoluţia şi analiza statului au în vedere:

– dezvoltarea economică

– educaţia populaţiei

18

– starea populaţiei

– opţiuni externe

Actori foarte importanţi (după 1914):

– statele-naţiune

– organizaţiile, corporaţiile transnaţionale

– organizaţiile interguvernamentale (OIG)

– organizaţiile nonguvernamentale (ONG).

Rolul actorilor nonstatali:

– introducerea unei probleme pe agenda diplomatică internaţională;

– conştientizarea în rândul cetăţenilor a unor probleme regionale

sau globale;

– lobby pe lângă guverne sau organizaţii internaţionale pentru

satisfacerea intereselor proprii;

– acţiune directă, uneori chiar prin ameninţarea folosirii forţei.

STRUCTURA SISTEMULUI INTERNAŢIONAL

Până în 1990 exista o polarizare a puterii (SUA-URSS).

După 1990 – tendinţe spre „poliarhie” + „hegemonie colectivă”.

Caracteristicile polarizării:

Soluţionarea oricărui conflict de pe glob necesită „aprobarea”

formală, neformală, tacită, directă, indirectă a cel puţin unuia dintre

cei 2 centri de putere.

Cele mai mari donatoare de ajutor extern erau cele 2 superputeri

(distribuiau şi armamentul) – influenţau politica multor state.

Uneori, anumiţi actori nu-şi cereau voie de la aceste centre de

putere să acţioneze împotriva altui actor (în politica lor).

În general, „evaluarea” polarităţii se făcea pe baza indicatorilor

militari.

Puterile de „categoria a II-a” aveau mai mult interese regionale.

Caracteristici ale superputerilor:

factorul economic este important (calitatea produselor, mai

mult decât cantitatea);

factorul militar = capabilitatea susţinerii intereselor;

puterea structurală = autoritatea şi capacitatea de a preciza regulile

jocului şi de a determina cum vor juca actorii în respectivul joc.

19

REGULI MAJORE ALE SISTEMULUI INTERNAŢIONAL

– În perioada Westfaliană (1648) se punea accent pe suveranitate.

– Azi se înregistrează schimbări în fundamentul sistemului statal

regula non-intervenţiei

– state mici – vs – state mari

– state mici – vs – state mici

– state mari – vs – state mari

– În domeniul drepturilor omului s-a produs o mare schimbare

(după 1990, chestiunea redevine una de actualitate).

– Normele referitoare la folosirea forţei în politica externă şi

politica internaţională (după 1990 se înregistrează aspecte distincte).

4. INTERDEPENDENŢA

GENERALITĂŢI

– Interdependenţa este frecvent asociată cu relaţiile internaţionale

(J. Huntzinger).

– Preocupările pentru interdependenţa în relaţiile politice şi

relaţiile internaţionale au apărut prin intermediul comerţului

internaţional.

– Prin analiza interdependenţei realizăm cât de sensibilă

este o economie naţională la unele fluctuaţii. Intensitatea

influenţabilităţii indică gradul de dependenţă şi transformările

în mediul economic internaţional.

– Nivelul interdependenţei = gradul integrării în sistemul

economic internaţional.

INTERDEPENDENŢĂ ŞI DEPENDENŢĂ

Dependenţa este uneori percepută ca lipsă a autonomiei actorului

– apare din asimetria în domeniul interdependenţelor.

Dependenţa = relaţie cauzală, funcţională între economii, dezvoltarea

lor inegală. Pentru a nu exista dependenţă, trebuie maximizate

schimburile şi transferurile în activitatea economică, distribuirea produselor

spre o varietate cât mai mare de parteneri.

Dependenţa = situaţie în care economia anumitor ţări este condiţionată

de dezvoltarea şi expansiunea altor economii.

– Dos Santos: dependenţa = relaţie cauzală între economii, din

care rezultă o dezvoltare inegală.

20

– Fernando Cardoso: dependenţa = deranjament funcţional al

economiei naţionale provenit din neconcordanţe interne, distonante între

sectoarele cheie ale societăţii.

Apar caracteristici ale relaţiei de dependenţă şi putere;

Analistul: dependenţă de cine? – foarte important este obiectul

dependenţei, centrele operaţionale de control (trebuie detectate), repartizarea

spaţială, interesul politic a stabili impactul asupra:

– dezvoltării;

– subdezvoltării.

