Comentarii si observatii privind

Comentarii si observatii privind
STRATEGIA NAŢIONALĂ privind incluziunea socială a persoanelor cu dizabiltăţi 2014-2020 - Handicapul - de la re/abilitarea individului la reformarea societății
Dezbatere organizata de catre DPPD cu sprijinul IPP, la sediul Institutului de Cercetare pentru Calitatea Vietii, Bucuresti, 5 decembrie 2013, orele 10-15

Capitol	Continut propus MMFPSPV (Formularea initiala a paragrafului/capitolului)	Formularea noua (propunere)	Completari / observatii
Introducere	În România, 700.736 de persoane - adică un procent de 3,71 din populație - sunt înregistrate ca persoane cu handicap, beneficiare ale măsurilor de protecție socială. Conform prevederilor Legii 448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, republicată, persoanele cu handicap sunt "... acele persoane cărora mediul social, neadaptat deficienţelor lor fizice, senzoriale, psihice, mentale şi/sau asociate, le împiedică total sau le limitează accesul cu şanse egale la viaţa societăţii, necesitând măsuri de protecţie în sprijinul integrării şi incluziunii sociale". În ultimii ani, atât în limbajul colocvial cât și în cel scris, s-a manifestat o tendință de substituire a termenului de “handicap” cu cel de “dizabilitate”.Acest fapt a generat confuzie și ambiguitate în plan conceptual și dificultăți de ordin practic în proiectarea și implementarea măsurilor destinate acestei categorii de populație. Intrucât cele două concepte nu acoperă aceeași realitate, se impun din start unele precizări în acest sens. „Dizabilitate” este un cuvânt preluat forțat din literatura de specialitate în limba engleză, ca un echivalent românesc pentru „disability”. În fapt, „disability” se traduce prin „incapacitate” (în franceză, „incapacité”) si semnifica absența sau diminuarea unei capacități (abilități). În sensul menționat, „incapacitatea” este proprie oricărei ființe umane deoarece nimeni nu dispune de un bagaj de capacități maximale, la toate nivelele de sănătate și funcționalitate. dar în general limitările își găsesc. Atunci când incapacitățile (dizabilitățile) nu găsesc în societate resurse compensatorii incapacitățile (dizabilitățile) constituie un handicap. „Handicapul” semnifică așadar un dezavantaj, un impediment major, în adaptarea psihosocială a individului, care apare atunci când societatea nu dispune sau nu-și gestionează eficient resursele în vederea compensării sau refacerii capacităților/dizabilităților membrilor săi. Persoana cu handicap este, deci, acea persoană care nu-și poate exercita rolul normal în comunitate, în condiții de egalitate cu ceilalți cetățeni, practic nu-și poate asigure condiţiile elementare pentru o viaţă decentă şi demnă prin efortul personal și al familiei decât beneficiind de măsuri specifice de protecție socială specială (altele decât cele ale sistemului de asigurări sociale, alocaţii, pensii, asigurări de sănătate ori servicii publice de suport pentru familie). Sintetizând, noțiuni ca: „persoană cu dizabilități”/„persoană cu cerințe/nevoi speciale” acoperă o categorie mult mai largă de populație decât noțiunea de „persoană cu handicap”.Este insa un fapt evident ca in contextul actual, în care societatea se apleacă tot mai mult în a cunoaște și a satisface un spectru tot mai larg de cerințe și preferințe individuale, sub deviza „design for all” - „societate fără bariere”)‚ politicile publice tind sa exceadă zona protecției sociale specializate, rezervată „handicapului” preluând și problematica „dizabilităților”/„cerințelor speciale”, ca obiect al măsurilor de sprijin. Constituția României prevede obligația Statului de a asigura „... realizarea unei politici naţionale de egalitate a şanselor, de prevenire şi de tratament ale handicapului, în vederea participării efective a persoanelor cu handicap în viaţa comunităţii, respectând drepturile şi îndatoririle ce revin părinţilor şi tutorilor” (art. 50). Același document stipulează că dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor „vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte” (art. 20, alin (1)), iar în cazul în care ”... există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile” (art. 20, alin. (2)). În acest context, urmare a cerințelor prevăzute de Carta Socială Europeană, revizuită, aprobată prin Legea nr. 74/1999, Romania a promovat în anul 2005 Strategia Naţională pentru protecţia, integrarea și incluziunea socială a persoanelor cu handicap în perioada 2006 – 2013, Şanse egale pentru persoanele cu handicap – către o societate fără discriminări - H.G. nr.1175/2005, instrument-cadru de planificare a politicilor și programelor sociale în favoarea persoanelor cu handicap. “STRATEGIA NAȚIONALA PRIVIND INCLUZIUNEA SOCIALĂ A PERSOANELOR CU DIZABILITĂȚI 2014-2020 - Handicapul de la re/abilitarea individului la reformarea societății “ are misiunea de a continua și dezvolta demersul inițiat de precedenta strategie națională, în baza evaluării progreselor și dificultăților procesului de implementare și având ca reper obligatoriu recomandările cuprinse în Convenţia O.N.U. privind Drepturile Persoanelor cu Dizabilităţi, Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, Strategia europeana a dizabilității 2010 - 2020 - Reînnoirea angajamentului către o Europă fără bariere precum si in celorlalte reglementări emise de organizațiile internaționale și europene la care Romania este parte și documentele-cheie ale Uniunii Europene în domeniul handicapului -
Scop	Deși în România a existat în ultimii ani, o preocupare reală, probată prin eforturi susținute de modernizare și eficientizare a politicilor sociale în domeniul handicapului, declinul economic în plan mondial și național, a afectat într-o mare măsură calitatea vieții cetățenilor, în mod special a celor cu dizabilități. STRATEGIA conturează un cadru general de gândire și acțiune care să permită garantarea și promovarea drepturilor fundamentale ale omului și creșterea calității vieții acestei categorii de populație, în beneficiul persoanelor cu dizabilități și al comunității.
