kommando. După ce mirosiră, scoaseră câteva
bucăţi mai mari de carne, fără piele, îşi tăiară cu
cuţitul câte o halcă şi începură să mănânce cu
poftă. Dar plăcerea le fu de scurtă durată, căci
apărură doi dintre fochişti. Sărmanii flămânzi în-
cremeniră de groază aflând ce au mâncat.
După baia de benzină, laborantul nostru re-
constitui scheletele cu mare dibăcie. Zăceau pe
287/435
masa din laborator, acolo unde cu o zi în urmă îi
examinasem vii.
Doctorul Mengele a fost foarte mulţumit.
Veni, cu mai mulţi colegi de-ai săi, medici SS de
grad superior, să le arate scheletele.
Dându-şi aere de specialişti, aceştia pipăiau
piesă cu piesă. Termenii ştiinţifici erau folosiţi cu
nemiluita. Stăteau în faţa scheletelor de parcă de-
ficienţele celor două victime reprezentau o de-
scoperire medicală nemaiîntâlnită. Pseudowis-
senschaft! Pseudoştiinţă! De fapt, nu era vorba
despre nici o anomalie! Ceea ce prezentau
scheletele se poate observa la sute şi sute de mii
de oameni, pe tot globul. Orice medic practicant,
cu puţină experienţă, a întâlnit asemenea cazuri.
Dar pentru propaganda lor poate fi exploatat per-
fect şi acest fleac, deoarece propaganda nazistă –
prin natura ei intrinsecă – nu se dă în lături nici
de la minciunile strigătoare la cer, dacă le poate
învălui într-o poleială ştiinţifică. Iar cei ce-şi ar-
uncă ochii asupra acestui material de propagandă
288/435
şi-i citesc textul de obicei n-au spirit critic, ci ac-
ceptă totul aşa cum li se serveşte.
Cele două schelete sunt introduse în saci
lungi de hârtie groasă şi expediate la Berlin, cu
toate datele aferente. Pe acest colet, de asemenea,
se aplică sigiliul: „Urgent. Material de război”.
După ce scheletele preparate dispărură din
faţa ochilor mei, mă cuprinse o oboseală cump-
lită. Acest tată şi fiul său mi-au produs, atât în vi-
aţă, cât şi după moarte, multe ore amarnice...
A trecut o săptămână. Lichidarea ghetoului
de la Litzmannstadt s-a isprăvit. Zilele însorite de
sfârşit de octombrie se întunecă şi începe o ploaie
rece de toamnă. Barăcile KZ-ului sunt învăluite
într-o ceaţă posomorită.
Încetul cu încetul, ceaţa coboară şi asupra
trecutului meu, iar viitorul mi se pare şi mai în-
tunecat. Ploaia ce cade fără încetare de câteva
zile, frigul umed ce-mi pătrunde până la oase şi
liniştea ce mă înconjură parcă-mi sporesc amără-
ciunea acumulată în suflet. Oriunde merg, ori-
unde privesc, mă întâmpină sârme încărcate cu
289/435
curent electric, reamintindu-mi iarăşi şi iarăşi
deşertăciunea oricărei nădejdi.
A treia zi după lichidarea ghetoului de la
Litzmannstadt,
Kapo-ul
principal
al
Sonderkommando-ului a găsit în curtea cremat-
oriului, o femeie şi doi copii de vreo zece-dois-
prezece ani, toţi trei uzi până la piele şi dârdâind.
Făcuseră parte din ultimul transport adus la
moarte. Bănuind că îi ameninţă o nenorocire, fe-
meia se furişase, împreună ou copiii, din coloană
şi se ascunsese în dosul unei grămezi cu lemne de
foc. Văzuse cu ochii ei cum transportul lor întreg
a intrat sub pământ şi observase că de acolo ni-
meni nu se mai întorsese. Îngroziţi de spaimă,
aşteptară o întâmplare neprevăzută oare să-i
salveze, dar speranţa lor fu zadarnică. Statură trei
zile în vântul acela năprasnic, sub ploaia torenţi-
ală, nemâncaţi, acoperiţi cu zdrenţe, uzi până la
piele, pe jumătate leşinaţi, până când Kapo-ul
principal, făcându-şi tura de inspecţie, dădu peste
ei. Neavând ce face, îi duse la Oberscharführer-
ul Mussfeld. Femeia, în vârstă de treizeci şi ceva
290/435
de ani, părea de cincizeci. Era slabă, numai piele
şi os. Ajunsă în faţa Ober-ului, îşi adună puterile
ce-i mai rămăseseră, căzu în genunchi, îi îm-
brăţişa cizmele şi, cu o desperare sfâşietoare, îl
imploră să le dăruiască viaţa, ei şi celor doi copii
ai săi. Îi spuse că cinci ani de zile cât a stat în
ghetou muncise într-o fabrică de îmbrăcăminte
pentru armata germană şi că şi de acum încolo
vrea să muncească. Îl implora să-i lase să
trăiască! Dar Mussfeld nu cunoştea îndurarea!
Tustrei trebuiau să moară.
Muriră. Dar se pare că anii petrecuţi la
Auschwitz
măcinaseră
chiar
şi
nervii
Dostları ilə paylaş: |