INTERDEPENDENŢĂ ŞI PUTERE ÎN SISTEM

Este necesar a detecta resursele care pot fi convertite în putere =

mijloace conceptul lui Harsanyi: „Costurile puterii” (mecanismele

prin care se produce această conversie în putere):

Exemple:

costurile lui A pentru a influenţa atitudinea lui B = costurile

puterii lui A asupra lui B;

costurile lui B prin refuzul a ceea ce-i cere A.

Cf. Pearson & Rochester; surse ale interdependenţelor:

interacţiuni internaţionale;

structura sistemului internaţional;

ajutoare externe dinspre un stat;

investiţii;

relaţia creditor-debitor.

Efectul prezenţei interdependenţei asupra politicii externe a unui

stat: avantaje calitative (Holsti) = flexibilitate deosebită au statele

aflate în relaţii de interdependenţă.

Autonomie = abilitatea de a formula şi realiza politica internă

şi externă în termenii propriilor interese, scopuri:

A fi autonom =

a avea puterea, a defini propriile interese şi acţiuni, plus obli-

gaţia de autolimitare – aceasta presupune o acţiune voluntară;

participarea la sistemul global, regional, zonal – obligaţii =

autolimitare asumată;

independenţă „totală” = cel care impune autolimitarea altora.

21

DOCTRINA SUVERANITĂŢII

stă la baza independenţei, autonomiei;

nu e prevenită coerciţia, care poate să vină din:

dependenţă;

vulnerabilităţi;

suveranitatea se aliniază autonomiei în lumea interdependenţei;

aceste autolimitări = eroziuni ale autonomiei alianţe;

alianţa – asumări de obligaţii cenzurarea autonomiei

într-un domeniu şi posibila sporire în altul;

neutralitatea = autolimitare (raportarea la sisteme comunitare

internaţionale, ceea ce duce la o cenzură);

reducerea dependenţei de sursele externe (forma asimetrică) –

sursă de reducere a eroziunii autonomiei;

costurile acţiunilor unilaterale = mult mai ridicate.

FACTORUL GEOGRAFIC-TERITORIAL ŞI AUTONOMIA:

Exemple:

Lipsa sau existenţa unor resurse naturale vitale;

Poziţionare/localizare

Lungimea, numărul de segmente şi calitatea graniţelor ce trebuie

apărate – potenţatori ai gradului de autonomie

Gradul accesibilităţii în diferite puncte ale globului.

Geografia poate oferi avantaje şi/sau dezavantaje:

– absolutizarea valorilor geografice nu este indicată;

– avantajele pot fi convertite în dezavantaje şi viceversa;

– geografia a fost un generator, potenţator al conflictelor, dar

şi al cooperării;

– avantajele pot dispărea ca urmare a evoluţiilor tehnologice;

– geografia poate determina anumite politici, precum şi unele

politici pot defini rolul unor arii geografice.

Importanţa studiilor geostrategice şi geopolitice

5. PROCESUL POLITICII EXTERNE

GENERALITĂŢI

Statele nu reacţionează la fel în politica externă.

Trebuie să ştim:

22

sensul sau înţelesul strategiei în politica externă;

în ce măsură analiza factorilor sistemici se reflectă în politica

externă: geografia şi structura în care urmează să funcţioneze sistemul;

factori idiosincratici = factori de natură subiectivă.

Procesul politicii externe se referă şi la: instituţii, proceduri =

diferite de la ţară la ţară, în funcţie de regim, dar şi de:

proces decizional/decizii;

circumstanţe/context;

factori psihologici.

Politica externă poate fi elaborată sau întâmplătoare. Ea primeşte

valori şi dinspre:

gradul de urgenţă a deciziei;

tipul de guvernământ;

semnificaţia problemei;

timpul la dispoziţie pentru luarea deciziei.

METODE DE OPERARE ÎN POLITICA EXTERNĂ

(MODUS OPERANDI):

Forme:

căutarea de interese şi soluţii comune calea multilateralismului

(statul este prins în relaţii globale sau regionale);

forma bilaterală de exprimare: ţară-ţară.

Atitudini:

Prin a avea o atitudine activă se poate înţelege a iniţia acţiuni,

dar şi a rezista iniţiativei atitudinilor propuse de alţii. Alt aspect important

al activismului este şi modul în care statul se raportează la

interesul naţional, exprimarea voinţei ori lipsei de voinţă, folosirea

forţei în raporturile bilaterale, regionale sau alte forme de intervenţionism/

non-intervenţionism.