Viziune	Strategia preia, în coordonatele sale esențiale, viziunea propusa de Strategia europeana a dizabilității 2010 - 2020 - Reînnoirea angajamentului, către o Europă fără bariere care la rândul său valorifică potențialul combinat al prevederilor Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, ale Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene și al Convenției Națiunilor Unite. Punctul de pornire este afirmarea dreptului ființei umane la diversitate, inclusiv în ceea ce privește starea de dizabilitate/handicap. Societatea are obligația de a răspunde acestei diversități, prin eliminarea tuturor barierelor care împiedică sau limitează integrarea socială a persoanelor cu dizabilități , în condiții de egalitate cu ceilalți cetățeni. În acest proces, trebuie luate în considerație toate aspectele psiho-sociale ale stării de handicap/dizabilitate, în mod diferențiat (pe sexe, categorii de vârstă, stare de sănătate și statut - emigranți, refugiați s.a) așa cum se manifestă acestea pe toate palierele vieții comunitare. O atenție specială trebuie acordată femeilor și fetelor cu dizabilități, persoanele cu un nivel ridicat de nevoi de sprijin – copii și tineri cu dizabilități, vârstnici, persoane cu dizabilități, persoane din mediul rural, persoane din rândul minorităților și comunităților de emigranți s.a. Obiectivul fundamental este valorificarea potențialului individual al persoanei cu dizabilități. Este o viziune umanitară, democratică și în același timp pragmatică, fiindcă optează pentru o reformare a societății, atât pe criterii de solidaritate socială cât și de eficiență socio-economică.
Conținutul și organizarea prezentării
Capitolul 1 Baze teoretice și metodologice ale abordării politicilor sociale în domeniul dizabilității 1.1 Modele și orientări în abordarea politicilor sociale; 1.2 Asistenta sociala în România 1. 2. 1 Sistemul instituțional și legislativ; 1.2. 2 Repere metodologice privind reformarea sistemului Capitolul 2 Direcții strategice de acțiune socială (pe domenii de referință) 2.1 Accesibilitatea 2.2 Participare 2.3 Egalitate 2.4 Ocuparea forței de muncă 2.5 Educație și formare 2.6 Protecție socială 2.7 Sănătate 2.8 Acțiune externă Departajarea pe cele opt domenii de referință ține doar de rațiuni de sistematizare. În realitate, ariile tematice ale acestor domenii se întrepătrund, pe alocuri se suprapun și în orice caz se ANEXA 1 Documente- cheie din domeniul dizabilității susțin unele pe altele, ca într-un joc de domino. În finalul strategiei, capitolul de concluzii conține recomandări privind implementarea în practică a direcțiilor strategice. Se vor completa după consultarea publică. Lucrarea are doua Anexe: (internaționale, europene și naționale) ANEXA 2 Glosar (definiții ale unor noțiuni utilizate sau conexe celor utilizate în lucrare) Strategia națională privind incluziunea socială a persoanelor cu dizabiltăți 2014-2020 Handicapul - de la re/abilitarea individului la reformarea societății NU conține elemente de planificare a acțiunii sociale (activități, termene, bugete) ci oferă o perspectivă holistică și multidimensională asupra procesului de reformare a societății în beneficiul persoanelor cu dizabilități și al societății în ansamblu, în baza respectării drepturilor și libertăților individuale , în condiții de echitate socială și nediscriminare. Prin viziune și conținut, Strategia reprezintă punctul de pornire al planificării naționale în domeniu, dar și un angajament reînnoit către partenerii din Uniunea Europeană pentru o Europă fără discriminări și fără bariere pentru toți membrii comunității.
