Outline of research on social inclusion in moldova

Capitolul 6. Excluderea de la particparea politică ca efect şi proces

INTRODUCERE REZUMATIVĂ
Sub aspect practic, fenomenul excluziunii politice poate fi privit preponderent prin prisma excluderii cetăţenilor de la participarea politică. Aşa fiind, pentru a circumscrie câmpul nostru de investigaţie, se impune din capul locului o fundamentare a politicului în general şi a sistemului politic în special.

Focalizându-şi observaţia pe caracterele cele mai manifeste ale morfologenezei politicului, politologia modernă a pus pe primul loc două criterii speciale pentru determinarea acestuia: structurile de stat şi procesele de putere. Totuşi, dacă privim lucrurile din perspectivă antropologică, aceste criterii, în linii mari pertinente, nu sunt suficiente.

Fenomenele politice nu pot fi reduse la structurile statului, nici nu pot fi asemuite exclusiv cu procesele lor de putere. Şi aceasta pentru că ele sunt prin excelenţă fapte sociale. Altfel spus, evenimentele şi întâmplările din societate nu sunt politice prin esenţă. Calitatea lor politică rezultă dintr-un proces special de codificare a relaţiilor sociale care s-a transformat într-o situaţie de interacţiuni sociale.

Conduitele umane nu au ele însele semnificaţii prestabilite. Orice faptă sau acţiune socială capătă sens prin atribuirea de coduri şi semnificaţii, articulate pe sistemul de norme şi valori culturale împărtăşite de către agenţii societăţii.

Să luăm un exemplu. Dacă într-o şcoală din Chişinău câteva fete se acoperă cu o eşarfă, conduita lor va fi considerată sau o ieşire extravagantă, sau un fenomen de modă. În schimb, dacă eşarfa este purtată de eleve de cultură islamică, condiţia lor va fi interpretată ca o faptă religioasă sau o tentativă de poziţionare a unui grup minoritar faţă de cel majoritar.

Acest exemplu este suficient pentru a arăta că orice fenomen este potenţial politic, pentru că această calitate depinde numai de politizarea sa în situaţia în care se produce. Nu există fapte politice prin natura sau esenţa lor, ci fapte sociale care dobândesc, în anumite contexte, o densitate politică, suficientă pentru a putea fi identificate ca fiind fenomene specific politice.

De îndată ce excludem definirea politicului prin esenţa sa, îl vom repera în relaţiile sociale eminamente conflictuale, susceptibile de politizare în funcţie de raportul de forţe dintre protagoniştii lor. Pornind de la această idee, vom conchide că fundamentele antropologice ale politicului îl constituie stratificările sociale provenite din jocul a patru operatori esenţiali:

sistemul de înrudire, care organizează raporturile de descendenţă şi alianţă;

teritoriul, unde se înscrie spaţial acest sistem;

îmbinarea ierarhică a claselor de vârstă;

diviziunea poziţiilor şi a rolurilor între sexe.

Însă, ordinea socială astfel construită trebuie înţeleasă nu numai în aranjament, dar şi în funcţionare. Accentul, deci, urmează a fi deplasat de la structuri la procesele vieţii sociale care determină politicul. Şi, din acest motiv, fiecare societate istoric situată trebuie considerată ca un mod de viaţă colectiv, exprimând o identitate socială singulară.

Or, ceea ce constituie identitatea unei societăţi este cultura sa şi ceea ce constituie pluralitatea agenţilor săi în societate este achiziţionarea şi practica culturii sale. Mediator-coordonator al unei vieţi sociale esenţialmente conflictuale, politicul nu poate impune intervenţiile sale reglatoare doar prin forţa constrângerii. Nici prin simpla forţă a convingerii. Reuşeşte doar combinând aceste două mijloace într-un cocktail cu proporţii variabile a cărui eficacitate – sprijinindu-se pe capacitatea de constrângere şi pe capacitatea de convingere – trimite, înainte de toate, la credinţele pe care le fundamentează: credinţa în forţa şi legitimitatea puterii. Politicul este un fapt cultural, chiar dacă prinde formă într-un ansamblu de structuri.

