Outline of research on social inclusion in moldova

Analiza politicilor sociale de stat în contextul impactului asupra excluziunii sociale

Instituţiile statului joacă un rol important în procesul promovării politicilor sociale, creşterea accesului populaţie în special al grupurilor vulnerabile la servicii. În anul 2005 a fost demarată reforma administraţiei publice, în urma căreia au fost reorganizate ministerele şi agenţiile. În cadrul reformei au fost introduse şi metode noi de planificare strategică a politicilor, analiza cost-beneficiu, plus au fost elaborate planurile de dezvoltare instituţională care prevăd în primul rând evoluţia continuă a instituţiilor statului pentru a favoriza accesul populaţiei la serviciile oferite.

Un rol aparte în procesul de asigurare a accesului populaţiei la servicii le-a fost delegat APL, fiind punerea în aplicare a descentralizării administrative.

Impactul politicilor sociale asupra excluziunii sociale. Pe parcursul ultimilor ani politicile naţionale au fost concentrate pe dezvoltarea economică şi pe reducerea sărăciei populaţiei, Obiectivele de reducere a sărăciei se axau pe creşterea accesului grupurilor sărace la educaţie, sănătate, protecţie socială şi piaţa muncii, care în esenţă reprezintă sectoarele cheie, după situaţia din care se poate măsura gradul de incluziune socială şi inegalitate. Începând cu anul 2008 accentele au fost direcţionate spre incluziune socială şi promovarea măsurilor pentru atingerea acesteia.

Politici educaţionale. În sectorul educaţiei au fost întreprinse măsuri consecvente pentru îmbunătăţirea accesului şi a calităţii studiilor la toate treptele de învăţământ. Au fost elaborate şi puse în aplicare documente strategice şi acte normative²⁰¹, unde sînt formulate obiectivele strategice sectoriale pe termen mediu, inclusiv sporirea calităţii educaţiei, a accesului copiilor din familii sărace şi al copiilor cu nevoi speciale la diferite nivele ale sistemului public de educaţie. Au fost elaborate un şir de documente şi acte normative, care promovează incluziunea socială, respectul pentru diversitate datorată sexului, rasei, religiei, etniei, culturii, limbii, structurii familiei, nivelului socioeconomic, vîrstei, abilităţilor, creează oportunităţi egale de dezvoltare copiilor cu cerinţe educaţionale speciale²⁰². Drept acţiuni prioritare au fost formulate următoarele: crearea unor mecanisme de incluziune şcolară a copiilor cu supraveghere părintească insuficientă; asigurarea cadrului legal şi regulatoriu privind promovarea serviciilor comunitare pentru familiile vulnerabile şi familiile cu copiii în situaţii de risc; organizarea, în clasele primare a orelor de meditaţie pentru elevii din familiile socialmente vulnerabile; implicarea ONG-urilor în prestarea serviciilor de consiliere profesională. În acest context au fost întreprinse şi un şir de măsuri ce ţin de îmbunătăţirea calităţii serviciilor instituţiilor preşcolare: revizuirea structurii şi a programului de activitate, implementarea tehnologiilor educaţionale orientate spre dezvoltarea personalităţii, majorarea normativelor de finanţare a cheltuielilor pentru întreţinerea copiilor etc. În satele mici, lipsite de posibilitatea de a deschide şi întreţine grădiniţe, au fost create Centre comunitare educaţionale pentru copii şi familii social-vulnerabile, unde copii de vîrstă preşcolară pot beneficia de pregătirea către şcoală. În contextul învăţământului general obligatoriu, pentru a diminua povara cheltuielilor pentru învăţământ, în special a familiilor sărace statul asigură alimentarea copiilor din clasele I-IV la nivel de cca 99.8 % şi cca 42% a celor din clasele V-XII. Elevii claselor I-IV beneficiază gratuit de manuale, iar cei din familii sărace sînt subvenţionaţi de către autorităţile administraţiei publice locale pentru achitarea arendei acestora. Ministerul Educaţiei şi Tineretului a efectuat cartografierea întregii reţele a instituţiilor de învăţământ preuniversitar. De asemenea, a fost elaborat planul de optimizare a reţelei instituţiilor de învăţământ, care prevede reorganizarea şcolilor medii în licee sau gimnazii în funcţie de numărul de copii şi baza tehnico-materială şi potenţialul corpului didactic, fiind reorganizate în licee 145 instituţii de învăţământ preuniversitar. Strategia de optimizare a reţelei instituţiilor preuniversitare prevede, de asemenea, crearea şcolilor de circumscripţie, acordarea serviciilor de transport şi dezvoltarea învăţămîntului extraşcolar. Republica Moldova s-a angajat să participe la Proiectul PISA 2009²⁰³ în scopul încadrării în sistemul internaţional de evaluare a randamentului şcolar. În învăţământul superior şi mediu de specialitate a fost perfecţionat sistemul de acordare a burselor în scopul motivării studenţilor pentru performanţe şi susţinerea celor socialmente dezavantajaţi, indiferent de forma de finanţare²⁰⁴. Actualmente se atribuie trei tipuri de burse, finanţate din bugetul de stat: burse de merit, burse de studii şi burse sociale. Bursele sociale se acordă, la cerere, studenţilor ciclului I, ciclului II, studii integrate, învăţămînt medical şi farmaceutic, ce provin din familii socialmente vulnerabile, care nu au obţinut bursa de studii. Bursa se stabileşte în funcţie de cota venitului ce revine unui membru al familiei. În scopul încadrării în Spaţiul Unic European al Învăţămîntului Superior, facilitării recunoaşterii universitare şi profesionale a calificărilor, asigurării coeziunii sociale, Republica Moldova a aderat la Procesul de la Bologna.

