Originile creştinismului

Mithra, „rivalul lui Hristos”?

Este titlul unei comunicări ingenioase pe care Marcel Simon a prezentat-o la al doilea Congres internaţional de studii mithraice (Teheran, 1975), pentru a contesta faimoasa afirmaţie a lui Emest Renan: „Dacă creştinismul ar fi fost oprit în creşterea lui de vreo boală ucigătoare, lumea ar fi fost mithraistă”.

Prin excluderea femeilor de la cultul său, mithraismul îşi înstrăina mai mult de jumătate din spiţa umană. O religie mai mult sau mai puţin elitistă de mici grupuri marginalizate, recrutate adeseori dintre migranţi (militari, funcţionari, negustori) sau dintre dezrădăcinaţi, nu prea avea şanse să se impună în societatea antică. Dar ca şi creştinismul, avea acel avantaj major de a propune aceeaşi teologie, aceeaşi liturghie, aceeaşi imagerie pe ţărmurile Eufratului, ca şi pe graniţa Britaniei sau a Rinului. Încorporând unele aspecte ale mitologiei, filosofiei şi astrologiei greceşti, ea răspundea aspiraţiilor mistice sau „bio-cosmice” ale unei lumi în căutare de sine.

Trebuie crezut că mithraismul avea un impact în rândul opiniei populare, întrucât creştinii s-au înverşunat împotriva lui şi a lăcaşelor lui de cult.

Începând cu Tertulian (care ajunge totuşi până la a-l da drept exemplu pe mithraici coreligionarilor săi!), Părinţii Bisericii denunţă într-un glas acest cult al peşterilor întunecate, care îl imită fraudulos pe cel al lui Hristos. Iustin se revoltă că mithraicii cutează să sfinţească pâinea şi apa. Aşa cum o va face şi Firmicus Maternus peste două veacuri, Iustin condamnă în reprezentarea zeului petrogen („născut din piatră”) o contrafacere diavolească a „pietrei din capul unghiului” prorocite de Daniel şi Isaia!

Distrugerea violentă şi deliberată a numitelor Mithraea, în care reliefurile cultuale au fost găsite zdrobite cu lovituri de secure sau de ciocan, decapitarea sistematică a idolilor, urmele de incendiu – ca să nu mai vorbim de scheletul în lanţuri descoperit la Sarrebourg – dovedesc o agresivitate fără pereche. Legislaţia împăraţilor creştini împotriva jertfelor nocturne şi cu vărsare de sânge sporea discreditarea unui cult clădit pe jertfirea şi consumarea cărnii închinată „demonilor”. În Mithra, acest zeu mijlocitor şi izbăvitor, cinstit ca Sol Invictus („Soare neînvins”), printr-un ospăţ de cuminecare şi în special duminica, ei bine, în el creştinii au recunoscut sau, cel puţin, au bănuit un „rival al lui Hristos”.

Robert Ţurcan Catacombele iudaice din Roma Şase catacombe iudaice au fost identificate la Roma: două pe Via Nomentana (vila Torlonia), una pe Via Appia (Vigna Randanini), un mare complex pe povârnişurile din Monteverde, pe Via Portuensis, care a fost primul descoperit şi în sfârşit, două hipogee de dimensiuni modeste, pe Via Labicana şi pe Via Appia (Vigna Cimarra).

Destinul acestor catacombe este nemaiîntâlnit: doar cea de la Vigna Randanini poate fi astăzi vizitată, dar numai de către specialişti şi cu autorizaţie. Cele două catacombe de la vila Torlonia (care, ironie a sorţii, a fost reşedinţa oficială a lui Mussolini!) erau încă accesibile acum câţiva ani, însă intrarea în cimitir a fost împrejmuită cu ziduri, pentru a se evita deteriorarea monumentului. Practic, nu se mai poate vedea nimic din aceste catacombe, aproape toate săpate în straturi de tuf de proastă calitate.

