Partidul de export

- Cum rămâne cu secretul convorbirilor?

- Cum să rămână? O fi important acest secret, dar infracţionalitatea e şi mai importantă. Au fost introduse animale telepate pe post de telefoane pentru a scădea numărul afacerilor dubioase încheiate pe această cale.

- Hoţii se pot întâlni personal.

- Da, dar timpul costă bani, spuse Zeze. Până se întâlnesc ei, cresc costurile producţiei subterane sau scade valoarea acţiunilor de la bursă. Unii escroci ajung la concluzia că e mai economic să lucrezi cinstit.

- Aş vrea să văd şi eu un mafiot reprofilat.

- Nu spun că sunt mulţi escroci pocăiţi, dar s-au semnalat destule cazuri.

- M-am fâţâit o grămadă de timp prin oraş şi nu m-am gândit s-o întreb pe Diana ce e cu animalele astea.

- Mi se pare destul de curioasă apariţia femeii care te-a salvat. Nu cred că e aceea cu care am plecat din pădure, după ce te-au luat sanitarii.

- Nici nu e aia sau, mă rog, nu era, că a murit. spuse Albert. Era originalul.

- Aşa mai merge. Copia a fost arestată. După ce am ajuns în sectorul 2, ne-am dezbrăcat, să fim ca toată lumea. Neştiind că nu e voie, s-a apucat să fure o plasă de plastic dintr-un magazin. Voia să-şi pună hainele în pungă, să nu umble cu ele în mână. S-a apropiat un poliţist de noi, iar femeia a făcut prostia s-o ia la fugă. Aici, nimeni nu fuge de poliţişti. Omul de ordine s-a luat după ea şi nu mai ştiu ce s-a întâmplat după aia.

- Unde e acum?

- Cred că poliţistul a dus-o la secţie s-o violeze, spuse secretarul.

- E frumos aşa ceva?

- Nu e frumos, dar nu cred ca biata femeie să fi avut bani, să plătească amenda care se dă în astfel de cazuri.

- Dacă ai avut bani pentru hotel, presupun că puteai s-o ajuţi, spuse vicepreşedintele.

- Presupui prost. Nu aveam nici un interes s-o ajut. Sunt un tip pragmatic. Pe tine, te ajut fiindcă am un interes.

- Eşti o pramatie. Nu ţi-am propus să-ţi semnez cererea de demisie şi să mă laşi în pace?

- Ba da, dar nu aveam foaia la mine, spuse Zeze.

- Am eu destule foi de hârtie în rucsac. Puteai să scrii altă cerere.

- În primul rând, nu ştiam ce ai tu în rucsac şi, în al doilea rând, nu vreau nimic pe gratis. Dacă îţi fac un serviciu, în schimb, mă simt mai bine.

- Ce serviciu ai putea să-mi faci?! se miră Hosman.

- În primul rând, vreau să te ascunzi la hotel, apoi, în funcţie de direcţia în care vrei s-o iei, te pot ajuta. Am destule relaţii.

- S-o scoatem pe Diana din arest. Am mai multe cărţi de credit.

- Nu cred că, după atâta timp, mai are vreun rost, fu Iacob de părere. Nici nu ştiu unde a fost dusă; sectorul e mare. Încercând să salvăm femeia, putem să intrăm noi în tot felul de încurcături. Spune-mi, mai bine, cu ce aş putea să te ajut pe tine?!

- Vreau să mă întorc acasă!

- Şi eu vreau să mă întorc acasă. După ce îmi semnezi demisia, nu mai am treabă pe Ioza. Plecarea acasă e o variantă demnă de luat în seamă.

- Ce facem? întrebă Albert.

- În primul rând, îţi trebuie şi ţie un ochi informaţional; astrodromul e în zona întunecată. Ai destui bani?

- Nu ştiu ce bani se folosesc pe aici şi nici cât am pe cărţile de credit, dar mă întreb dacă nu cumva se poate folosi ochiul Dianei. Când ea s-a descompus, i-am recuperat ochiul.

- Se poate folosi, dar am văzut că ai recuperat mai multe lucruri.