Politici de sănătate. În perioada 2004-2008 sectorul sănătăţii a fost subiectul unor reforme substanţiale. Astfel, în scopul sporirii accesului populaţiei sărace la serviciile medicale, a fost introdus sistemul asigurărilor obligatorii de asistenţă medicală, care a cuprins circa 78,6% din populaţie²⁰⁵. În fiecare an este revizuit şi extins pachetul de bază a serviciilor medicale, accentele fiind puse pe copii, femei, bătrâni şi alte grupuri vulnerabile ale populaţiei. Pentru stoparea exodului personalului medical, în special din mediul rural, acţiunile întreprinse de către Ministerul Sănătăţii s-au axat pe creare condiţiilor mai atractive pentru tinerii specialişti de a lucra în mediul rural introducând programul de stimulente.

Pentru asigurarea accesului la servicii medicale şi de tratament ale persoanelor neasigurate afectate de maladii social-condiţionate cu impact major asupra sănătăţii publice a impus aplicare măsurilor pentru finanţarea în anul 2008 a cheltuielilor de tratament ale persoanelor date din soldul fondului de bază al asigurării obligatorii de asistenţă medicală a cheltuielilor de tratament în condiţii de staţionar, cu restituirea ulterioară a acestora din bugetul de stat.

Pentru eficientizarea utilizării resurselor disponibile a în sectorul sănătăţii, începînd cu anul 2009 mecanismul de finanţare “per capita” este treptat înlocuit cu finanţarea asistenţei medicale primare în baza numărului de persoane înregistrate în Baza de date „Registrul persoanelor luate la evidenţă în instituţiile medico-sanitare ce prestează asistenţă medicală primară în cadrul sistemului de asigurare obligatorie de asistenţă medicală”. La 01.01.2009 baza de date conţinea 2,6 mil. persoane înregistrate la medicii de familie.

Începînd cu anul 2002, este pusă în aplicare procedura de evaluare şi acreditare a calităţii serviciilor medicale acordate populaţiei de către instituţiile şi întreprinderile medico-sanitare şi cele farmaceutice^206. Către anul 2008 numărul instituţiilor acreditate a constituit 786 unităţi, dintre care circa 47% sunt instituţii farmaceutice²⁰⁷.