Prima descoperire în tuful din Monteverde Prima explorare a marii catacombe din Via Portuensis a fost efectuată la 14 decembrie 1602 de către Antonio Bosio, un personaj oarecum mitic al arheologiei creştine. Această întreprindere s-a făcut cu preţul a mii de vitregii şi de primejdii, din pricina instabilităţii galeriilor, multe dintre ele fiind astupate cu mormane de dărâmături. Cercetările au continuat, însă va trebui aşteptat anul 1915 – stricăciuni ireparabile se produseseră deja – pentru a avea o privire de ansamblu asupra catacombei. La 14 octombrie 1929, o nouă prăbuşire a distrus şi ce mai rămăsese. În mod paradoxal, motivul acestor dezastre a fost calitatea bună a filoanelor de tuf din Monteverde, care se găsea la un nivel inferior celui al catacombelor: era utilizat pentru construcţii, iar golurile săpate de cariere s-au aflat la originea surpărilor.

Vigna Randanini: o catacombă complexă Poziţia acestei catacombe a fost mai bine aleasă, iar galeriile îi sunt încă în mare parte accesibile. Descoperirea eî datează din 1859. Tot în această regiune, pe Via Appia, se găsesc catacombele creştine Pretextat, Sfântul Sebastian şi Sfântul Calist, iar la suprafaţă numeroase columbăria, construcţii prevăzute cu firide care adăposteau umele funerare. În faţa catacombei se înălţa un edificiu cu paviment mozaicat. Sepulturile ce se găseau aici se înfăţişau sub forma unor arcosolia*1 practicate în ziduri, modifi-când structurile precedente. Acestea au fost interpretate ca fiind rămăşiţele unei sinagogi, dar o asemenea ipoteză este în totală contradicţie cu conceptul iudaic de necurăţie legată de moarte şi, de altminteri, cu tot ceea ce cunoaştem despre sinagogile din diaspora. Este posibil, în schimb, ca obştea iudaică să fi utilizat în scopuri funerare o construcţie păgână.

Să pătrundem împreună în această catacombă. Intrarea ei, aşa cum este astăzi, ne poartă într-o săliţă în mijlocul căreia se află un puţ. Apa era, într-adevăr, indispensabilă desfăşurării ritualului funerar. Această încăpere dădea într-un mic spaţiu din care pornea reţeaua de galerii. Diferitele tipuri de morminte sunt aici grupate pe regiuni: în prima parte şi într-o altă zonă mărginită, sunt concentrate majoritatea aşa-numitelor cubicula*, în timp ce kochim* sunt situate într-un alt spaţiu.

În prima galerie, mai curând lată, se găsesc cubicula spoite pe dinăuntru cu o tencuială albă. Unul singur dintre acestea, care conţine un arcosolium, prezintă o menorah* pictată pe unul din pereţi şi o împărţire tripartită a bolţii. Continuându-ne drumul prin această galerie, întâlnim alte două transversale; una dintre ele, după un cot adânc, ne conduce într-o altă regiune. Aceasta prezintă o împărţire a spaţiului mai degrabă regulată, cu galerii ce se încrucişează în unghiuri drepte. La baza pereţilor lor se află numeroase kochim. Un singur cubiculum se găseşte în această zonă; el este precedat de un vestibul ai cărui plafon şi pereţi erau împodobiţi cu picturi.

Un nou racord uneşte această regiune* de o alta şi ea regulată şi dispunând de kochim. Ne aflăm aici în sectorul cel mai problematic al catacombei: noile galerii pornesc de fapt dintr-o scară cu palier care duce la suprafaţă. Avea catacomba două intrări? Sau să fie vorba de două catacombe diferite, legate între ele ca urmare a unei întâlniri întâmplătoare? Răspunsul rămâne incert.