- Doar ochiul şi un ecuson cu senzor, cum e ăsta, al meu, emis de o publicaţie din zonă, spuse vicepreşedintele. Dacă îţi trebuie…

- Sigur că îmi trebuie, spuse Iacob. Dacă eşuăm în încercarea de a ne sui pe o aerodină, putem să ne apucăm de ziaristică. Nici nu ştii cât de valoros este dreptunghiul ăsta de plastic. Poţi intra oriunde, poţi scrie articole şi le poţi vinde, pe bani frumoşi, la diverse publicaţii.

Îşi puse ecusonul la gât şi îi arătă spre o clădire veche.

- Ăla e hotelul, dar intrăm prin spate. Dacă ne vede cineva poate să creadă că facem parte din personalul de întreţinere. Nu cred că spionii mafiei se aşteaptă să tragi la hotel; e mai sigur aşa.

Împinseră o uşă din lemn masiv şi urcară o scară în spirală.

Ajunşi la etajul 3, străbătură mai multe culoare întortocheate, cunoscute doar de Iacob, ascunzându-se în vreun colţ întunecat la trecerea vreunui locatar.

- Asta e camera. Eu am să merg să trag câteva sfori, să văd dacă putem să-ţi montăm ochiul electronic fără să se sesizeze cineva. Vreau să cumpăr şi ceva de mâncare. Până mă întorc, ar fi bine să tragi un somn bun. Când te vei trezi, vei simţi că eşti alt om.

- Mie îmi spui?! M-am mai trezit odată că sunt alt om. O copie a unui original. Cred că am să citesc o carte. Văd că hotelul are camere cu bibliotecă.

- Nu îţi recomand să deschizi vreuna din cărţile astea. Sunt cărţi de atmosferă.

- Cum adică?

- Dacă te apuci să citeşti una dintre cărţile astea, poţi fi învăluit în atmosfera creată de scriitor. Dacă nu ai nervii tari, poţi să uiţi pe ce lume te afli şi rămâi pe veci învăluit în acea atmosferă. Deşi e un hotel vechi şi dărăpănat, camera e destul de scumpă aici, tocmai din cauza unor dotări de excepţie, cum este biblioteca, dar n-am găsit nimic liber în altă parte.

Secretarul luă o plasă din material plastic, obişnuită pentru sectorul acela de maximă transparenţă, îi mai spuse o dată să se odihnească şi plecă să cumpere mâncare.

Albert puse siguranţa la uşă, trase perdelele să nu mai fie atâta lumină şi se băgă în pat.

Încercă toate poziţiile şi metodele, se băgă şi cu capul sub pernă, dar nu reuşi să adoarmă. Îl chinuia ideea că putea fi trădat oricând, de oricine, şi uşa putea, în orice clipă, să se dea în lături sau să fie făcută ţăndări de vreo explozie.

Se ridică din pat şi privi pe fereastră. Nu se vedea decât o ţesătură de străzi şi o îngrămădire de clădiri vechi. La o oarecare distanţă, printre dărăpănături de cinci până la treizeci de etaje, apăreau clădiri-turn cu sute de nivele.

În general, privitul pe fereastră îl deconecta, dar acum vânzoleala străzii nu-i făcea nici o plăcere. În grădina unui restaurant din apropiere, un grup gălăgios sărbătorea ceva. Adăpostiţi sub umbrele imense, viu colorate, petrecăreţii băgau în ei, pahar după pahar, un lichid maroniu. Un puternic miros de migdale şi frânturi de cântece electorale ajungeau până la el, făcându-l să-şi amintească de corul partidului şi de mitingul neautorizat la care fusese nevoit să asiste pe câmpia din afara oraşului.

Deoarece fereastra era închisă, era foarte mirat că mirosul şi sunetele pătrundeau până la el, dar şi mai mirat era de faptul că auzea perfect discuţia pe care o avea o mamă cu fiica ei. Aşezate la o masă lăturalnică, acestea nu păreau deloc deranjate de cântecele chefliilor. Fetiţa, care nu părea a avea mai mult de 6 ani, îşi bombarda mama cu întrebări inteligente, iar ultima încerca să facă faţă. Când nu mai putea să fie spontană, improviza.