Totodată pentru eficientizarea controlului calităţii serviciilor medicale acordate pacienţilor, în anul 2008 a fost elaborat şi aprobat un set din 20 de indicatori de calitate, care au fost puşi în aplicare în evaluarea şi acreditarea instituţiilor medicale. Totodată aceşti indicatori sunt aplicaţi în cadrul sistemului de stimulare al lucrătorilor medicali (beneficii/sancţiuni)²⁰⁸.^. Pentru anul 2009 a fiind prevăzută elaborarea indicatorilor de calitate pentru toate nivelurile de asistenţă medicală, iar pe termen mediu să fie elaboraţi indicatori de calitate pentru diferite profiluri medicale şi specialităţi.

Pentru eficientizarea ocrotirii sănătăţii copiilor a fost regionalizată asistenţa medicală perinatală, fapt care a asigurat trierea adecvată a gravidelor şi nou-născuţilor, precum şi implementarea transportării in utero, în ultimii ani a fost asigurată optimizarea funcţionării sistemului regionalizat datorită fortificării lui cu o ambulanţă specializată pentru transportarea nou-născuţilor. Au fost pregătiţi teoretic şi practic medici obstetricieni-ginecologi, neonatologi, moaşe, asistente medicale, precum şi medici de familie în acordarea asistenţei medicale perinatale calificate, fapt care a contribuit la ameliorarea îngrijirilor în timpul sarcinii, naşterii şi a nou-născutului, bazate pe tehnologiile moderne şi efective propuse de OMS. De asemenea au fost depuse eforturi pentru integrarea asistenţei medicale perinatale în familie şi comunitate.

În anul 2008, conform Strategiei de dezvoltare a sistemului de sănătate în perioada 2008-2017, pentru îmbunătăţirea gestionării serviciului primar medical şi responsabilizarea acestuia în prestarea serviciilor medicale au fost modificate relaţiile juridice, dintre acestea şi spitale prin oferirea autonomiei financiare instituţiilor de asistenţă medicală primară.

Astfel, începînd cu 01 ianuarie 2008, prestatorii de servicii medicale primare pot fi contractaţi direct de către Compania Naţională de Asigurări în Medicină, fapt realizat în anul 2008 prin contractarea directă a 37 (49) Centre ale medicilor de familie şi 23 de Centre de sănătate, în dependenţă de nivelul şi tipul de asistenţă medicală prestată (Ordinul MS nr. 404 din 30.10.2007 cu privire la delimitarea juridica a AMP şi Ordinul comun al Ministerului Sănătăţii şi al Companiei Naţionale de Asigurări în Medicină nr.138/55-A din 27.03.2008 privind aprobarea Normelor metodologice de aplicare în anul 2008 ale Programului Unic al asigurărilor obligatorii de asistenţă medicală).

Protecţie socială. Acest sistem continuă să se confrunte cu un şir de probleme, printre care: înrăutăţirea indicilor demografici, extinderea proceselor migratorii, rata redusă de înlocuire, diferenţele tarifelor şi contribuţiilor pentru unele sectoare ale economiei, în special din sectorul agrar. În perioada analizată a fost realizată evidenţa personificată a contribuabililor, au demarate procesele de unificare a normelor de pensionare şi au fost aplicate măsuri de susţinere din partea statului a contributivităţii sectorului agricol, inclusiv a fost pusă în aplicare procedura de redistribuire a contribuţiei. În prezent se lucrează asupra identificării modelului optim de prognozare a evoluţiei sistemului asigurărilor sociale.

Politicile promovate în domeniul asistenţei sociale sunt extrem de importante pentru grupurile populaţiei cosiderate cele mai expuse riscului sărăciei. În prezent, sistemul oferă 18 tipuri de prestaţii băneşti, cea mai importantă prestaţie dintre acestea este “Ajutorul social”.

Începând cu 1 octombrie 2008, legislaţia naţională reglementează dreptul la ajutor social familiilor defavorizate²⁰⁹, care se stabileşte condiţionat de venitul global mediu lunar al familiei şi include toate veniturile şi economiile acesteia, indiferent de provenienţa lor. Astfel, a fost pus în aplicare un nou mecanism de acces la asistenţa socială bănească de stat, scopul căruia este de a substitui modelul recompensator cu cel de testare al venitului şi unificare treptată a programelor de prestaţii sociale într-o singură prestaţie cu titlu de „ajutor social pentru cei săraci”.