Capitolul 1 Baze teoretice si metodologice ale abordarii politicilor sociale in domeniul dizabilitatii

1.1 Modele și orientări în abordarea politicilor sociale

Lumea modernă, tot mai globalizată, orientată mai puţin pe explorarea resurselor naturale - tot mai sărace – în favoarea cunoaşterii şi valorizării capitalului uman, practic inepuizabil - a învăţat să accepte, să respecte şi să încurajeze diversitatea omenească, sub toate aspectele ei. Acest lucru s-a datorat, pe de o parte, presiunilor reale ale economiei, migraţiei forţei de muncă, globalizării informaţiei, dar şi presiunii cetăţeneşti, tot mai mai bine reprezentate de societatea civilă. În acest context, percepţia socială a stării de dizabilitate, a persoanei cu dizabilităţi însăşi, s-a schimbat radical în ultimele câteva decenii, ceea ce a condus la trecerea de la modelul individual medicalizant al protecţiei sociale destinate persoanelor cu dizabilităţi, la modelul social al apartenenţei la comunitate. Modelul individual Până spre anii '50 dizabilităţile erau considerate o boală sau un efect al unei boli, având un caracter invalidant, de obicei pe viaţă. Îi revenea exclusiv individului „vina” şi responsabilitatea gestionării problemelor dizabilităţii care îi afectează starea de sănătate. În consecinţă, persoanei cu dizabilităţi i se atribuia statutul de PACIENT al unor servicii medicale, furnizate în baza unui plan de îngrijire şi tratament, cu impact imediat, într-o instituţie de tip medical (spital, azil), aflată cel mai adesea în afara comunităţii. Planul de îngrijire şi tratament avea ca priorităţi curăţenia, sănătatea şi siguranţa „pacientului” şi era coordonat de un specialist, de regulă, un medic. Politicile sociale se centrează şi implică asigurarea de îngrijire în instituţii separate. Este o viziune reducţionistă, medicalizantă şi stigmatizantă asupra stării (condiţiei) individuale. O încercare de reformare a modelului individual a constituit asa-zisul curent al re/abilitării, ca urmare a recunoaşterii numeroaselor efecte negative ale instituţionalizării persoanei cu dizabilităţi (stigmatizare de către semenii din afara instituţiei, dependenţa de îngrijire, pasivitatea, lipsa rădăcinilor, a sentimentului de apartenenţă la comunitatea geo-socială şi lipsa relaţiilor sociale normale; lipsa libertăţii şi a controlului asupra propriei vieţi; lipsa experienţei şi oportunităţilor de dezvoltare individuală; deteriorarea imaginii de sine etc). Varianta re/abilitării prezumă tot boala ca factor de risc al stării de dizabilitate dar se consideră că persoana cu dizabilitate poate să îşi corecteze/amelioreze deficitul cu ajutorul unor servicii speciale şi separate de recuperare, oferite însă în comunitate – case de grup, ateliere, şcoli sau clase speciale etc. „CLIENTUL” acestor servicii beneficiază de un plan individual de reabilitare (pe o anumită perioada), proiectat şi coordonat de o echipă pluridisciplinară. Nici această abordare pasivă, şi unilaterală, centrată pe adecvarea persoanei la cerinţele societăţii, nu a determinat schimbări majore asupra calităţii vieţii persoanelor cu dizabilitate întrucât, în continuare, consideră dizabilitatea ca un defect al persoanei în raport cu societatea. Modelul social Odată cu Programul Mondial de Acţiune privind Problemele Persoanelor cu Handicap (O.N.U. - 1982), dizabilitatea este înţeleasă ca un rezultat al pierderii sau limitării şanselor de pregătire, pe picior de egalitate, cu ceilalţi indivizi, la viaţa comunităţii, şi mai ales după promovarea „Regulilor Standard privind Egalizarea Şanselor pentru Persoanele cu Handicap (O.N.U. - 1993) s-a cristalizat ideea că dizabilitatea este o expresie a raporturilor persoanei cu mediul său fizic şi social, (Organizaţia Naţiunilor Unite, 1993). Regulile Standard afirmă (prin Regula nr.7) principiul împuternicirii persoanelor cu dizabilităţi în a-şi exercita drepturile umane. Ca o consecinţă, dizabilitatea poate fi imputabilă societăţii în măsura în care aceasta împiedică sau limitează accesul unora dintre membrii săi în a-şi exercita drepturile şi libertăţile, în condiţii de echitate socială. Aşadar, nu doar individul trebuie să se re/abiliteze (adapteze) conform canoanele de sănătate, morale, sociale, socialmente acceptate, dar şi societatea necesită adaptări structurale ale mediului fizico-social şi atitudinal, pentru ca toţi membrii ei să poată avea acces la resursele obişnuite ale comunităţii – locuinţă, transport, sănătate, educaţie, muncă, cultură etc. Aportul cel mai important în clarificarea „filozofiei” moderne în domeniul dizabilităţii l-a adus Clasificarea Internaţională a Funcţionării, Dizabilităţii şi Sănătăţii (I.C.I.D.H.-2) (O.M.S. 2001), inspirată de „Regulile Standard asupra Egalizării Şanselor pentru Persoanele cu Dizabilităţi” (O.N.U. 1993). I.C.I.D.H. a fost conceput de Organizaţia Mondiala a Sănătăţii (O.M.S.), în scopul fundamentării ştiinţifice, unificării, standardizării şi operaţionalizării terminologiei şi metodologiei în domeniul dizabilităţii. I.C.I.D.H.