FORMULAREA ŞI STRATEGIA POLITICII EXTERNE:

– Pornind de la elementele majore ale mediului internaţional

a formula o politică optimă = obiectiv al politicianului şi omului

de stat.

– Prezentăm o schiţă, o suită de etape care nu pot fi privite simplificator

ori separat, căci presupun o interrelaţie şi câteodată

chiar simultaneitate.

23

Cine este implicat în situaţia în cauză = câte părţi sunt, care

este relaţia între ele, cine/ce poate avea calităţi determinante pentru

rezultat este necesară analiza profesională orientată politico-acţional.

Determinarea obiectivelor:

– Opinia generală este că „obiective” = „scopuri”.

– În analiza şi formularea politicii – operăm cu lanţul „mijloacescop”,

care prezintă grade variate de complexitate.

– Toate statele urmăresc anumite „obiective fundamentale” = un

nucleu pentru care sunt decise a utiliza maximum de resurse,

inclusiv în situaţii neobişnuite.

Obiective fundamentale:

– supravieţuirea („interesul securităţii naţionale”) are, într-o expresie

minimală, două componente: 1) protejarea vieţii populaţiei; 2) apărarea

suveranităţii ţării;

– integritatea teritorială;

– prezervarea sistemului statal propriu faţă de modificări impuse

din exterior;

– protejarea sistemului economic şi politic propriu faţă de schimbări

impuse din exterior.

Obiectivele fundamentale sunt esenţialmente conservative.

Obiective pe termen mediu:

– Semnificaţia lor este dată de situaţiile în care se află statele –

pot fi excepţional de importante şi pot solicita o cheltuială considerabilă

de resurse;

– Principalele categorii de obiective pe termen mediu:

– politice;

– materiale;

– ideologice;

– prestigiu.

Obiective specifice imediate:

– După ce au fost formulate primele două tipuri de obiective

(generale şi pe termen mediu) se pune întrebarea: „Care este obiectivul

imediat care poate susţine cel mai bine întregul plan?”

Sursele obiectivelor = trebuie identificate şi cunoscute pentru

toate părţile, atât pentru înţelegerea fenomenului, cât şi pentru

eventualitatea că s-ar dori influenţarea formulării viitoare a scopului.

Enumerăm doar câteva surse generale:

24

factori ideologici;

tradiţii istorice şi precedente;

necesităţi specifice interne;

percepţii ale ameninţărilor la adresa securităţii naţionale;

ocazii de a obţine avantaje din situaţii create de evenimente şi

condiţii externe;

obligaţia de a rezolva o problemă comună;

percepţia obiectivelor altor state;

aspiraţia la leadership;

deciziile privind realizarea obiectivelor;

conduita (virtuţi sau non-virtuţi) factorilor umani de decizie.

Precizarea capabilităţilor

Termenii capabilitate – putere – influenţă.

Sensurile capabilităţilor în formularea politicii:

identificarea şi cuantificarea elementelor-cheie care pot concura

la edificarea blocurilor/centrilor pentru exercitarea influenţei internaţionale;

relaţia calitativă între părţi, incluzând şi palier(ul)(ele) influenţelor

mutuale;

precizarea setului capabilităţilor numai pentru un context politic

specific;

evaluarea intenţiilor fiecărei părţi şi hotărârea de a folosi orice

element al puterii deţinute;

examinarea fiecărei părţi pentru a determina susceptibilitatea

de ansamblu şi specifică la influenţă.

Mijloace externe ale creşterii capabilităţii

Fiecare stat urmăreşte continuu creşterea propriilor capabilităţi prin

raportare la alte state şi/sau mediul şi/sau sistemul internaţional.

În formularea politicii, pe lângă analiza capabilităţilor interne, se

adaugă şi analiza unor componente potenţiale externe. Enumerăm câteva

categorii dintre aceste tehnici:

Modificări teritoriale prin:

achiziţii teritoriale;

detaşarea unui teritoriu de la un adversar fără a-l achiziţiona;

crearea unor off limits zones funcţionale şi/sau spaţiale (decizia

părţilor de a elimina conflictul rezultat din competiţia pentru o

arie) interese militare, comerciale, de putere.

Aranjamente de alianţă = înseamnă formarea de alianţe, asocierea/

disocierea de alianţe, fragmentarea unei coaliţii opozante.

25

Limitări ale autonomiei prin: 1) crearea de dependenţe şi

2) manipularea componentelor capabilităţilor interne ale adversarului.