Pentru creşterea accesului populaţiei la serviciile primare de asistenţă socială a fost instituită în proporţie de 80% reaţeaua naţională de asistenţi sociali şi efectulată cartografierea iniţială serviciilor sociale existente datele căreia au servit la identificarea obiectivelor de bază pentru crearea sistemul naţional de servicii sociale integrate, şi identifica tipurile de standarde de calitate pentru monitorizarea acestor servicii. Astfel, către finele anului 2008, la nivel naţional activau 1174 de centre care ofereau servicii de asistenţă socială pentru diferite grupuri aflate în situaţii de risc²¹⁰. Gradul de durabilitate a acestor servicii este limitat datorită, lipsei unei descentralizări fiscale şi mecanismului de contractare sau cumpărare a serviciilor date de la prestatorii privaţi. .

Începând cu anul 2007, a fost începută reforma sistemului rezidenţial, care şi-a propus drept obiectiv principal reducerea cu 50% până în anul 2012 a numărului de copii din instituţiile rezidenţiale şi integrarea acestora în familii sau forme alternative de tip familial²¹¹. Efectele reformei au fost evidente chiar în primul an de la demarare reflectând o reducere cu 22% a numărului de copii din sistemul rezidenţial.

O însemnătate majoră în procesul de „gate keeping” îl au Comisiile pentru protecţia copilului aflat în dificultate, instituite în anul 2007, care doar în primul an de activitate au examinat 1458 de cazuri dintre care: (i) în 51% a fost prevenită instituţionalizarea, (ii) 24% dintre copii au fost reintegraţi în familia biologică; ( iii) 6% au fost plasaţi sub tutelă/curatelă; (iv) 5% au fost plasaţi în case de copii de tip familial, (v) 1% au fost plasaţi în servicii de asistenţă maternală profesionistă şi (vi) doar 13% din totalul copiilor evaluaţi au fost admişi în sistemul rezidenţial.

Capitolul 5. Excluziunea culturală în societate
În acest capitol sunt examinate procesele culturale din ultimele decenii ce configurează contextul excluderii şi includerii culturale. În el este analizată capacitatea cadrului legal de-a asigura drepturile şi libertăţile culturale ale cetăţenilor din Republica Moldova, sunt evidenţiaţi factorii ce contribuie la excluziunea culturală, sunt analizate categoriile de excluşi. Ca finalitate sunt evidenţiate probleme şi oportunităţi ale dezvoltării umane din perspectivă culturală.
5.1. Definirea excluziunii şi incluziunii culturale

Înţelegem cultura în accepţie UNESCO, adică „…întregul complex de elemente distinctive spirituale, materiale, intelectuale şi emoţionale ce caracterizează o societate sau un grup social. Cultura include nu numai artele şi literatura, ci şi modul de viaţă, drepturile fundamentale ale omului, sistemul de valori, tradiţii şi credinţe.” ( Raportul Conferinţei Mondiale privind Politicile Culturale, organizată în 1982 de UNESCO la Mexico City).

Cultura este un factor important de dezvoltare socială şi comunitară, un factor al calităţii vieţii nelipsit în evaluările standardelor de calitate a vieţii individului, a colectivităţii şi a societăţilor. În contextul dezvoltării durabile, culturii îi revin multiple funcţiuni şi implicaţii. Ca mod de viaţă al individului, comunităţilor şi al societăţilor, ea constă din elemente ale diferenţierii şi unităţii acestora. Cultura este expresia identităţii (individuale, de grup, regionale, etnice, naţionale etc.), iar în comunicarea socială este miză a diversităţii şi diferenţei. În acelaşi sens, identitatea culturală este formată dintr-un sistem de valori care asigură specificitatea fiecărei comunităţi. Diversitatea şi diferenţa culturală exprimă valori importante în ierarhiile sociale, contribuie la structurarea societăţii şi a personalităţii umane. Prin aceste mijloace, verificate de experienţa colectivă, cultura îşi întreţine vivacitatea. Şi pentru ca formele culturale sunt dozate afectiv, prin cultură se produce socializarea, integrarea şi coeziunea socială, dar are loc şi marginalizarea, excluderea socială. Cultura reprezintă un proces. Ea este promovată de instituţii si tot instituţiile sunt responsabile de incluziunea culturală.