“Dacă nu putem impune o lege, ce facem? întreba fetiţa.”

“Ştiu eu? răspundea mama. Cred că suntem nevoiţi, prin lege, să impunem măcar respectul faţă de lege.”

“De ce nu suntem mulţumiţi cu traiul pe care îl ducem?”

“Dacă te-ar mulţumi orice, nu văd ce rost mai are să trăieşti.”

“De ce trebuie să învăţăm tot timpul?”

“Pentru a ni se recunoaşte merite pe care nu le avem, trebuie să fim foarte bine pregătiţi.”

“De ce trebuie legitimat un lucru deja existent?”

“Pentru a putea găsi noi şi noi lucruri de legiferat.”

“De ce ne lăudăm că nu avem de nici unele?”

“Pentru a le ascunde mai bine.”

“Cine moare mai întâi, scriitorul sau lumea sa?”

“Cred că, mai întâi, moare lumea pe care scriitorul o lasă altora.”

“De ce nu trebuie să ne îmbogăţim?”

“Până nu te îmbogăţeşti, nu ştie nimeni că eşti hoţ. De-asta nu e bine să ne îmbogăţim.”

“Poţi să-mi spui de ce fugim aşa de legi?”

“Sigur că pot. O planetă cu atât de multe legi, e o planetă de delicvenţi. Nici nu ştii ce lege calci fără să ştii.”

“Există viaţă după moarte sau e doar, aşa, o spoială?”

“După moarte, există orice vrei.”

“De ce sunt aşa uşor de prins hoţii mai mici?”

“Hoţii cei mici sunt mai uşor de prins deoarece ei nu pot trăi fără hoţii cei mari.”

“Cum putem să ne slujim patria?”

“Nu ştiu cum putem să slujim noi patria, dar unii o slujesc din punctul lor de vedere.”

“Înainte era mai bine?”

“Ştiu doar că, atunci când aud că înainte era mai bine, cei mai mulţi se uită înapoi.”

“De ce cugetăm?”

“«Cuget, deci nu am altă treabă», spune un proverb.”

“Care este cea mai de seamă libertate câştigată?”

“Avem, mai ales, libertatea de a ne-o pierde.”

“Oamenii deştepţi spun prostii?”

“Nu, dar atunci când spun, se cunoaşte.”

Când îşi dădu seama că, de fapt, nu asculta nici o discuţie, Albert tresări şi transpiră brusc. Văzu că nu era la fereastră, ci se băgase cu capul sub pernă şi trăsese plapuma peste el. Cufundat într-un întuneric total, putea să se asfixieze.

Se ridică şi privi pe fereastră. Nu se vedea grădina nici unui restaurant şi, în consecinţă, nu exista nici un grup de cheflii, nu se auzeau cântece, nu venea miros de migdale şi nu se auzea nici o discuţie între vreo mamă şi vreo fiică. Totul se produsese în mintea lui; visase.

Văzu gangul pustiu dintre cele două clădiri din faţă şi îşi spuse că nu mai lipsea altceva decât să apară şi o bătrână, ţinând în mâini două plase grele, transparente, pline cu tot felul de cumpărături. Când văzu că, într-adevăr, se apropia o bătrână cu plase în mâini, îşi spuse că nu e a bună. O luase razna.

Îşi spuse că jocul cu ideile nu era bun, dar el nu avea nici cea mai mică intenţie să se joace cu ideile. Era posibil ca toată aiureala să fie legată de ceea ce spusese secretarul, de faptul că exista ceva care crea atmosferă. Cărţile creau atmosferă, dar nu-şi aducea aminte să fi umblat cu vreuna. Era posibil să fi deschis vreo carte; cum nu-şi aducea aminte de modul cum adormise, era posibil să nu-şi amintească de modul cum luase vreo carte.

