Am fost medic

Oberscharführer-işi Scharführer-işi cincizeci şi
doi de Sturmann-i, adică soldaţi. Crematoriul III
a fost complet distrus prin incendiu, iar cremat-
oriul IV a devenit inutilizabil în urma distrugerii
motoarelor.
267/435

---

XXX
După o noapte foarte agitată, mă deştept
ostenit. Am o stare de nervi îngrijorătoare. Mă
supără chiar şi vorba în surdină sau paşii cole-
gilor mei de cameră.
Amărâţi, pornim cu toţii spre sala de autop-
sie. Trecem prin sala de incinerare. În faţa
cuptoarelor, pardoseala de beton e goală. To-
varăşii noştri fuseseră arşi pe la miezul nopţii.
Cuptoarele se răceau încetul cu încetul şi abia
mai dogoreau.
Treizeci de Sonder-işti noi stau într-o
tăcere mormântală, pe scaune sau întinşi pe
paturile predecesorilor lor morţi, sunt îngroziţi de
tragedia sângeroasă a primei zile petrecute în
crematoriu.
Această stare însă nu durează decât câteva
zile. În curând li se va deschide şi lor apetitul.
Vor dori o îmbucătură bună. Tutunul, de ase-
menea, contribuie la uşurarea deprimării. Iar

---

rachiul se va dovedi leacul cel mai eficient şi mai
binefăcător. Pentru câteva ore alcoolul îl vindecă
pe om de maladia crematoriului, îl face să uite
trecutul, nu-l lasă să se gândească nici la prezent,
nici la viitorul înspăimântător. Ceea ce le lipsise
atât de mult în barăcile KZ, li se dă aici; se îm-
bracă cu haine bune, se pot spăla în voie, au la
dispoziţie apă, baie, săpun, prosoape. Eu îi
privesc cu mentalitatea unui soldat bătrân faţă de
recruţi. Se vor obişnui şi ei cu toate...
Neavând nimic de lucru în sala de autopsie
– utalicuidvideatur
26
–, caut să le dau oamenilor
mei o ocupaţie, ii pun să şteargă praful de pe
sticlele cu piese conservate pentru muzeu, să
cureţe instrumentele, să ciupească plasele de
sârmă, ciuruite de gloanţe în luptele din ajun. Eu
stau la masa de lucru, frământând în capul meu
lipit tot cu plasturi plângerile şi dorinţele pe care
am de gând să i le comunic doctorului Mengele.
Am să-i explic că nici o încăpere din clă-
direa crematoriului nu este nimerită pentru o sală
de autopsie, deoarece pretutindeni răzbesc
269/435

---

răcnetele sfâşietoare ale miilor de oameni duşi la
moarte, indiferent dacă îi aşteaptă gazarea sau
glonţul în ceafă. Am să-i spun, de asemenea, că
nu mă pot adânci în munca de cercetare, întrucât
chiar din ziua sosirii mele aici cunosc soarta celor
unsprezece Sonderkommando-uri anterioare şi,
timp de patru luni, în fiece oră şi minut al zilei,
am aşteptat să se împlinească şi ursita celui de-al
doisprezecelea Sonderkommando.
Voiam să-l mai rog să fie înţelegător şi să
nu-mi ceară muncă minuţioasă, pentru că nu mai
departe decât ieri, în ziua de 6 octombrie a anului
1944, îmi ordonase să fac autopsia cadavrului
ofiţerului rus şi să-i întocmesc procesul verbal.
Dar un batalion SS se năpusti atacându-ne cu
tunuri şi asmuţind copoii asupra noastră. Gren-
adele de mână explodau neîncetat. Soldaţii SS, cu
baioneta la armă, au pătruns aici, în localul des-
tinat cercetărilor ştiinţifice. Lovindu-ne violent,
ne-au dus în curte, ne-au culcat la pământ şi, în
câteva clipe, din medic anatomopatolog deven-
isem candidat la exterminare.
270/435

---

Ce-i drept, el, doctorul Mengele, m-a scos
din rândurile celor condamnaţi la moarte, dar, de
fapt, am ajuns din nou în casa morţii, pe o peri-
oadă de încă patru luni. Voiam să-l mai rog să-şi
dea seama că această situaţie nu mai poate dura.
Ieri seară, de pildă, au beneficiat de asistenţă
medicală din partea mea doi subofiţeri SS care cu
câteva ore în urmă îmi ordonaseră să mă culc la
pământ şi mă izbiseră cu patul puştii pe unde
apucaseră. Îşi îndreptaseră armele asupra mea şi
nu aşteptau decât semnalul pentru a-mi lansa
gloanţele criminale în cap.
Acestea ar fi nemulţumirile pe care aveam
de gând să i le prezint şefului meu. Propunerea ar
fi ca echipa de patru oameni care lucrează în sala
de autopsie şi în încăperile aferente să fie mutată
într-un local mai potrivit din cadrul KZ-ului.
Abia terminasem formularea celor ce
aveam să-i spun, şi doctorul Mengele intră pe
uşă. Conform regulamentului, toţi luarăm poziţie
de drepţi, iar eu, fiind mai mare în rang, dau
raportul:
271/435