Scene păgâne care ne pun pe gânduri O altă problemă pe care o întâlnim aici provine de la decorarea unui cubiculum dublu, adică precedat de o mică sală. Aceste picturi, de bună calitate, reproduc subiecte păgâne: în afara scenelor bucolice, Pegas, o Victorie înaripată încoronând un tânăr, Orfeu în mijlocul fiarelor, Tyhe cu cornul abundenţei. Ştim că, pentru iudei, reprezentarea animalelor şi a oamenilor era prohibită. Este adevărat că iudeii din diaspora nu respectau întotdeauna această interdicţie. Uneori, în cazul sarcofagelor, de 1. Termenii urmaţi de un asterisc sunt definiţi în lexicul ce figurează în anexa acestui articol.

EXPANSIUNEA CREŞTINISMULUI exemplu, abaterea de la lege se putea datora lipsei atelierelor specifice: trebuiau atunci să cumpere sarcofage gata sculptate şi să se mulţumească a le aduce câteva modificări. Aceasta este situaţia unui exemplar descoperit, desigur, în catacomba noastră şi care a fost „iudaizat” prin adăugarea unei menorah. Este vorba despre un tip foarte răspândit, în care cei patru putti, simboluri ale anotimpurilor, poartă o ramă circulară în care figurează portretele defuncţilor (de multe ori sunt sarcofage duble, destinate unor cupluri). Aici, portretele au fost eliminate şi înlocuite cu menorah. Cubiculum-unostru dublu, în schimb, reprezintă un caz unic, în comparaţie cu celelalte încăperi funerare din catacombele iudaice de la Roma, care reproduc până la obsesie obiectele legate de cult {menorah, şofar, lulab* etc). Toate aceste simboluri lipsesc în cazul nostru. Dar dacă observăm modul în care galeria sa este legată de restul catacombei iudaice, putem crede că acest cubiculum îi este complet străin şi că ea l-ar fi „întâlnit”, ca să zicem aşa, în timpul extinderii sale subterane. Se ştie că această regiune din Via Appia era ocupată de numeroase necropole.

Vila Torlonia: noi descoperiri Marele cimitir iudaic de la vila Torlonia a fost descoperit din întâmplare în 1918, ca urmare a lucrărilor de consolidare a grajdurilor vilei. În 1930 a apărut cartea care îi făcea publice topografia şi picturile. În 1973 şi 1974, noi cercetări efectuate de Părintele Umberto M. Fasola i-au permis acestuia să ajungă la concluzii deosebit de interesante, însoţite de publicarea mai multor inscripţii. Primii editori ai catacombei – aceasta având două niveluri diferite ce nu se suprapun decât extrem de parţial – se gândiseră deja că putea fi vorba de două cimitire separate la origine. Ipoteza a putut fi confirmată pentru totdeauna: Părintele Fasola a demonstrat că una dintre catacombe – cea inferioară – o precedase pe cealaltă în timp. Fiecare îşi avea propria intrare; tehnicile de săpare a galeriilor şi configuraţia lor sunt cu totul diferite.

Accesul în catacomba inferioară se făcea printr-o scară care dispunea de un palier asemănător celui pe care l-am întâlnit în catacomba de la Vigna Randanini; ne aflăm, probabil, în prezenţa atrium-ului prescris de Mişna. Regiunea spre care facilita accesul prezintă pereţi a căror împărţire a fost programată prin benzi de var alb ce delimitează spaţiile regulate în care trebuiau scobiţi loculi; aceştia sunt închişi şi tencuiţi cu grijă. Această catacombă mai veche nu posedă decât un cubiculum şi un număr redus de arcosolia, coexistând cu un tip deosebit de loculi pentru doi defuncţi – riguros despărţiţi – a căror parte superioară este uşor arcuită; această particularitate face să fie numiţi „loculi cu arcosolium”.