Soarele strălucea deasupra clădirilor, dar gangul de lângă hotel părea un hău din care apar babe. Prima dată, putea fi o coincidenţă între gândul lui şi faptul că se apropia o bătrână trasă în jos de greutatea plaselor, dar aceasta apărea mereu de la capătul gangului, dispărând, undeva, în stânga. Acum, bătrâna apărea a patra oară. Era posibil să fie cu totul alta, era posibil să fie tot ea, venind a patra oară, era posibil orice.

Îşi spuse că, până devine posibil, totul e imposibil şi se apropie de raftul cu cărţi, luând una la întâmplare.

“Omul pândit de frigul camerei”, era titlul cărţii. Se prezentau amintirile membrului unuia dintre partidele de extratereştri de pe Ioza. Extraordinarele aventuri ale reprezentantului de partid se petreceau pe o planetă de gheaţă, unde eşuase cu nava şi reuşise să supravieţuiască. După ce dădu primele pagini, văzu că motto-ul cărţii era: “Deschid cartea. Cartea? Ger”.

“Cum adică?! râse Albert. Dacă deschid această carte, se face frig? Păi, uite că tocmai am deschis-o şi nu se întâmplă nimic.”

Se sui în vârful patului şi se apucă să citească. Era vorba despre un astronaut, care avusese neşansa să eşueze pe un astru îngheţat, dar locuit. Cum nu se prea înţelegea cu băştinaşii, s-a hotărât să-şi facă tabăra la câteva zeci de kilometri de cea mai apropiată comunitate. După ce i s-au terminat proviziile, s-a apucat să vâneze animalele stranii care bântuiau împrejurul locuinţei sale pneumatice. Mare i-a fost mirarea să constate că animalele nu erau bune de mâncat, dar erau înzestrate cu raţiune. Vorbeau, ştiau jocuri inteligente, dar nu erau organizate social. Nu umblau în grupuri şi nu aveau adăposturi sau comunităţi distincte. Animalele erau mai deştepte decât băştinaşii din satele apropiate.

Ajutat de câteva animale, extraterestrul a prins un autohton şi a constatat că aceia pe care el îi luase drept locuitori ai planetei aveau carnea foarte gustoasă. A încins un foc şi a gătit o tocăniţă foarte frumos mirositoare. La început, fiarele necomestibile cu care se împrietenise, s-au codit, apoi, împinse de mirosul irezistibil, au gustat şi ele. Nici alcoolul pe care îl bea extraterestrul nu era lucru rău.

Totul a degenerat într-o beţie generală şi s-a transformat într-o prietenie solidă între astronaut şi ciudatele animale. Când s-au trezit din beţie, au pornit o prigoană aprigă împotriva băştinaşilor şi i-au vânat fără milă.

Pe câteva zeci de pagini, scriitorul descria modul cum le învăţa extraterestrul pe animale să prepare pastrama. La rândul lor, prinzând foarte repede limbajul articulat al astronautului, animalele l-au învăţat cum să supravieţuiască în frig, care erau cele mai mari primejdii şi cum să se ferească de ele.

Prins de firul naraţiunii, Albert nu observă că îi îngheţaseră picioarele. Lăsă cartea, le frecă şi, când simţi că e restabilită circulaţia sângelui, reluă lectura. Deoarece simţi spatele îngheţat, se înveli într-o pătură, puse din nou plapuma pe el şi se întoarse către celălalt capăt al patului, spre locul unde, printre perdele opace, pătrundea lumina solară.

Încălzit, îşi spuse că îi era frig din cauza oboselii. Chestia cu biblioteca ambientală şi cărţile de atmosferă i se părea o glumă. Când a adormit fără să-şi dea seama şi a visat tot felul de discuţii absurde, n-a mai fost vorba de nici o carte, îşi spuse şi se gândi că, dacă prin absurd ar fi ieşit frigul din carte, planeta avea o climatizare globală care i-ar fi atenuat efectul.

Citi până când simţi că nu mai e frig şi îl cuprinde o toropeală plăcută. Ochii i se închideau tot mai des şi îi cădea capul în carte. Nu-şi dădea seama dacă citea înainte sau pusese cartea deoparte şi se culcase.