-2 descrie componentele stării de sănătate, inclusiv zonele de impact cu alte domenii (educaţie, muncă etc.) renunţând la orice fel de referiri etiologice. Aceste componente sunt: Funcţii şi structuri ale corpului; Activităţi şi participare (1 şi 2 reprezintă componente ale funcţionării şi dizabilităţii); Factori ambientali; Factori personali (3 şi 4 reprezintă componente de tip contextual). Fiecare componentă este constituită dintr-un număr de categorii şi subcategorii, codificate conform unui algoritm, ce se evaluează pe baza unor criterii denumite calificatori. În fapt, prin Clasificarea Internaţională a Funcţionării, Dizabilităţii şi Sănătăţii se doreşte evaluarea individului uman sub toate aspectele relevante pentru o putea realiza o caracterizare complexă bio-psiho-socială şi completă a stării sale de sănătate care să permită o planificare personalizată şi dinamică, cu impact pe termen lung, a măsurilor de sprijin pentru viaţa independentă în cadrul comunităţii de apartenenţă. UNIVERSALITATEA reprezintă necesitatea de a avea în vedere „omul”, fiinta umană în genere, indiferent de condiţia sa de sănătate; PARITATEA este necesitatea de a avea în vedere în aceeaşi măsură, şi cu pondere egală, toate aspectele (fizice, psihice, sociale) ce contribuie la starea de sănătate şi funcţionalitatea individuală; NEUTRALITATEA presupune necesitatea de se evita orice catalogare (pozitivă sau negativă) a indicatorilor stării de sănătate şi funcţionalitate ai persoanei care necesită măsuri sociale de sprijin; PLURIFACTORIALITATEA şi implicit demedicalizarea stabilesc necesitatea luării în consideraţie a tuturor factorilor - fizici şi sociali - care influenţează, (ca facilitatori sau ca bariere) starea de sănătate şi de funcţionalitate a individului. Deşi Clasificarea Internaţională a Funcţionării, Dizabilităţii şi Sănătăţii (O.M.S., 2001) nu a putut fi folosită tale quale ca instrument pentru evaluarea pe scară largă dată fiind complexitatea algoritmului de evaluare (I.C.I.D.H.-2) şi deşi a avut limite sub unele aspecte ( s-a focalizat mai mult pe probleme, anomalii, pierderi, deviaţii decât pe capacităţi, explorând prea puţin aspectele cotidiene ale experienţei persoanei cu dizabilităţi - sărăcie, prejudicii, abuz, lipsa securităţii, a apărării drepturilor etc), documentul a rămas un reper fundamental al teoriei şi practicii sociale în domeniul dizabilităţii, deoarece a asigurat o bază ştiinţifică a unei terminologii unitare în plan internaţional, ce permite evaluarea comparativă a sistemelor din diferite ţări. Felul în care a fost explicată dizabilitatea de I.C.I.D.H.-2 a clarificat şi legătura dintre dizabilitate şi incluziunea socială, şi anume faptul ca e nevoie nu doar de o societate permisivă, ci de una participativă, , pentru toţi cetăţenii ei, în cadrul familiei şi comunitatii de apartenenta. In consecinţă, intervenţia socială trebuie să se concentreze pe eliminarea restricţiilor şi barierelor care împiedică persoana cu dizabilităţi, ca cetăţean cu drepturi depline, să poată duce o viaţă independentă, altfel spus să deţină un control efectiv şi responsabil asupra propriei vieţi, conform propriului plan de viaţă. Beneficiarii serviciilor nu se mai conformează unui plan individualizat de recuperare, ci îşi proiectează, cu sprijin social, propriul plan de viaţă (de viitor). Legislaţia asociată cu abordările sociale bazate pe drepturile omului include legi antidiscriminatoare, pe baza dizabilităţii şi măsuri de compensare a dezavantajelor, cu accent pe drepturi, pe accentuarea diferenţelor, incluziune participare si spirit civic. Convenţia O.N.U. privind Drepturile Persoanelor cu Dizabilităţi, Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, Strategia europeana a dizabilității 2010 - 2020 - Reînnoirea angajamentului către o Europă fără bariere sunt documentele care promoveaza intr-o maniera detaliata toate aspectele privind reformarea politicilor si programelor nationale in domeniul dizabilitatii, constituind baza intregului demers al proiectarii „STRATEGIEI NAȚIONALE PRIVIND INCLUZIUNEA SOCIALĂ A PERSOANELOR CU DIZABILITĂȚI 2014-2020 - Handicapul de la re/abilitarea individului la reformarea societății “

1.2 Asistenta sociala in Romania	1.2.1 Cadrul instituțional și legislativ Protecţia socială reprezintă ansamblul politicilor şi programelor promovate la nivel de stat, în vederea evitării sau diminuării riscurilor sociale (vulnerabilităților etc.). Asistenţa socială constituie acea zonă a protecţiei sociale destinată persoanelor cu grad ridicat de risc social, adică acelor persoane care nu-şi pot asigura condiţiile elementare pentru o viaţă decentă şi demnă, prin efortul personal, al familiei ori prin alte măsuri ale sistemului asigurărilor sociale, alocaţii, pensii, asigurări de sănătate ori servicii publice de suport pentru familie. În România, Ministerul Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice (M.M.F.S.P.V.) este organismul administraţiei