O altă scară dădea acces în catacomba superioară, mai recentă. Aici, cubicula sunt mai numeroşi; vom remarca mai ales unul dintre ei, împodobit cu picturi. Deschiderea sa spre galerie este încadrată de doi mici stâlpi, deasupra cărora se înalţă capiteluri cioplite în tuf. Tavanul, cu falsă boltă în muchii, era decorat cu o menorah înconjurată de lunete şi de cercuri. Arcosolium-ul era bogat ornamentat: pe bolta lui, o menorah înconjurată de două cercuri şi, în două semicercuri, la stânga, macul şi ethrog*-ul, la dreapta, sulul Torei*. Chivotul sfânt, străjuit de soare şi de lună, împodobea luneta din fundal, dar săparea unui loculus a distrus aproape în întregime această frumoasă pictură. În aceeaşi galerie, un alt mormânt cu arcosolium dublu prezintă o decoraţie pictată remarcabilă. Frontispiciul, care imită un sarcofag cu perii de baie (strigilis) şi capete de leu, poartă în centru o menorah. Bolta prezintă două panouri cu scene bucolice. Pe peretele din spate, un aron* conţine sulurile Legii. Este încadrat de două menoroth, cu luminile aprinse. În partea de sus, soarele, luna, o stea; în cea de jos, un fruct (rodie sau capsulă de mac), vasul de ulei, un şofar, un ethrog, cuţitul de circumcizie.

Această preumblare prin catacombele iudee din Roma nu trebuie să ne facă să le uităm pe toate celelalte ce ne sunt cunoscute în Italia şi în alte părţi: la Venosa, în antica Apulia, în Sicilia, Sardinia şi la Malta. Înfăţişarea lor variază în funcţie de condiţiile geologice locale, determinând în unele cazuri configuraţii cu totul diferite de cele din cimitirele romane.

Catacombe iudaice şi catacombe creştine Ca şi necropolele păgâne şi catacombele creştine, catacombele iudaice respectă principiul situării în afara habitatelor şi s-au dezvoltat pe marile axe care ieşeau din oraş.

Dacă unele cimitire hipogee nu pot fi atribuite în mod cert creştinilor sau adepţilor sectelor filozofico-religioase, din pricina ambiguităţii motivelor pictate, frescele şi diversele graffiti din catacombele păgâne nu lasă nici o urmă de îndoială. După cum am văzut, devoţiunea a dus la utilizarea din plin a simbolurilor religioase clare.

Nu există diferenţe structurale majore între catacombele creştine şi cele iudaice. În acestea din urmă, galeriile sunt în general mai late (până la 2,20 m la Vigna Randanini). În ceea ce priveşte tipurile de sepulturi, loculi şi arcosolia le sunt comune amândurora; doar catacombele iudaice posedă kochim, tip de înhumare mai degrabă răspândit în Orient. În mod obişnuit, în catacombele iudaice loculi-l erau zidiţi şi acoperiţi cu var, ceea ce uşura practica epitafurilor pictate sau inserarea unei lespezi de marmură purtând inscripţia #3#. În catacombele creştine, închiderea mormintelor era realizată mai degrabă cu ţigle sau cu plăci de marmură încastrate şi fixate cu var.

Dar, observând aceste diferenţe, suntem impresionaţi mai cu seamă de tipul de societate pe care îl reflectă ele. Comunitatea iudaică apare puternic structurată: se remarcă adeseori o împărţire prestabilită a spaţiilor funerare. În plus, numărul relativ scăzut de cubicula pictaţi, adică de luxoase încăperi funerare, pare să denote un caracter egalitar sau, cel puţin, inexistenţa unor mari dezechilibre sociale.

EXPANSIUNEA CREŞTINISMULUI Rămân multe întrebări.

De ce suporturi dispunem pentru a fixa o cronologie a acestor fascinante cimitire subterane? Se cuvine mai întâi să stabilim o cronologie relativă, în speţă raportul „înainte/după” ce caracterizează legăturile dintre diversele galerii şi regiuni. Catacombele noastre rezultând din extensii succesive, putem stabili etapele săpării lor. Astfel, de pildă, galeria spre care oferă acces scara ce coboară de la suprafaţă va fi în mod sigur anterioară galeriei de la margine.