În concluzie, potrivit lui M. Weber, putem defini ca fiind politic o „grupare de dominaţie” ale cărei reglementări sunt validate şi aplicate pe un teritoriu dat de către o direcţie administrativă ce dispune pentru acest scop de „constrângere fizică legitimă”.

În toate societăţile, politicul instaurează, de fapt, o ordine de dominaţie manifestată prin clivajul conducători/conduşi pe care o organizează şi care este consacrată prin capacitatea ei de a găsi şi de a executa intervenţiile reglatoare ale vieţii colective. Pentru a se actualiza, această capacitate reclamă o aşezare teritorială, o organizare administrativă în serviciul conducătorilor şi o putere de coerciţie asupra conduşilor, recunoscută şi acceptată de către aceştia, adică legitimă. Acest dispozitiv instrumental caracteristic politicului nu poate fi practicat cu eficacitate exclusiv prin forţă, urmând să fie combinat cu asentimentul şi adeziunea conduşilor care are la bază anumite coduri culturale.

Totuşi, politicul nu se produce în haos, ci într-un sistem. Acesta din urmă este indispensabil pentru viaţa unei societăţi întreţesută de relaţii potenţial conflictuale. „Un sistem politic, consideră G. Lavau, este un ansamblu de procese şi mecanisme destinate să facă convergente sau să neutralizeze pluralismele sociale irepresibile şi care, mai mult, este organizat de aşa manieră încât să permită diferiţilor săi actori să propună scopuri contradictorii şi să concureze pentru a schimba aranjamentul sistemului sau pentru a modifica orientările sale, fără să ducă la explozia echilibrului pluralismului”.

Fenomenul excluziunii pe criterii politice este generat în condiţiile în care conducătorii, din varii motive, pun accentul pe forţă, pe acţiuni coercitive în detrimentul convingerii, neglijează sau multiplică discrepanţele între poziţia socială şi competiţia politică, desconsideră codurile culturale, forţează redimensionarea sau revizuirea identităţii culturale ale unei entităţi sociale.

În mod normal, în democraţiile avansate ale Europei occidentale sau în cele ale Americii de Nord, fenomenul excluziunii politice lipseşte. Acesta este un apanaj al unor regimuri autoritare sau al unor democraţii simulate. Într-o societate deschisă, bazată pe egalitatea tuturor cetăţenilor în faţa legii, de regulă, nu se ridică obstacole artificiale în calea participării politice. O serie de probleme care mai există în unele state cu democraţii consacrate sunt excepţii ce confirmă regulă.

Totuşi, în estul Europei, în ţările fostului bloc sovietic, se produc derapaje care exclud parţial sau chiar în totalitate anumite segmente ale populaţiei din viaţa politică. Acest lucru se întâmplă uneori chiar dacă respectivele ţări treptat îmbracă forma unei democraţii pluraliste, iar statul de drept îşi croieşte drum.

La originea clivajelor şi discriminărilor politice, care până la urmă împiedică sau obstrucţionează într-un fel sau altul participarea cetăţenilor la procesele politice, se află mai mulţi factori. Majoritatea dintre aceştia au un caracter subiectiv. Mă refer la o sumedenie de prejudecăţi comportamentale formate de ideologia comunistă şi moştenite de la regimurile totalitare. Este vorba, mai întâi de toate, de intoleranţa faţă de un punct de vedere diferit de cel al puterii, dar şi de tentaţiile de a trata oponenţii guvernării ca pe nişte inamici politici periculoşi care trebuie excluşi din procesul decizional sau din competiţia politică.

O problemă aparte o constituie dificultăţile de articulare între cultură şi politică. Interesul sau, din contra, indiferenţa faţă de politică depind în mare parte de nivelurile de cunoaştere, de sentimentele de competenţă ale publicului, orientările şi dogmele ideologice. Uneori excluderea de la participarea politică este o expresie a neputinţei şi necunoaşterii.