Frigul, transformat într-o căldură plăcută, era acum de-a dreptul fierbinţeală. Dădu plapuma la o parte, aruncă pătura de pe el şi, pentru că tot îi era cald, se ridică din pat şi se aşeză într-un fotoliu, în faţa unui birou.

Îşi continuă lectura şi văzu că, într-adevăr, se găsise între somn şi realitate. Citise câteva zeci de pagini fără să reţină nimic. Dădu paginile înapoi şi văzu că, între timp, avusese loc o invazie de extratereştri, asemănători cu primul. Mai mulţi masculi din nava invadatoare, împreună cu personajul principal, în loc să mănânce o autohtonă, au violat-o. Fiecare dintre ei îşi revendica paternitatea hibridului rezultat. La spital, unde născuse băştinaşa, s-a iscat o ceartă care a dus la bătaie generală. Primul extraterestru susţinea că o iubeşte pe autohtonă şi e dispus s-o ia pe navă. Al doilea extraterestru era dispus s-o ducă pe planeta de origine şi s-o ia de soţie, cu copil, cu tot. Al treilea extraterestru susţinea că el este tatăl, lucru certificat de testul ADN. Al patrulea extraterestru spunea că testul ADN este fumat, deloc relevant, şi cel mai bun este testul electro-magnetic de stabilire a paternităţii, iar el este dispus să se căsătorească, să se aclimatizeze şi să rămână pe loc. Cel de-al cincilea extraterestru susţinea că testul neutronic e cel mai bun, iar extraterestrul şase spunea că testul neutronic e periculos şi e extraordinar testul cu şocuri electrice, care a cerut el să i se aplice. Al optulea extraterestru a spus că tot testul clasic, electro-chimic, dă rezultatul cel mai sigur şi s-a apucat să tragă de femela băştinaşă. “Nu merge niciunde!”, s-a enervat extraterestrul nouă şi l-a pocnit pe extraterestrul opt. Scăpată din plasa de forţă a numărului opt, femela s-a făcut grămadă pe podea, alături de extraterestrul mort. Extraterestrul trei a spus că nu se joacă cinstit şi l-a omorât pe numărul nouă. Extraterestrul trei a fost ucis de numărul cincizeci şi şase, iar numărul patruzeci de numărul cincisprezece. Cei două mii de extratereştri violatori s-au prins într-o bătaie sângeroasă nemaipomenită până atunci. Din luptă, a ieşit întreg doar extraterestrul douăzeci şi şapte. Când acesta se pregătea să ia cu el femela şi copilul, a apărut şi soţul autohtonei. Auzind ce absurdităţi debitează numărul douăzeci şi şapte, autohtonul a luat un scaun şi l-a lovit pe extraterestru, zdrobindu-l de perete. Când s-a uitat mai bine pe foaia de ieşire şi la femelă, băştinaşul şi-a dat seama că a greşit uşa; nu aceea era nevasta lui. Pentru că, în urma bătăii, n-a mai rămas nici un pretendent în picioare, femela şi-a făcut bagajul şi a părăsit singură spitalul. A luat în braţe capul miriapodului, căruia îi dăduse naştere, şi a ieşit, trebuindu-i cinci minute până când ultimul segment al copilului să iasă pe uşă. Rănit, primul extraterestru venit pe planetă, a fost salvat de animalele gheţarilor, cu care era prieten. Animalele l-au pus la fiert, într-o cuvă, pentru restabilirea funcţiilor vitale.

Cu toate că aburii din cuvă invadaseră camera de hotel şi efectul acestora era amplificat de căldura dată de focul ce dogorea sub cuvă, Albert nu mai reuşi să-şi revină. Frigul cărţii îl îngheţase de tot şi numai “ghinionul” îl ajută să scape cu viaţă. Dacă nu spărgeau uşa mafioţii care îi luaseră urma, nu-şi mai revenea, crezu omul.

Ca prin vis, îşi aminti că fusese coborât cu cea mai mare viteză cele trei etaje, suit într-o maşină şi introdus într-o cutie de climatizare cu rol de restabilire a funcţiilor vitale.