Totuşi, o dată stabilite aceste linii de dezvoltare, trebuie încercat să fixăm o cronologie absolută, să înţelegem în ce epocă au avut loc aceste lucrări. Datele de care dispunem sunt, din păcate, restrânse. Am avea nevoie de elemente certe la faţa locului, o inscripţie sau o pictură bine datate. După cum vom vedea, tiparul epitafurilor se repetă în timp fără originalitate, iar picturile, în majoritatea cazurilor, nu pot fi datate cu precizie. Uneori, totuşi, putem găsi olane sau cărămizi ale căror semnături sunt datate. În starea actuală, bizuindu-ne şi pe documentaţia furnizată de catacombele creştine, putem spune că aceste catacombe iudaice par să se nască în timpul secolului al I-lea şi că ele se dezvoltă în cursul celui de-al IV-lea.

Dar apare atunci o altă problemă: care, între catacombele iudaice şi cele creştine, le-au precedat pe celelalte? Această veche polemică a făcut să curgă râuri de cerneală. În vreme ce comunitatea iudaică este atestată la Roma cu mult înainte de începuturile creştinismului, este într-adevăr surprinzător ca propriile-l catacombe să nu apară decât în secolul al I-lea. Această problemă trebuie să ne incite să reflectăm într-un mod mai general cu privire la fenomenul catacombelor.

Din ce motive, la un moment dat, marile cimitire subterane răsar în jurul Romei? Poate că spaţiul disponibil la suprafaţă era deja complet ocupat? Expansiunea urbană, precum şi utilizarea în scopuri agricole a zonelor prin tradiţie funerare au putut împiedica dezvoltarea sau chiar supravieţuirea necropolelor? Trebuie să mai ţinem seama şi de faptul că trecerea de la ritul incinerării la cel al înhumării crease nevoia de cimitire mai întinse, spaţiul ocupat de o urnă fiind atunci înmulţit cel puţin cu cinci.

Studiile în acest domeniu nu se află decât la începuturile lor. Nu putem exclude faptul ca iudei şi creştini să fi găsit în paralel soluţia catacombelor la problemele lor de spaţiu funerar, dar este prea devreme să o afirmăm cu certitudine.

O întrebare rămâne deocamdată fără răspuns: înainte de perioada catacombelor, unde erau îngropaţi iudeii? Ştim că ritualul lor funerar era foarte strict şi prevedea obligatoriu înhumarea. Printre feluritele interdicţii dictate de impuritatea cadavrului, se număra promiscuitatea, spre deosebire de creştini, care nu au avut nici o ezitare să se lase înmor-măntaţi în zone funerare păgâne. Din păcate, încă mai aşteptăm prima descoperire în acest domeniu.

Cinzia Vismaria J

ANEXA Lexic Arcosolium: sepulcru deasupra căruia se înalţă un arc săpat în peretele unei galerii sau al unui cubiculum.

Cubiculum: cameră funerară care se deschide în general de-a lungul unei galerii de catacombă.

Ethrog: chitra, întrebuinţată în liturghia sărbătorii Sucot.

Kochim: mormânt cu cuptor. Sepultură cu lungimea săpată perpendicular pe galeria catacombei.

Loculus: mormânt săpat pe lungime în peretele unei galerii sau al unui cubiculum.

Lulab: ramura de palmier utilizată la slujba de Sucot sau Sărbătoarea Corturilor.

Menorah: sfeşnic cu şapte braţe (menoră).

Proseuche: edificiu de adunare pentru rugăciune, sinonim al sinagogii, care la origine indica mai degrabă comunitatea.

Regiunea (unei catacombe): ansamblul galeriilor săpate la un moment dat, adeseori după un plan prestabilit.

Şofar: goarnă confecţionată dintr-un corn de berbec, folosită cu prilejul anumitor ceremonii, ca, de pildă, de Roş Haşana.

Torah: Legea sfântă, ale cărei suluri sunt păstrate într-un dulap special (aron).