Conceptul excluziune culturală ţine de domeniul politicilor culturale. Împreună cu celelalte concepte privind excluziunea economică, socială şi politică el completează spectrul excluziunii umane în societatea contemporană. Făcând o retrospectivă a afirmării acestui domeniu teoretic, putem aprecia că cel mai târziu dintre toate acestea a intrat în uz conceptul excluziunii culturale. Din anul 1974, de când René Lenoir a formulat termenul de excluziune socială (în lucrarea „Les Exclus”, Paris, 1974), acesta a avut prioritate până în ultimii ani. În prima parte a anilor ’90, excluziunea şi incluziunea socială au fost integrate în toate politicile Uniunii Europene, începând cu Tratatul de la Maastricht şi protocoalele sale anexe, reforma obiectivelor Fondului Social European, documente ale Parlamentului European şi Programele de Acţiune Socială ale Comisiei în raport cu sărăcia, coeziunea socială, inserţia şi integrarea socială. Astfel, termenul excluziunea socială s-a impus treptat în uzul internaţional, acoperind până de curând şi sferele ce aveau să revină ulterior celelalte tipuri de excluziune.

Problematica ecluziunii de toate tipurile, la fel ca şi cea a incluziunii, nu şi-au aflat locul necesar în preocupările ştiinţifice ale mediul academic din republică. În acest context conceptul de excluziune culturală constituie o problemă ştiinţifică deschisă, necercetată. Instituţiile sociale sunt mai dinamice, mai adaptate necesităţilor sociale decât cele academice şi promovează această terminologie, precizându-i mereu semnificaţiile. Din aceste considerente vom formula definiţii şi vom corela problematica acestui capitol reieşind din practicile instituţionale, încercând să jalonăm şi fundamentele teoretice ale excluziunii culturale. La expunerea conţinuturilor excluziunii culturale vom ţine cont de experienţa mondială în domeniu, care atenţionează asupra existenţei unui specific al excluziunii în fiece ţară.

Excluziunea culturală este înţeleasă ca un proces de excludere a indivizilor sau a grupurilor sociale de la viaţa culturală din cauza sărăciei, a lipsei instituţiilor de cultură, a inaccesibilităţii la ele sau a convingerilor.

Politica culturală, ca parte a politicilor publice, reprezintă setul de orientări generale şi coerente cu privire la dezvoltarea culturii în societate. Ea este întotdeauna un sistem de referinţă pentru acţiunea culturală. În contextul societăţii democratice, politica culturală îşi asumă procesul de structurare a opţiunilor şi obiectivelor colective referitoare la dimensionarea şi articularea culturală a ansamblului social.

5.1.1. Precizarea cadrului legal internaţional şi naţional care asigură incluziunea culturală. Explicarea anumitor termeni specifici diversităţii culturale din Republica Moldova.
Legislaţia în vigoare a Republicii Moldova oferă un cadru legal general privind desfăşurarea drepturilor şi libertăţilor la cultură ale cetăţenilor. Constituţia, legea supremă a Republicii Moldova, în art. 10, întitulat „Unitatea poporului şi dreptul la identitate” stipulează egalitatea tuturor cetăţenilor: „(1) Statul are ca fundament unitatea poporului Republicii Moldova. Republica Moldova este patria comună şi indivizibilă a tuturor cetăţenilor săi”, totodată „(2) Statul recunoaşte şi garantează dreptul tuturor cetăţenilor la păstrarea, la dezvoltarea şi la exprimarea identităţii lor etnice, culturale, lingvistice şi religioase”. „(1)Oricărui cetăţean îi este garantată libertatea gândirii, a opiniei, precum şi libertatea exprimării în public prin cuvânt, imagine sau prin alt mijloc posibil”, în acelaşi timp „(2) Libertatea exprimării nu poate prejudicia onoarea, demnitatea sau dreptul altei persoane la viziune proprie”. (art. 32). Ea consacră şi diversitatea intereselor culturale „dreptul cetăţenilor la proprietatea intelectuală, interesele lor materiale şi morale ce apar în legătură cu diverse genuri de creaţie intelectuală sunt apărate de lege” (alin. 2. art. 33). Statul „contribuie la păstrarea, la dezvoltarea şi la propagarea realizărilor culturii şi ştiinţei, naţionale şi mondiale”, iar „libertatea creaţiei artistice şi ştiinţifice este garantată”, fără a fi supusă cenzurii (alin. 3, art. 33).