Relaţia între politica internă şi politica externă

Politica economică a statului în relaţie cu politica de securitate

naţională.

Determinarea politicii externe de către politica internă = comerţ,

inflaţie, recesiune, producţie, investiţii, rentabilitate, politici monetare,

buget etc.

Politica economică în relaţie şi cu calitatea/tipul guvernării:

– democraţii;

– dictaturi;

– relaţia legislativ-executiv.

Valorile interne (cf. Duroselle) reprezintă pentru anumite

state adevărate forţe care influenţează conduita comunităţilor umane,

inclusiv suportul popular intern.

TIPOLOGIZAREA DECIZIILOR ÎN POLITICA EXTERNĂ

După Pearson şi Rochester, există 3 tipuri mari de decizii:

Macrodecizii:

– subiecte foarte largi, generale, care au menirea de a stabili

direcţia generală, reguli de ghidaj pentru birocraţia specializată, care

urmează a fi aplicate în situaţii specifice;

– sunt anticipative;

– există un cadru de timp relativ nedeterminat, fără stringenţă,

presiune pentru luarea deciziei;

– este rezultatul unui număr mare de actori din politica internă,

deşi exprimarea finală a deciziei se găseşte la cel mai înalt nivel.

Microdecizii (decizii administrative, birocratice):

– sunt cele mai numeroase; sunt atributul birocraţiei din politica

externă (ministerul de externe, comerţ exterior, ambasade etc.);

– se referă la subiecte relativ înguste ca scop, chiar dacă sunt o

reacţie la impulsuri din afară (putem afirma că acestea sunt ameninţări

de grad inferior). Aceste decizii sunt luate la nivelul de jos al birocraţiei

guvernamentale;

Tipuri:

• acordare de vize;

• răspuns la cererea unei ambasade;

26

• aranjamente pentru vizitele unor demnitari.

În general, microdeciziile se iau independent una de alta.

Se pot adăuga, adesea, dezvoltărilor majore din politica externă.

Decizii de criză:

se iau în situaţii normale, dar când se consideră că evenimentele

pot cunoaşte o anumită orientare sau când este ameninţată siguranţa

statului;

sunt asociate de unii analişti cu managementul crizei = răspunsul

cel mai competent, în timp, care se dă ultimelor evoluţii;

caracteristicile situaţiilor ce solicită „decizii de criză”:

Charles Hermann a detectat 8 situaţii posibile pentru decizii

(„cub situaţional”):

– nivel ridicat de ameninţare şi gravitate potenţială;

– limită de timp scăzută;

– element de surpriză;

– implicarea nivelului foarte înalt al decizionalului din domeniul

politicii externe.

Statele ca actori raţionali

Concepţia tradiţională a politicii externe:

Analiza raţională a mişcării actorilor:

deciziile de politică externă, instrumentate prin diplomaţie,

sunt luate de oameni raţionali, în scop naţional (factorul uman este

foarte important);

instituţionalul funcţionează prin individualităţi;

explicaţia evenimentelor ca produs al deciziilor deliberate ale

guvernelor.

Teoria omului raţional (T.O.R.)

Caracteristici ale omului raţional:

defineşte situaţia care necesită o decizie;

scop clar precizat pentru o situaţie anume;

mijloace alternative pentru atingerea scopului;

CONTEXT NAŢIONAL

STATUL A STATUL B

27

selectează alternativa finală pe criteriul maximizării atingerii

obiectivului;

întreprinde acţiuni necesare pentru aplicarea deciziei;

evaluează consecinţele acţiunilor individuale, le analizează şi

încearcă să contureze paşii următori.

Notă:

– „Modelul omului raţional” – foarte rar se conformează lumii

reale; este un element de raportare la model, la „ideal”.

– În general, cu cât mai importantă este o decizie, cu atât mai

puţin se apropie de „tipul ideal-raţional”.

– Factorii de decizie = oameni = răspund unor stimuli interni şi

externi existenţa unor factori neraţionali în procesul decizional al

politicii externe.

Statele = organizaţii care pot sau nu să acţioneze raţional:

– De aceea, este necesară definirea cât mai clară a situaţiei (realitatea).

– Realitatea

• obiectivă = fapte;

• subiectivă = imagini, percepţii.

– Reconstituirea/analiza „oglinzii precise de imagine”.

Moralitate şi procesul politicii externe

Două aspecte distincte:

Empiric – de cele mai multe ori, principiile morale sunt sacrificate

pentru satisfacerea intereselor/afacerilor statelor.