“Ăştia mă duc, înapoi, la spital”, îşi spuse când auzi sirena ambulanţei.

Îl trecură fiorii. Când îşi amintea de spitalul mafiei, i se făcea frică. Deschise ochii şi văzu că era conectat, prin tot felul de fire şi tuburi, la un aparat cu mii de beculeţe şi ace indicatoare.

- E cazul să nu te mai stresezi, auzi o voce. Îţi înrăutăţeşti starea de sănătate.

Lada revitalizatoare era transparentă, iar prin capacul ei văzu că era păzit de doi poliţişti şi mai mulţi sanitari, aşezaţi pe două banchete, unii în dreapta, alţii în stânga.

- Sunteţi în slujba mafiei?

- Nu. Dacă eram în slujba mafiei, nu te mai băgam la reanimare. Mafia ucide, nu revitalizează, spuse poliţistul din dreapta.

- Şi nici nu se îngrijea să-ţi recupereze cartea pe care tocmai o citeai şi toate lucrurile personale, spuse poliţistul din stânga.

- Aia nu era cartea mea. Era din biblioteca hotelului.

- Eşti cititor normal de literatură sau cititor de literatură normală? întrebă poliţistul din stânga.

- Ce întrebare mai e şi asta?

- O întrebare legitimă. Nu puteam şti dacă citeşti o carte normală. În oraşul nostru, cărţile normale nu au nici o valoare. În trecut, dacă lăsai un portmoneu cu bani în mijlocul drumului, nu-l lua nimeni. Acum, cu cărţile se întâmplă acelaşi lucru; nu le ia nimeni. Cartea normală nu e tentantă pentru hoţi, spuse poliţistul din dreapta.

- Nu e o carte normală. E o carte care poate schimba ambientul.

- Dacă e o carte anormală, se confiscă. Intră în sfera de interes a poliţiei.

- Nu am prea mare respect pentru poliţişti şi nu ştiu pentru cine lucraţi, dar pot spune că vă merge mintea?

- Numai la prostii, spuseră poliţiştii, într-un glas, şi se bătură pe umeri, râzând ca proştii.

- Să ştiţi că nu glumesc, spuse Albert.

- Suntem slujbaşi ai statului şi lucrăm pentru toţi conducătorii de acum ai planetei.

- Mai exact?

- Mai exact, suntem la dispoziţia soţiei preşedintelui, spuse poliţistul din stânga. Dânsa ne-a trimis să te aducem.

- Preşedintele Melior nu e căsătorit.

- Nu e vorba de şeful celui mai mare partid al oamenilor, ci de preşedintele interimar al planetei, spuse poliţistul din dreapta.

- Mă scoateţi de aici?

- Nu. Pentru a fi siguri că eşti perfect restabilit, te lăsăm în cutie până la sfârşitul drumului.

- Care e sfârşitul ăsta?

- Vila preşedintelui.

- Ce treabă am eu cu preşedintele?

- Nu ai nici o treabă cu preşedintele. Ai treabă cu soţia sa. Ea ne-a trimis să te recuperăm. Dacă nu ajungeam la timp, nu te mai revitalizam nici cu zece cutii de climatizare.

- Ce treabă am cu soţia preşedintelui?

- Şi dacă am şti, nu am avea voie să-ţi spunem.

- Sanitarii nu vorbesc?

- Ba da, dar acum au treabă, spuse poliţistul din stânga.

Ambulanţa se opri, se deschiseră portierele, iar Albert văzu că este luat pe sus, cu cutie, cu tot, de mai mulţi sanitari, şi urcat pe scările unei vile cu aspect de palat de justiţie. Străbătură mai multe culoare ale casei şi intrară într-o cameră cu piscină, unde îl aşezară pe o masă şi îl deconectară de la aparate.

După ce îl dezinfectară, îl îmbăiară şi îl uscară, îl lăsară liber.

Îşi luară cutia şi părăsiră încăperea, la fel de intempestiv cum intraseră.