În domeniul culturii funcţionează câteva legi, care tind să acopere vastul ei domeniu. Legea Culturii nr. 413 –XIV, adoptată la 27 mai 1999, dezvoltă principiile constituţionale, în domeniul culturii. Ea determină responsabilităţile statului în elaborarea şi promovarea politicilor culturale, asigură şi protejează dreptul constituţional al cetăţenilor Republicii Moldova la activitatea culturală, stabileşte normele juridice, în baza cărora este asigurată dezvoltarea liberă a culturii. Actualmente această Lege este în proces de reactualizare, pentru ca ea să corespundă noilor realităţi culturale.

În primul deceniu de după independenţă au fost elaborate legile de bază pentru a reglementa activitatea marilor structuri din domeniul culturii: Legea privind fondul arhivistic al Republicii Moldova nr. 880-XII din 22 ianuarie 1992 (stabileşte principiile de bază ale organizării activităţii de completare, evidenţă, păstrare şi utilizare a Fondului Arhivistic al Republicii Moldova şi vizează direct sursele memoriei sociale); Legea cu privire la biblioteci nr. 286- XIII din 16.XI.1994 (determină regimul juridic al bibliotecilor în Republica Moldova. Potrivit articolului 3, principiile de funcţionare a bibliotecii sunt: accesibilitatea, neangajarea politică, autonomia profesională); Legea audiovizualului nr.603-XIII din 3.10.1995 (stabileşte modul de eliberare a licenţelor pentru emisie, reglementează recepţia programelor audiovizuale transmise prin satelit, comunicaţia audiovizuală distribuită prin cablu. Sunt reglementate detaliat drepturile şi obligaţiile instituţiilor audiovizualului şi ale lucrătorilor acestora, responsabilitatea pentru conţinutul informaţiei transmise prin mijloace de comunicare audiovizuală şi colaborarea internaţională în domeniul audiovizualului. Un capitol aparte al Legii reglementează activitatea Consiliului Coordonator al Audiovizualului. Potrivit articolului 31 al Legii, Consiliul Coordonator al Audiovizualului (CCA) este constituit din 9 membri, numiţi de către Parlament (3 membri), Preşedintele Republicii Moldova (3 membri) şi Guvern (3 membri) pe un termen de 5 ani. CCA reprezintă garantul interesului public şi nu al celor care l-a constituit).

Legea cu privire la activitatea editorială nr. 939-IV din 20.04.2000 (determină regimul juridic al activităţii editoriale, politicile statului în domeniul editării cărţilor, având la bază principiile neadmiterii monopolizării, respectării deplinei libertăţi, consolidării şi modernizării bazei tehnico-materiale, organizatorice, juridice şi ştiinţifice în acest domeniu);

Legea privind meşteşugurile artistice populare nr. 153-XV din 20.03.2003 (încurajează creativitatea meşterilor populari, pentru a continua tradiţiile artistice populare şi ale oferi funcţii sociale);

Legea muzeelor nr. 1596-XV din 27.12.2002 (reglementează organizarea şi funcţionarea diferitor tipuri de muzee, garantează cercetarea, conservarea, restaurarea şi valorificarea patrimoniului cultural mobil naţional, stabilind responsabilităţile Ministerului Culturii şi administraţiei publice locale în gestionarea acestor bunuri culturale.

Aceste legi au avut un rol important la momentul adaptării, au garantat în bună parte dezvoltarea domeniilor vizate, dar situaţia cocio-culturală din republică este dinamică în contextul tranziţiei la un sistem politic democratic şi la o economie de piaţă, încât actualmente toate necesită îmbunătăţiri sau reactualizări.