---

—
Domnule căpitan! Trei medici şi un
laborant sunt la datorie!
Privirile lui mă măsoară din cap până-n pi-
cioare şi se opresc asupra capului meu lipit cu
fâşii de leucoplast.
—
Ce este cu dumneata? mă întreabă cu
glas prietenos şi cu oarecare bunăvoinţă.
Din întrebarea lui înţeleg că nu vrea să-şi
reamintească evenimentele de ieri după-amiază.
Deci nu-i răspund la întrebare. Îi spun doar un
crâmpei din noianul plângerilor mele, care într-o
clipă se risipiseră ca o ceaţă:
—
Domnule căpitan, mediul acesta nu
este prielnic cercetărilor ştiinţifice. Nu s-ar putea
muta sala de autopsie în altă parte?
Se uită la mine. Faţa i se crispează.
—
Te pomeneşti că eşti sentimental? mă
întreabă scurt, pe un ton îngheţat.
Stau şi mă-ntreb: unde mi-au fost minţile
când am ridicat obiecţii împotriva mediului unde
acest dement maniac, obsedat de aceste cercetări
blestemate, se simte mai bine decât oriunde?!
272/435

---

Gerul este luminat de vâlvătaia flăcărilor ce
se ridică din ruguri. Atmosfera este încărcată cu
fumul crematoriilor. Zidurile acestei clădiri sunt
necontenit cutremurate de urletele oamenilor duşi
la moarte şi de duruitul gloanţelor trase în ceafă.
Şi totuşi, doctorul Mengele aici se opreşte după
fiecare selecţie şi după fiecare joc de artificii sân-
geros. Aici, în atmosfera celor mai cumplite atro-
cităţi, îşi petrece tot timpul liber şi, în mod de-
menţial, îmi ordonă să deschid cadavrele a sute şi
sute de oameni nevinovaţi, trimişi la moarte. În
frigiderul din laboratorul nostru, mediul de cul-
tură pentru bacterii este carnea de om proaspătă.
Doctorul Mengele stă ceasuri întregi în faţa mi-
croscopului, căutând explicaţia unui fenomen pe
care niciodată nu-l va desluşi: cauza naşterii
gemenilor.
Azi însă pare obosit. Vine de la rampa de
sosire a transporturilor, unde a stat ceasuri întregi
într-o ploaie torenţială, pentru a selecţiona de-
portaţii din ghetoul de la Riga. De fapt n-a fost o
selecţie, pentru că toţi au trecut în coloana din
273/435

---

stânga. Cele două crematorii aflate în stare de
funcţionare şi uriaşele şanţuri ale rugurilor se
umplură cu trupurile lor. Pe măsura necesităţilor,
Sonderkommando-ul este format din patru sute
şaizeci de oameni.
Şeful meu, îmbrăcat cu mantaua-i udă, se
aşază la masa din laborator. Nu-şi scoate chipiul,
deşi de pe cozoroc îi cad picături de apă. Am im-
presia că nici nu observă în ce stare este.
Îi cer mantaua şi chipiul ca să le duc la us-
cat în sala cazanelor.
—
Lasă, apa nu poate ajunge decât până
la piele, îmi răspunde.
Îmi cere procesul verbal de autopsie a
ofiţerului rus împuşcat. I-l dau. Îl ia în mână,
citeşte câteva rânduri şi mi-l restituie.
—
Sunt extenuat. Citeşte-mi-l dum-
neata! Surprins, îi iau procesul verbal din mână şi
încep să citesc. Nu citesc decât vreo patru-cinci
rânduri, că mă întrerupe.
—
Opreşte, nu mai citi!
274/435

---

Cu ochii pironiţi pe fereastră, priveşte în
gol.
Ce i s-o fi întâmplat? Să i se fi făcut leham-
ite de atâtea orori? Să fi primit veşti proaste în
urma cărora să-şi fi dat seama că strădania lui nu
mai are sens? Este foarte posibil însă ca eforturile
depuse în ultimele luni să-l fi istovit. De când
lucrăm împreuna niciodată n-am avut conversaţii