Critici aduse situaţionismului
Bowers (1973) evidenţia slăbiciunile situaţionismului pur,
atrăgând atenţia asupra eşecului acestuia de a cunoaşte abilitatea
indivizilor de a-şi determina propriul curs al acţiunii. El argumenta că
este greşit să se atribuie cauzele comportamentului doar situaţiilor sau
doar trăsăturilor personalităţii. Inexactitatea unei asemenea opinii este
ilustrată de uşurinţa cu care se pot găsi dovezi valide pentru ambele
variante. De exemplu a conduce maşina în trafic poate fi o dovadă în
favoarea situaţionismului - majoritatea oamenilor conduc maşina
ţinând cont de semnalizările luminoase. Alternativa: atunci când merg
pe motocicletă, preferinţele indivizilor pentru viteză pot fi determinate
mai degrabă de trăsăturile de personalitate decât de situaţia concretă.
Bower concluzionează că disputa „trăsături versus situaţii" ar trebui
întocmită cu o abordare interacţionistă, care să ia în considerare
ambele elemente.
Chiar şi Mischel s-a reorientat către o poziţie interacţionistă,
ajungând la concluzia că doar situaţiile nu pot explica pe deplin modul
de comportare al indivizilor. Aceeaşi situaţie poate avea semnificaţii
diferite pentru indivizi, rezultând din experienţele anterioare de
învăţare. Având în vedere aceste date, variabilele pesonale au fost
considerate o alternativă a trăsăturilor de personalitate, incluzând
competenţa, speranţele şi valorile. Astfel, persoane diferite pot
reacţiona diferit în cadrul aceleiaşi situaţii.
Personalitatea 81
Interacţionismul
Interacţionismul propune un compromis între abordarea
trăsăturilor de personalitate şi situaţionism. Pervin şi Lewis (1978)
remarcau faptul că interacţionismul ar trebui să fie interesat nu numai
de caracteristicile interne ale persoanei şi de particularităţile situaţiei
în care individul acţionează, ci şi de procesul prin care acestea se
influenţează reciproc. Pornind de la perspectiva interacţionistă, au fost
elaborate foarte multe studii, dintre care prezentăm, în continuare,
doar câteva.
l.McCord şi Wakefied (1981) au verificat ipoteza conform
căreia introvertiţii obţin performanţe mai înalte la sarcinile aritmetice
decât extravertiţii, în clasele în care predomină pedeapsa; în schimb,
extravertiţii obţin rezultate mai bine în situaţiile în care predomină
recompensa. Datele obţinute au indicat faptul că, în acest caz,
personalitatea (introversiune-extraversiune) interacţionează cu tipul
de situaţie (orientată către pedeapsă sau către recompensă). Este de
remarcat că o asemenea interacţiune uniorientată afectează individul
mai puternic decât o interacţiune biorientată.
2. Un studiu al lui Moos (1969) încearcă să stabilească
extinderea influenţei caracteristicilor personale şi a factorilor
situaţionali, ca şi interacţiunea acestora la nivelul comportamentelor,
în acest scop, un lot de subiecţi cu probleme psihice a fost supus
observaţiei în trei situaţii diferite (de exemplu, la capelă sau la
activităţile de terapie ocupaţională); comportamentul lor a fost
înregistrat (de exemplu, fumatul, ascultarea celorlalţi sau întreţinerea
conversaţiei). Moos a concluzionat că factorii situaţionali sunt
răspunzători pentru 10% din diferenţele comportamentale, caracteristicile
persoanele pentru 12%; iar interacţiunea lor pentru 21%. Astfel, s-a
dovedit că interacţiunea dintre caracteristicile personale şi factorii
situaţionali influenţează comportamentul într-o măsură mai mare decât
o poate face fiecare dintre elementele acestei interacţiuni, considerate
separat.
82 Diferenţe interindividuale
Multe dintre studiile referitoare la interacţiunea factori
personali-factori situaţionali au fost criticate pentru eşecul înregistrat
în încercarea de a demonstra natura foarte complexă a acestei
interacţiuni.
Dostları ilə paylaş: |