publice centrale care proiectează, coordonează și monitorizează politicile de asistență socială pentru persoanele cu dizabilități, prin Direcţia pentru Protecţia Persoanelor cu Dizabilităţi (D.P.P.D.). Direcţia pentru Protecţia Persoanelor cu Dizabilităţi supraveghează implementarea normelor juridice naționale privind protecția socială a persoanelor cu dizabilități, a normelor și regulamentelor emise de organizațiile internaționale și europene la care România este parte - Convenţia O.N.U. pentru persoanele cu dizabilităţi,Carta Socială Europeană revizuită, Strategia Europeană a Dizabilității - "Reînnoirea angajamentului, către o Europă fără bariere", s.a. Direcția Protecția Copilului, direcție de specialitate, în cadrul M.M.F.S.P.V monitorizează, coordonează și îndrumă metodologic activitatea de protecție și promovare a drepturilor copilului - inclusiv a copilului cu handicap - stabilite de legislația națională, europeană și internațională cu privire la drepturile copilului. Organele de specialitate ale administrației publice centrale și autoritățile administrației publice locale sunt obligate să inițieze programe și să asigure resursele necesare dezvoltării serviciilor destinate satisfacerii nevoilor copiilor cu dizabilități și ale familiilor acestora în condiții care să le garanteze demnitatea, să le favorizeze autonomia și să le faciliteze participarea activă la viața comunității. Agenția Națională pentru Plăți și Inspecție Socială (A.N.P.I.S.) este organul de specialitate al administraţiei publice centrale în subordinea M.M.F.S.P.V. prin componenta de inspecție socialăcontrolează modul în care sunt respectate prevederile legale privind stabilirea, acordarea şi promovarea drepturilor sociale ale cetăţenilor (inclusiv ale persoanelor cu dizabilități) de către autorităţile administraţiei publice, precum şi de către alte persoane fizice şi juridice, publice şi private, respectarea standardelor de calitate în acordarea serviciilor sociale, stadiul accesibilizării mediului fizic și comunicațional la nevoile persoanelor cu dizabilități. Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminăriieste autoritatea de stat autonomă, sub control parlamentar, care îşi desfăşoară activitatea în domeniul discriminării, fiind garant al respectării şi aplicării principiului nediscriminării, în conformitate cu legislaţia internă în vigoare şi cu documentele internaţionale la care Romania este parte. Consiliul îşi exercită atribuţiile în ceea ce priveşte prevenirea faptelor de discriminare prin realizarea de campanii de informare, de conştientizare privind drepturile omului, efectele discriminării, principiul egalităţii, cursuri de formare, de informare, proiecte şi programe la nivel local, regional şi naţional, realizarea de studii, rapoarte etc. Direcţiile de asistenţă socială şi protecţia copilului (D.A.S.P.C.) sunt instituţii ale administrației publice locale, cu personalitate juridică, care implementează la nivel judeţean, respectiv al sectoarelor municipiului Bucureşti, măsurile de asistenţă socială în domeniul protecţiei copilului, familiei, persoanelor singure, persoanelor vârstnice, persoanelor cu handicap, precum şi a oricăror alte categorii de persoane defavorizate. D.A.S.P.C. funcţionează în subordinea consiliilor judeţene, respectiv a consiliilor locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti. În cadrul D.A.S.P.C. funcţionează Serviciul de evaluare complexă a persoanelor adulte cu handicap (S.E.C.) şi Serviciul de evaluare complexă a copilului cu dizabilităţi. Comisia de evaluare a persoanelor adulte cu handicap, din cadrul S.E.C., are următoarele atribuții: stabileşte încadrarea în grad şi tip de handicap, emite certificatul de încadrare, după caz efectuează orientarea profesională a persoanei, pe baza raportului de evaluare elaborat de Serviciul de evaluare complexă; stabileşte măsurile de protecţie a adultului cu handicap, în condiţiile legii; revocă sau înlocuieşte măsura de protecţie stabilită, în condiţiile legii, dacă împrejurările care au determinat stabilirea acesteia s-au modificat; soluţionează cererile privind eliberarea atestatului de asistent personal profesionist; informează adultul cu handicap sau reprezentantul legal al acestuia cu privire la măsurile de protecţie stabilite şi obligaţiile ce le revin; promovează drepturile persoanelor cu handicap în toate activităţile pe care le întreprinde. Comisia pentru protecția copilului are următoarele atribuţii: stabileşte încadrarea copiilor cu dizabilităţi într-un grad de handicap şi, după caz, orientarea şcolară a acestora; stabileşte măsurile de protecţie specială a copiilor, în condiţiile legii; reevaluează periodic hotărârile privind măsurile de protecţie, încadrarea în grad de handicap şi orientarea şcolară a copiilor, pe baza sesizării D.A.S.P.C.; revocă sau înlocuieşte măsura stabilită, în condiţiile legii, dacă împrejurările care au determinat stabilirea acesteia s-au modificat; soluţionează cererile privind eliberarea