În setul caracteristicelor ce formează identitatea culturală şi sensibilitatea culturală, limbii îi revine un rol esenţial. Dreptul de a comunica în limba maternă şi de a avea acces nelimitat la procesele culturale bazate pe limba maternă este fundamental şi se regăseşte în legile Republicii Moldova privind aspectele lingvistice, adoptate la 31 august 1989: Legea Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti cu privire la statutul limbii de stat, Legea Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti cu privire la reintroducerea grafiei latine, Legea Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti cu privire la funcţionarea limbilor pe teritoriul RSSM. Art. 13 (1) al Constituţiei declară că limba de stat este moldoveneasca „în baza alfabetului latin” iar Art. 13 (2) „protejează dreptul de a păstra, dezvolta şi folosi limba rusă şi alte limbi vorbite pe teritoriul naţional”.

Cadrul legal în care se desfăşoară activitatea culturală a fost fortificat după ce în anul 1995 Republica Moldova a devenit membru cu drepturi depline al CE şi a semnat 60 de convenţii ale Consiliului Europei, documente majore privind dezvoltarea umană, între care: Convenţia Europeană privind drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului; Convenţia-cadru privind protecţia minorităţilor naţionale; Convenţia Europeană privind prevenirea torturii, pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante etc. Ele organizează cadrul necesar al dezvoltării umane şi sincronizează legislaţia naţională la cea internaţională.

Republica Moldova a intrat în programul de evaluare a politicilor culturale, coordonat de Consiliul Europei, în anul 1999. Drept urmare în anul 2001 au fost publicate şi discutate în mediul oamenilor de cultură două rapoarte: unul naţional (Raportul naţional privind politica culturală a Republicii Moldova, realizat de un grup de experţi din republică în cadrul Proiectului „Mozaic” al CE, si altul redactat de un grup internaţional de experţi. Intre cele două rapoarte ce analizează aceeaşi realitate culturala, exista diferenţe de abordare, datorate viziunilor diferite, dar şi similitudini în aprecierea realităţilor culturale. Problemele culturii, ale instituţiilor de cultură şi ale oamenilor de cultură din Republica Moldova au fost apreciate ca fiind grave de către ambele grupe de raportori. Un alt raport „Viziuni de viitor: Politica culturală a Republicii Moldova de la schimbări la viabilitate”, elaborat în 2007 şi publicat în 2009, sub auspiciile Fundaţiei Soros-Moldova şi Fundaţiei Cultural Europene. El cuprinde „următoarele domenii prioritare: artele interpretative, artele vizuale, literatura, industriile culturale, casele de cultură ca mijloc de promovare a culturii la sate”. Din start raportul exclude din analiză două domenii mari precum sunt muzeele, care gestionează patrimoniul cultural naţional şi bibliotecile care asigură accesul la carte şi la cultură prin carte. Cele peste 70 de muzeele din republică sunt instituţii culturale de mare importanţă în procesul afirmării identităţii culturale, al păstrării memoriei sociale şi menţinerii spaţiului de dialog cultural. Ele gestionează conservând, etalând în expoziţii şi valorificând un patrimoniu de peste 700.000 bunuri culturale. Şi bibliotecile, inclusiv cele săteşti, îşi asumă un rol determinant în menţinerea proceselor culturale, mizând pe carte ca pe o şansă sigură de depăşire a sărăciei.

Obiectivele prioritare ale politicilor culturale propuse spre analiză au fost destul de cuprinzătoare: „descentralizarea sistemului cultural şi asigurarea accesului egal al populaţiei la valorile culturale; protejarea şi dezvoltarea patrimoniului cultural; păstrarea identităţii culturale; reformarea raportului Stat versus Cultură; participarea culturii la soluţionarea problemelor comunităţii; finanţarea culturii: diversificarea surselor de finanţare” (p.14).

Şi mai aproape de dezideratele culturale ale societăţii sunt Convenţiile UNESCO ratificate de Republica Moldova: Convenţia privind protecţia patrimoniului mondial cultural şi natural (Paris, 16 noiembrie 1972), ratificată în 2002; Convenţia privind protecţia şi promovarea diversităţii şi expresiilor culturale (Paris, 20 octombrie, 2005), ratificată în 2005; Convenţia privind salvgardarea patrimoniului cultural imaterial (17octombrie, Paris, 2003), ratificată în 2006 etc.