I. DEFINIŢIE ŞI CADRU CONCEPTUAL

Originea termenului de excluziune se regăseşte în Franţa deceniului al

şaptelea al secolului trecut prin referinţe vagi în discursurile publice despre „cei excluşi”. În 1974 René Lenoir, secretar de stat cu afaceri sociale în guvernul gaullist condus de Jacques Chirac, a publicat cartea Les Exclus. După Lenoir, excluşii reprezentau toate categoriile sociale care nu erau incluse în sistemele de asigurări sociale specifice statului social (welfare state): persoane cu handicap fizic şi psihic, persoane cu tendinţe de suicid, veteranii invalizi, copii abuzaţi, familii cu părinţii divorţaţi, consumatori de droguri, persoanele neadaptate social şi alte

categorii de persoane care nu îşi găsesc un loc în societate (Lenoir, 1974). Ulterior, termenul a fost extins. La ora actuală drept excluşi sunt catolagaţi şi indivizii marginalizaţi nu numai din viaţa socială, ci şi în speţă din cea culturală sau politică.
În prima parte a anilor ’90, excluziunea şi incluziunea au fost integrate (mainstreaming) în toate politicile Uniunii Europene, începând cu Tratatul de la Maastricht şi protocoalele sale anexe, reforma obiectivelor Fondului Social European, documente ale Parlamentului European şi Programe de Acţiune Socială ale Comisiei (Estivil, 2003).

Excluziunea politică este o noţiune de dată mai recentă. Definirea precisă a grupurilor dezavantajate din punct de vedere politic diferă în funcţie de specificul fiecărei societăţi, dar se poate vorbi de un consens asupra faptului că excluziunea este un concept care acoperă mai multe probleme social-politice. Cuvântul-cheie în acest sens este participare. Excluziunea reprezintă negarea participării la diferite aspecte ale vieţii politice, cum ar fi activarea politică în sens larg, antrenarea în procesul electoral, dreptul de a alege şi a fi ales, supravegherea puterii politice, libertatea de exprimare, accesul la justiţie şi la informaţie, securitatea publică şi politică, precum şi forme diverse de inegalitate, discriminare, nedreptăţire şi segregare politică, latetă dau făţişă, pe criterii de loialitate faţă de putere, cetăţenie, convingeri, rudenie etc.

Potrivit lui Jordi Estivil. excluziunea poate fi înţeleasă ca o acumulare de procese confluente cu rupturi succesive dincentrul economiei, vieţii politice şi al societăţii, care distanţează gradual şi plasează persoane, grupuri, comunităţi şi teritorii într-o poziţie de inferioritate în relaţia cu centre de putere, resurse şi valori predominante” (Estivil, 2003)
Abordările globale cu privire la inegalitate şi excluziune fac parte din cadrul de politici ai Uniunii Europene de promovare a incluziunii sociale. O mai bună cunoaştere a fenomenului de incluziune politică reclamă un set de indicatori statistici care măsoară excluziunea sub toate formele ei de exprimare. Aceştia dau posibilitatea să se identifice soluţii optime menite să schimbe lucrurle în bine.

Potrivit opiniilor mau multor experţi internaţionali, raportate la standardele UE, indicatorii de bază care monitorizează excluziunea politică vizează:

1. 
   Excluderea de la viaţa politică – inegalitate şi sărăcie.
   
2. 
   Excluderea de la formarea puterii politice – lipsa unor alegeri libere şi corecte, neasigurarea sau obstrucţionarea dreptului de a alege.
   
3. 
   Excluderea de la procesul decizional – limitarea dreptului de a fi ales sau de a deţine înalte funcţii în stat.
   
4. 
   Excluderea de la monitorizarea actului de guvernare – absenţa unei platforme de dezbateri publice şi îngrădirea dreptului la libera exprimare.
   
5. 
   Excluderea de la participarea civică – limitarea accesului la informaţie şi descurajarea iniţiativei private.
   
6. 
   Siguranţa politică, personală şi cea publică - represalii politice, limitarea dreptului la un proces judiciar corect.
   
7. 
   Segregarea politică – favoritism şi discriminare
   

II. CONTEXT (Evoluţia politică a Republicii Moldova, contextul naţional şi regional în cadrul căruia indivizii şi grupurile sociale sunt expuse excluziunii politice)