Catacombele: mituri, mistere şi. Realităţi într-o societate care pare adeseori să-şi fi uitat rădăcinile şi tradiţiile, trecutul cel mai îndepărtat şi manifestările lui concrete, pe care arheologia are drept menire să ni le restituie, au încă darul de a fascina. Mărturiile legate de „lumea subterană” sunt printre cele cu cea mai mare căutare. Din nefericire, în acelaşi timp se dezvoltă gustul pentru tezele fanteziste, născocite mai mult sau mai puţin recent, pentru a aţâţa curiozitatea „marelui public”.

Cu toate că teoriile ştiinţifice evoluează, iar cercetătorii readuc la dimensiunile lor reale mesajele pe care ni le transmit monumentele antice, unele locuri comune continuă să circule. Nu citim de atâtea ori că, de pildă, catacombele au fost cu precădere refugiile secrete ale primilor creştini prigoniţi, deşi mărturiile arheologice au izbutit să respingă acest poncif?

Încă de la început şi în mod sigur până la ultima persecuţie de amploare împotriva creştinilor (a lui Diocleţian, în anul 303), catacombele au fost exclusiv cimitire şi nimeni nu a trăit sau s-a refugiat acolo. Vom vedea, pentru fiecare catacombă în parte, dintre cele descrise aici pe scurt, că primele lor configuraţii, în timpul secolului al I-lea, restrânse şi la vedere, nu le afecta, cu siguranţă, unei funcţii de refugiu. În mod schematic, putem împărţi în trei mari perioade istoria cimitirelor creştine din Roma, aceste diviziuni trebuind, fireşte, nuanţate pentru fiecare din cele şaizeci de catacombe descoperite până acum în zonă.

Originea catacombelor În timpul primelor două secole ale erei noastre, creştinii sunt înmormân-taţi în mod anonim în necropolele păgâne aşezate în jurul Romei (aşa s-a întâmplat cu cei mai vestiţi dintre ei, Petru şi Pavel). Cimitire exclusiv creştine nu apar decât la sfârşitul secolului al I-lea: ele se prezintă atunci ca nişte mici hipogee subterane, prevăzute într-o primă fază să adăpostească doar câteva zeci de morminte.

Această nouă practică funerară se răsfrânge în egală măsură şi asupra paginilor, din multiple raţiuni practice. O dată cu trecerea treptată de la ritul incinerării la cel al înhumării, în decursul secolului al I-lea d. Hr. Şi în condiţiile în care împrejurimile drumurilor consulare din afara zidurilor oraşului nu mai dispun decât de un număr foarte limitat de spaţii disponibile, nevoile comunităţii urbane de noi locuri de îngropare cresc considerabil. În mausoleele în care înmormântarea mai era posibilă, constatăm că o înhumare ocupă locul care corespundea înainte mai multor urne cinerare.

Atunci apar primele utilizări ale subsolului, sub formele cele mai variate şi, la început, de dimensiuni reduse. Se cunosc, de exemplu, mai multe cazuri de camere funerare (de unul până la trei etaje suprapuse), săpate dedesubtul mausoleelor construite în elevaţie şi ocupând aceeaşi suprafaţă ca acestea. Mici scări de acces, săpate în interiorul parterelor mausoleului, de-a lungul unuia dintre pereţi, conduc către subsol. În timpul acestei perioade de început, hipogeele trebuiau să respecte marginile proprietăţilor aflate la suprafaţă.

Acestei noi nevoi de spaţiu, datorate practicii înhumării, i se adaugă, în secolul al I-lea, supraaglomerarea necropolelor care funcţionau de la începuturile epocii republicane. Soluţia „subterană” este atunci impusă de necesitatea neîndepărtării prea mari de oraş. Se constată de asemenea că la Roma, în această perioadă, proprietăţile suburbane (villae) şi pămân-turile cultivate aferente acestora, situate îndeobşte la o zi de mers de centrul urban, invadează şi marginile oraşului, în zone ocupate până atunci de necropole.