Normativ – factorii decizionali includ anumite considerente

morale în faza deliberărilor, dar, la modul practic, nu se poate exagera

rolul lor.

– Oamenii de stat şi analiştii operează frecvent cu termenul

„relativism moral” în afacerile externe şi internaţionale, sugerându-

se că moralitatea (?!) nu este o componentă esenţială a

procesului decizional în politica externă.

CONTEXT INTERNAŢIONAL

STATUL A

Context intern

Factori de decizie

STATUL B

Context intern

Factori de decizie

28

6. SECURITATE NAŢIONALĂ/INTERES NAŢIONAL

GENERALITĂŢI

Unii autori consideră că termenul securitate naţională „este

supus uzului şi abuzului”. Conceptul securităţii naţionale este folosit şi

pentru a justifica agresiuni externe. Uneori, înăbuşirea opoziţiei în

propriul stat este justificată şi prin conceptul de securitate naţională.

În legătură cu securitatea naţională apar conceptele de: risc,

ameninţare, pericol. Există distincţii clare între aceste trei concepte.

Mai apare şi un al patrulea concept, cel de vulnerabilitate (aceasta

poate apărea chiar şi din aşezarea geografică).

Ameninţările = capabilităţile cele mai imediat deţinute de adversari,

care pot fi folosite pentru a exploata vulnerabilităţi. Ameninţările

pot surveni şi de la mişcări susţinute intern (războaie de secesiune,

rebeliune). Extern, mai există ameninţări direcţionate contra

ideilor sau ameninţări ca tentativă (reuşită) de deprivare a unor state

de resurse naturale vitale pentru economie sau ca tentative de cenzurare

a resurselor energetice şi dereglările de preţuri care pot produce

mari pierderi unui stat; pot lua forma unor pretenţii teritoriale,

incursiuni armate sau controlul asupra unor zone strategice; pot să se

prezinte nu neapărat ca evidenţe, explicit. Pentru a întări securitatea

naţională guvernele trebuie să se ocupe de diminuarea vulnerabilităţilor,

ameninţărilor interne şi dinspre adversari externi.

Până la cel de-al doilea război mondial, termenul de securitate

era asociat celui de apărare (din punct de vedere militar). Etimologia

actuală provine din SUA, după 1945, cu amendamente importante în

etapele ulterioare.

DIMENSIUNEA INTERNAŢIONALĂ A SECURITĂŢII:

– depinde de distribuţia centrilor de putere la scară globală;

– securitatea colectivă – experienţa Ligii Naţiunilor şi ONU;

– NATO = securitate prin cooperare – se bazează pe regula

interdependenţei;

– alianţe şi coaliţii – pe bază de negocieri; fiecare stat are disponibilitate

pentru: asistenţă, apărare, cooperare cu un alt actor pentru

securitate;

– recursul la reglementările dreptului internaţional.

În general, se folosesc mai multe abordări şi nu doar una singură,

în funcţie şi de obiectivele pragmatice ale interesului securităţii naţionale.

29

INTERES NAŢIONAL

Concept folosit frecvent când se caută explicaţii la motivele

acţiunii statelor – agreat în Realpolitik.

Există trei interese fundamentale ale statului naţiune („Sfânta

Treime”):

– asigurarea supravieţuirii fizice a statului însuşi, ceea ce presupune

şi protejarea vieţii cetăţenilor, menţinerea integrităţii teritoriale;

– promovarea bunăstării economice a populaţiei;

– conservarea autonomiei (autodeterminării) şi a sistemului de

guvernământ al ţării şi elaborarea + realizarea politicii ei interne.

Notă:

– deşi „Sfânta Treime” este, în general, comună tuturor statelor,

există şi diferenţieri interpretative/explicative;

– termenul de „interes naţional” este interpretat diferit de politicieni;

– interesul naţional poate fi în beneficiul naţiunii ca întreg sau al

unui segment privilegiat (în funcţie şi de interpretarea guvernelor);

– celor trei scopuri ar putea să le fie adăugate şi altele (periferice),

care le-ar putea nuanţa (exemplu: prestigiul);

– nu toate statele şi politicienii folosesc aceleaşi criterii în formularea

politicilor de apărare, a celor economice etc.;

– există corelări diverse ale „interesului naţional” şi „interesului

comunităţii internaţionale”.

7. INSTRUMENTE ALE POLITICII EXTERNE.