atestatului de asistent maternal profesionist; soluţionează plângerile adresate de copii, în măsura în care soluţionarea acestora nu este stabilită de lege în competenţa altor instituţii; promovează drepturile copilului în toate activităţile pe care le întreprinde; informează părinţii cu privire la consecinţele plasamentului, asupra raporturilor pe care le au cu copiii, inclusiv drepturile şi obligaţiile pe care le au faţă de copil pe durata măsurii plasamentului; stabileşte, în condiţiile legii, cuantumul contribuţiei lunare a părinţilor la întreţinerea copilului pentru care s-a decis plasamentul. Comisia Superioară de Evaluare a Persoanelor Adulte cu Handicap (C.S.E.P.A.H.), din subordinea Ministerul Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice, soluționează contestaţiile formulate la certificatele de încadrare în grad şi tip de handicap, eliberate de comisiile de evaluare ale direcţiilor de asistenţă socială şi protecţia copilului,coordonează și monitorizează din punct de vedere metodologic activitatea comisiilor de evaluare. Strategia Naţională pentru protecţia, integrarea și incluziunea socială a persoanelor cu handicap în perioada 2006 – 2013 „Şanse egale pentru persoanele cu handicap – către o societate fără discriminări" reprezintă documentul care fundamentează și ghidează planificarea şi aplicarea măsurilor de politică socială în domeniul dizabilităţii, în baza şi în spiritul recomandărilor prevăzute de actele normative emise de organizațiile internaţionale şi europene la care România este parte. Conceptul fundamental al Strategiei este alegerea: persoana cu handicap are dreptul și posibilitatea de a lua hotărâri privind viaţa sa, de a-şi gestiona bugetul personal şi de a-şi alege tipul de servicii de sprijin, furnizorii serviciilor, pe baze contractuale. Legea nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, republicatăeste legea specială destinată persoanelor “cărora, datorită unor afecţiuni fizice, mentale sau senzoriale, le lipsesc abilităţile de a desfăşura în mod normal activităţi cotidiene, necesitând măsuri de protecţie în sprijinul recuperării, integrării şi incluziunii sociale" (art. 2, alin (1)). Legea promovează pentru prima dată în România modelul social de abordare al protecției sociale a persoanelor cu dizabilității, afirmând statutul acestora de cetăţeni cu drepturi depline şi punând accentul pe rolul societăţii în asigurarea măsurilor de protecţie socială care să permită exercitarea acestui statut. De prevederile Legii 448/2006 beneficiază copiii şi adulţii cu handicap, cetăţeni români, cetăţeni ai altor state sau apatrizi, pe perioada în care au domiciliul ori reşedinţa în Romania. Legea 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copiilor prevede dreptul copilului cu handicap la îngrijire specială, adaptată nevoilor sale precum și la educație, recuperare, compensare, reabilitare și integrare, adaptate posibilităților proprii, în vederea dezvoltării personalității sale Îngrijirea specială “trebuie să asigure dezvoltarea fizică, mentala, spirituală, morală sau socială a copiilor cu handicap. Îngrijirea specială constă în ajutor adecvat situației copilului și părinților săi ori, după caz, situației celor cărora le este încredințat copilul și se acordă gratuit, ori de câte ori acest lucru este posibil, pentru facilitarea accesului efectiv și fără discriminare al copiilor cu handicap la educație, formare profesională, servicii medicale, de recuperare, de pregătire, în vederea ocupării unui loc de muncă, la activități recreative, precum și la orice alte activități apte să le permită deplina integrare socială și dezvoltarea personalității lor” Măsurile de asistență socială destinate persoanelor cu handicap, copii sau adulți, includ: facilități sociale (alocații, scutiri de taxe şi impozite, facilităţi de transport etc.) pentru sănătate şi recuperare, educaţie, locuinţă, cultură, sport şi turism, transport, angajare în muncă, plata asistentului personal; servicii sociale - activităţi organizate „pentru a răspunde nevoilor sociale, individuale, familiale sau de grup, în vederea prevenirii şi depăşirii unor situaţii de dificultate, vulnerabilitate sau dependenţă, pentru prezervarea autonomiei şi protecţiei persoanei (cu handicap n.n.), pentru prevenirea marginalizării şi excluziunii sociale, pentru promovarea incluziunii sociale şi în scopul creşterii calităţii vieţii" (O.G. - 68/2003 privind serviciile sociale, aprobată prin Legea 515/2003) Pot fi furnizori deservicii socialepersoane fizice sau juridice, publice sau private, după cum urmează: serviciul public de asistenţă socială la nivel judeţean şi local; alte servicii publice specializate la nivel judeţean sau local; unităţi de asistenţă medico-socială; instituţii publice care dezvoltă compartimente de asistenţă socială specializate; asociaţii şi fundaţii, culte religioase şi orice alte forme organizate ale societăţii civile; persoane fizice autorizate în condiţiile legii; filiale şi sucursale