În decursul secolului al IlI-lea, aceste forme noi de sepulturi subterane, deosebit de puţin costisitoare pentru grupul social fragil din punct de vedere economic pe care îl constituie comunitatea creştină primară, se dezvoltă astfel încât permit să se vorbească în unele cazuri (Calist, Domitila sau Priscila, de exemplu) de catacombe de astă dată specific creştine. Trebuie totodată să semnalăm şi existenţa catacombelor iudaice, în timp ce nimic nu ne îngăduie să vorbim despre necropole păgâne de acest tip, care să depăşească cele câteva zeci de morminte.

Extinderea catacombelor şi cultul martirilor Recunoaşterea oficială a creştinismului de către Constantin şi convertirea masivă ce i-a urmat constituie un moment de cotitură pentru dezvoltarea catacombelor creştine. Cultul martirilor începe în această epocă. Şi cum să-ţi arăţi mai bine veneraţia decât lăsându-te înmormântat cât mai aproape cu putinţă de sfintele lor moaşte? Această practică atrage în mai multe cazuri extinderea peste măsură a reţelelor de galerii subterane, pe două, trei, patru sau chiar cinci niveluri (sau etaje) suprapuse, cum este cimitirul Sfântul Calist. În timp ce catacombele din secolul al IlI-lea conţineau câteva zeci, până la câteva sute de sepulturi, cele din secolele al IV-lea şi al V-lea conţin câteva mii, ba chiar zeci de mii!

EXPANSIUNEA CREŞTINISMULUI Diversele sectoare ale acestor reţele de galerii se diversifică de acum înainte în funcţie de clasele sociale. Privilegiaţii sau membrii clerului posedă morminte bogat împodobite, adeseori ventilate şi luminate de lămpi care comunică cu suprafaţa. Camerele lor funerare (cubicula) conţin fie morminte săpate sub un arc (arcosolia), fie sarcofage. Printre aceste înhumări privilegiate, trebuie să la socotim şi pe cele din imediata apropiere a mormintelor de mucenici, chiar dacă ele sunt uneori anonime.

Mormintele cele mai sărmane şi de departe cele mai numeroase, se găsesc în general la marginea reţelelor care adăpostesc mormintele cele mai bogate; aici întâlnim aproape numai loculi, tipul de mormânt cel mai modest: o simplă cavitate dreptunghiulară, săpată longitudinal în pereţii galeriei. Aceşti loculi sunt uneori acoperiţi cu dale de marmură – purtând sau nu inscripţii – şi cel mai adesea cu olane sau fragmente de olane, fixate cu îmbinări din var.

La sfârşitul secolului al IV-lea, papa Damasus (36-384) organizează un cult oficial al martirilor, materializat prin amenajări liturgice deasupra mormintelor acestora şi prin crearea de sanctuare subterane mai mult sau mai puţin spaţioase. El rezervă, de asemenea, fiecărui martir inscripţii, în general metrice, cu caractere rafinate, gravate şi semnate, în cazul unora, de caligraful său, Furius Dyonisius Philocalus.

Părăsirea catacombelor şi strămutarea moaştelor La sfârşitul secolului al V-lea începe abandonarea treptată a folosirii catacombelor. Faptul se explică prin scăderea demografică decurgând din pierderea în importanţă a Romei în cadrul Imperiului, dar şi prin apariţia a noi mode. Încă de la sfârşitul veacului al IV-lea apar din nou, deasupra catacombelor, mausolee de cele mai variate forme. Sepulturile se concentrează în interiorul şi în jurul marilor bazilici (subterane sau construite la suprafaţă) situate deasupra mormintelor de martiri sau comunicând cu acestea. Probabil că în aceeaşi epocă morminte răzleţe încep să fie practicate în cartiere sau în monumente publice părăsite, în interiorul oraşului. Acest fenomen caracterizează şi unele biserici urbane, înainte de a deveni una din noile reguli funerare, încă de la jumătatea secolului al Vl-lea.