De la declararea independenţei şi până în prezent statul a promovat politicile culturale prin diferite programe: Programul de Stat de edificare a Muzeului Arhitecturii Populare la Chişinău (1995), Programul de Stat „Dezvoltarea şi ocrotirea culturii şi artei în Republica Moldova pentru anii 1997-1998”, program prelungit până în anul 2000 şi abandonat de cum la conducerea republicii au revenit comuniştii; Strategia de dezvoltare durabilă a turismului în Republica Moldova (2003-2015); Programul de activitate a Guvernului pe anii 2005-2009 „Modernizarea ţării-bunăstarea poporului”; Programul Naţional „Satul moldovenesc” ( 2005-2015). Programele au avut ca obiective: afirmarea cadrului etic al statului democratic de drept în domeniul respectării libertăţii de creaţie şi de gândire favorabile sentimentului civic şi patriotic; asigurarea condiţiilor de dezvoltare şi perpetuare ale potenţialului creativ al societăţii; păstrarea tradiţiilor culturale naţionale şi ale etniilor, crearea unui spaţiu cultural unitar în care să se afirme toţi cetăţenii, indiferent de identitate, structurarea unui sistem de valori sociale, inclusiv a patrimoniului cultural.

Realităţile culturale s-au schimbat şi legile ce vizează cultura urmează a fi reactualizate. Actualul cadru legislativ din domeniul culturii nu acoperă domeniile foarte largi ale patrimoniului cultural. Legea privind ocrotirea monumentelor nr. 1530-XII din 22 iunie 1993 reglementează regimul juridic al monumentelor ce alcătuiesc patrimoniul cultural şi natural. Însă legea nu a funcţionat plenar, pentru că în „Monitorul Oficial al Republicii Moldova” odată cu respectiva lege nu a fost publicat şi Registrul monumentelor sau Lista monumentelor. Drept urmare Registrul monumentelor nu are putere juridică. În anii de la urmă au fost demolate mai multe monumente din acest Registru, unele dintre care au fost distruse cu participarea statului. (Exemplu: demolarea în anul 2006 a Casei Teodosiu, situată lângă sediul preşedintelui din centrul Chişinăului, o casă de oameni înstăriţi de la mijlocul sec. al XIX-lea, foarte valoroasă ca patrimoniu. Mass-media a comentat foarte mult acest caz).
5.2. Explicarea anumitor termeni privind specificul diversităţii culturale din R.M.

În limbajul ştiinţific şi politic din ultimele două decenii se evidenţiază anumiţi termeni, anumite concepte ce vizează direct sau indirect problematica excluziunii şi incluziunii culturale, cea a identităţii culturale şi naţionale. Cercetătorii vorbitori de limbă rusă îi numesc pe moldoveni „представители титульной нации”, iar pe reprezentanţii grupurilor etnice – „национальные меньшества”. În Recensământul populaţiei 2004 toate comunităţile etnice mari sunt numite naţionalităţi, inclusiv ţiganii. În uzul vorbitorilor de limbă română, cu referire la Republica Moldova, sunt evitate cuvintele: ţară, naţiune. Sunt preferate cuvintele republică, stat, popor, etnie. Dar în linii mari, întreaga comunitate ştiinţifică, indiferent în ce limbă comunică, face recurs la limbajul specific şcolii etnografice sovietice: etnie, grup etnic, etnicitate, relaţii interetnice. Termenii şi conceptele: multiculturalitate, interculturalitate, diversitate culturală, rămân în afara discursului ştiinţific. Tematica şi problematica relaţiilor interetnice este promovată preponderent de către vorbitorii de limbă rusă. Tot ei au preluat din limbajul specific şcolii ruse adjectivul polietnic (înlocuind termenii multietnic, multinaţional din perioada de până la independenţă) şi au format sintagma „Moldova polietnică” („Полиэтничная Молдова» pe care încearcă să o insereze în discursul ştiinţific, fără a o legitima. Promovează această sintagmă instituţiile: Centrul de Etnologie din cadrul Institutului Patrimoniului Cultural al Academiei de Ştiinţe a Moldovei şi Biroul Relaţiilor Interetnice.