ale asociaţiilor şi fundaţiilor internaţionale recunoscute în conformitate cu legislaţia în vigoare; organizaţii internaţionale de profil Persoana adultă cu handicap beneficiază prin lege de următoarele tipuri de servicii: recuperare şi reabilitare; suport şi asistenţă pentru persoana cu handicap şi familie; sprijin şi asistare pentru integrarea, readaptarea şi reeducarea profesională; îngrijire social-medicală; mediere socială; consiliere; asistent personal pentru persoana cu handicap grav orice alte măsuri şi acţiuni care au drept scop menţinerea, refacerea sau dezvoltarea capacităţilor individuale, pentru depăşirea unei situaţii de nevoi sociale. (O.G. 86/2004) Copilul cu handicap şi părinţii acestuia, precum şi persoanele cărora copilul le-a fost dat în plasament sau tutelă, beneficiază de servicii sociale destinate facilitării accesului efectiv şi fără discriminare la educaţie, formare profesională, asistenţă medicală, recuperare, pregătire în vederea ocupării unui loc de muncă, acces la activităţi recreative, precum şi la orice alte activităţi apte să le permită deplina integrare socială şi dezvoltare personală, de asemenea, acesta are dreptul la servicii de îngrijire personală, stabilite în baza evaluării socio-psiho-medicale şi a nevoilor individuale de ajutor pentru realizarea activităţilor uzuale ale vieţii zilnice (Legea, 292/2011 a asistenţei sociale, art. 71). Educația copilului cu handicap se face în condiții nediscriminatorii, în cadrul învățământului de masă.(Legea 272/2004, art 47 ).Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului ca organ de specialitate al administrației publice centrale, precum și inspectoratele școlare și unitățile de învățământ, ca instituții ale administrației publice locale cu atribuții în domeniul educației, sunt obligate să întreprindă măsuri necesare pentru a facilita accesul la educația preșcolară și asigurarea învățământului general obligatoriu și gratuit pentru toți copiii cât și măsuri pentru organizarea de cursuri speciale de pregătire pentru copiii care nu pot răspunde la cerințele programei școlare naționale, pentru a nu intra prematur pe piața muncii. Serviciile de asistență socială pentru persoanele cu handicap, adulți și copii, se pot acorda în regim rezidențial sau în regim externalizat.Centrele rezidenţiale sunt locaţii în care persoana cu handicap este găzduită cel puţin 24 de ore. Conform legii 448/2006 tipurile de centre rezidenţiale pentru persoane adulte cu handicap sunt: centre de îngrijire şi asistenţă; centre de recuperare şi reabilitare; centre de integrare prin terapie ocupaţională; centre de pregătire pentru o viaţă independentă; centre respiro/centre de criză; centre de servicii comunitare şi formare; locuinţe protejate; altele. Autorizarea, funcţionarea şi monitorizarea sistemului de servicii de protecție socială specială, se efectuează în baza standardelor naţionale de calitate. Standardele naţionale de calitate prevăd condiţii de realizare a unor nivele minimale de performanţă, nivele sub care nici un furnizor de servicii pentru persoane cu handicap nu poate opera pe piaţa de profil. Standardele prevăd seturi de reguli, transpuse în indicatori măsurabili, privind resursele și activitățile implicate în procesul de furnizare a serviciilor, precum și modul de gestionare al acestora. Deşi sunt proiectate în funcţie de misiunea fiecărui serviciu/pachet de servicii, se pot identifica o serie de domenii comune furnizorilor de servicii din domeniul protecției sociale specializate pentru persoane cu handicap: admiterea persoanei cu handicap ca beneficiar de servicii (eligibilitate, proceduri); evaluarea cerințelor individuale de viaţă şi de asistenta și îngrijire ale beneficiarului; planificarea serviciilor în baza evaluării cerințelor individuale; încheierea contractului/convenţiei privind furnizarea serviciilor; garantarea drepturilor (reclamaţii, protecţia contra abuzurilor şi neglijării); gama de activităţi de asistenţă și îngrijire; resurse; managementul resurselor şi activităţilor. Prin aplicarea standardelor de calitate de către furnizorii de servicii se garantează protecţia utilizatorilor și se asigură totodată continuitatea și compatibilitatea serviciilor pe teritoriul României. Adaptarea mediului fizic și comunicațional la cerințele persoanelor cu dizabilitățiconstituie un capitol distinct al reglementărilor legislației românești din domeniul dizabilității. Astfel, Legea 448/2006prevede măsuri de adaptare a mediului fizic la nevoile persoanelor cu dizabilități (clădiri de utilitate publică, căi de acces, a locuinței construite din fonduri publice, a mijloacelor de transport în comun şi staţiilor acestora, taxiuri, vagoane de transport feroviar pentru călători şi peroanele staţiilor principale, spaţii de parcare, străzi şi drumuri publice s.a.) precum și măsuri de accesibilizare ale mediului informaţional şi comunicaţional - prezentarea informației în limbaje sau formate accesibile persoanelor cu dizabilități