- Hei! strigă Albert în urma lor. Nu se poate să mă lăsaţi aşa!

- Treaba noastră s-a terminat! îi aruncă un sanitar peste umăr. Nu suntem plătiţi ca ghizi turistici.

VII

Albert hoinări mai mult timp pe culoarele casei preşedintelui, mirat că nu întâlnea pe nimeni. Deschise mai multe uşi, privi înăuntru încăperilor, apoi le închise. Nu erau decât camere goale, dormitoare, biblioteci, birouri, săli de sport sau de baie.

Transpiraţi şi furioşi, până la urmă, tot poliţiştii fură aceia care îl găsiră pe el.

- Pe unde umbli, domnule? îl luă în primire unul dintre ei.

- Am tras o tură pe aici.

- Ai tras o tură pe aici?! Nu ţi-au spus sanitarii să stai pe loc?

- Nu.

- Ne îngreunezi misiunea. Nu e treaba noastră să alergăm după tine pe culoare.

- Probabil că ne-am mişcat în contratimp, spuse Albert.

- Contratimp, necontratimp, bine că nu ai nimerit în dormitorul soţiei preşedintelui. Nu s-a trezit.

- Nu e nimeni pe aici.

- Cum adică? întrebă poliţistul.

- O casă ca asta, la nivel de preşedinte, necesită pe puţin o mie de servitori.

- E josnic ce spui.

- Nu e josnic deloc. O casă imensă, dacă nu e îngrijită, se degradează. Nu mai pun la socoteală slujitorii direcţi ai celor două somităţi, care spală, curăţă şi duc tava.

- Dumneata eşti picat din cer, spuse al doilea poliţist. Conducătorii noştri nu folosesc semeni de-ai lor pentru servicii casnice. E degradant.

- Să nu-mi spui că preşedintele şi soţia lui se îngrijesc singuri de cele ale casei, spuse vicepreşedintele.

- Nu-ţi spun asta. Ar fi şi mai degradant.

- Atunci, cum se face că aula asta pustie e curată şi toate lucrurile sunt ca aşezate cu mâna.

- Oamenii cu stare deţin furnici de conversie, spuse unul dintre poliţişti.

- Am auzit de furnicile astea, spuse Albert. Şi soţia premierului are aşa ceva. În plus, nu costă nimic.

- Cum să nu coste?! se mirară poliţiştii. Sunt eficiente, dar costă ceva.

- Am presupus că furnicile din proprietatea notabilităţilor prestează servicii, duc o existenţă de sine stătătoare şi nu cer nimic.

- Cum să nu ceară nimic?! Nu există serviciu neplătit. Pentru serviciile aduse, furnicile primesc de la stat imense teritorii în zona întunecată a planetei.

Albert nu mai apucă să spună poliţiştilor că nu credea nimic din povestea cu teritoriile. Părerea lui era că aceste furnici se puteau întinde încotro voiau, pe orice teritoriu, fie în zona întunecată, fie în cea luminată de soare. Nu vedea cine le-ar fi putut opri şi cum.

Unul dintre poliţişti îi făcu semn că puteau pleca, iar celălalt îi arătă pe unde trebuiau să meargă spre dormitorul soţiei preşedintelui.

Străbătură mai multe culoare, apoi poliţiştii îl introduseră într-un dormitor vast şi luminos. Salutară cu mult respect, îi urară mult succes în activitatea viitoare, apoi ieşiră şi închiseră uşa după ei.

Vicepreşedintele vru să iasă şi el, dar uşa era închisă. Contrariat, se întoarse şi privi împrejur.

Prima doamnă a planetei deschise ochii şi, când dădu cu ochii de Albert, zâmbi şi îşi aminti că preşedintele era plecat să întâmpine o delegaţie a unui partid extraterestru. În lipsa acestuia, dăduse ordin să fie adus individul care trebuia să fie introdus în camera obscură, împreună cu nevasta premierului şi cea a primarului general al capitalei. Era bucuroasă că avea agenţi secreţi mult mai bine antrenaţi decât ai celorlalţi.