senzoriale sau de învățare. Normativul 189/2013 pentru adaptarea clădirilor civile și spațiului urban la nevoile individuale ale persoanei cu handicap (NP 051/2012 revizuire NP 051/2000) prevede standardele privind adaptarea mediului fizic construit la nevoile specifice ale persoanei cu handicap. Prin Ordinul nr. 671/1.640/61/2007 al ministrului muncii, familiei şi egalităţii de şanse, al preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Persoanele cu Handicap şi al ministrului educaţiei, cercetării şi tineretului a fost adoptata Metodologia de autorizare a interpreţilor în limbaj mimico-gestual şi a interpreţilor în limbajul specific persoanei cu surdo-cecitate. Accesibilizarea mediului fizic și comunicațional reprezintă doar o fațetă a procesului de normalizare a vieții persoanelor cu dizabilitati. O reformă reală, eficientă, în domeniul politicilor sociale privind dizabilitatea trebuie săconțină măsuri de accesibilizare pentru toate sectoarele și palierele vieții comunitare – habitat, sănătate, educație, muncă, recreere, sport și turism, participare la viața politică, culturală și religioasă etc., așa cum transpare foarte clar din documentele de referință ale organizațiilor internaționale și europene la care Romania este parte: Convenţia O.N.U. pentru persoanele cu dizabilităţi,Carta Socială Europeană revizuită, Strategia Europeană a Disabilității - "Reînnoirea angajamentului, către o Europă fără bariere" De aceea, proiectarea direcțiilor strategice în domeniul dizabilității, pentru perioada 2014-2020, are ca punct de pornire dar și ca orizont de așteptare ACCESIBILIZAREA ofertei de resurse și activități sociale pentru toți membrii comunității. 1.2.2 Repere metodologice privind reformarea asistenței sociale în domeniul dizabilității A) Calitatea vieţii beneficiarilor redefinirea și garantarea statutului persoanei cu dizabilități - cetățean cu drepturi depline; reconsiderarea rolului intervenției sociale în vederea promovării şi garantării statutului de cetățean cu drepturi depline al persoanelor cu dizabilități – facilitarea accesuluila toate resurselecomunității, în condiții de echitate și nediscriminare- redefinirea viziunii privind evaluarea calității vieții persoanelor cu dizabilități - gradul de incluziune (integrare și participare) socială- B) Calitatea asistenţei sociale promovarea modelului social al asistenţei pentru persoana cu dizabilități - facilități și servicii de sprijin pentru viață independentă bazate pe comunitate; respectarea cerințelor metodologice în proiectarea sistemului de asistenta sociala: UNITATE ȘI COERENȚĂ - compatibilitatea măsurilor pe întreg teritoriul țării; INTEGRARE și STRUCTURALITATE - organizarea și funcționarea sistemică (intricată și interdependentă) a măsurilor de intervenție socială - inter-coordonarea și complementaritatea măsurilor de asistență în sistem; INTEGRALITATE - abordarea holistică, completă, a domeniilor de intervenție socială privind dizabilitatea; PROCESUALITATE - abordarea tuturor componentelor (etapelor) procesului de asistență socială: solicitare (a asistenței sociale), evaluare/reevaluare pentru admiterea sau ieșirea din sistem, certificarea stării de handicap, planificarea măsurilor individuale de sprijin, implementarea măsurilor de sprijin, monitorizarea implementării măsurilor de sprijin în relație cu dinamica stării de handicap etc.. CONTINUITATE – măsuri de asistență la toate palierele de vârstă/categoriile de vârstă: copii, tineri, adulți, vârstnicicu dizabilități; MULTISECTORIALITATE - abordarea tuturor domeniilor de interes pentru viața persoanelor cu dizabilități: locuire, educație, sănătate, muncă, transport, cultură, etc.; DIVERSITATE ȘI FLEXIBILITATE - asigurarea unei palete largi de alternative privind facilitățile, serviciile subvenționate sau cu plată, private sau de stat, temporare sau permanente, parțiale sau complete, interne sau externalizare, etc.; OPERATIONALITATE - asigurarea funcționalității (aplicabilității) măsurilor de asistență socială. EFICIENȚĂ ȘI SUSTENABILITATE - asigurarea realizării obiectivelor prevăzute privind creșterea calității vieții persoanelor cu dizabilități cît și a asigurării continuității acestor măsuri. C) CALITATEA MANAGEMENTULUI descentralizarea (subsidiaritatea) gestionării resurselor - creșterea ponderii resurselor de la nivelul comunităţilor locale - diversificarea resurselor - de stat și private, naționale și europeneetc.; promovarea şi dezvoltarea unui parteneriat eficient între toate structurile implicate în domeniul dizabilității (ministere, organisme județene și locale, structuri ale societății civile, sectorul privat); coordonarea unitară a programelor şi politicilor sociale naţionale de către o structură care să includă (în regim partenerial) reprezentanți ai tuturor factorilor implicați în implementarea măsurilor în favoarea persoanelor cu dizabilități – (Convenţia privind drepturile persoanelor cu dizabilităţi (2006).
Capitolul 2 DIRECȚII STRATEGICE DE ACȚIUNE SOCIALĂ