Partidul de export

- Nu e nevoie să mai analizezi nimic, spuse Albert. N-a fost propunerea mea, ci o sugestie a ta. Politicienii sunt imuni la orice analize, iar eu, cu atât mai mult.

Femeia râse, iar bărbatul îşi spuse că jocul acesta de-a uzurparea autorităţii, se putea dovedi a fi periculos. Pentru că totul putea fi doar o metodă de a-l pune la încercare, să-i determine loialitatea, încercă să schimbe vorba.

- Dacă nu ai bani, nu răzbeşti în politică, spuse bărbatul. Dacă nu găsesc o personalitate de excepţie, partidele proliferează cultul personalităţii. Pe bani.

- E adevărat, dar nu trebuie să afişezi ostentativ acest lucru. Cel mai bogat om este cel care îşi ascunde cel mai bine averea.

- Omul, cât trăieşte, învaţă.

- Şi, cât învaţă, moare, completă Pola.

- Şeful partidului, Aram Melior, o fi ştiind că moare puţin câte puţin sau are impresia că s-a născut învăţat?

- Nu ştiu.

- Am înţeles că se consideră o personalitate de excepţie şi vrea să candideze la funcţia supremă, spuse Albert. Dacă are şi bani, preşedintele Rashca dispare şi nu mai apuci să-l iei de soţ nici măcar pe Melior.

- Aram n-are nici un ban. Nu ştie de unde i se pompează banii pentru partid şi cât de uşor se poate închide robinetul.

- Dacă nu ştie cine îl sprijină financiar, e posibil să vrea să mă predea mafiei. O fi luat bani frumoşi pe mine.

- Cât sunt eu prezentă, nu îndrăzneşte.

- Dacă îndrăzneşte?

- Dacă îndrăzneşte, îl pun pe soţul meu să-l aresteze, spuse prima doamnă.

- Pe ce motiv?

- Pe orice motiv, un motiv general, trădare, subminarea autorităţii, ceva de felul ăsta. Suntem planeta tuturor posibilităţilor, dar nu a posibilităţilor oricui, ci a posibilităţilor noastre.

- Spuneai că vrei să purtăm o discuţie uşoară, la o masă de dormitor. Dormitorul a plecat la plimbare şi noi am ajuns tot la politică, spuse bărbatul.

- Am observat şi eu că planeta Ioza e puternic politizată. Fiecare cetăţean are impresia că trecutul începe cu el. Uneori, mă prinde valul şi ajung să cred şi eu acelaşi lucru, spuse soţia preşedintelui. Politicianul are impresia că, dacă îşi pune ceva în cap, are.

- Cum vine asta?!

- Adică, vreau să spun, are ceva în cap, dacă bagă acolo.

- Aha! râse vicepreşedintele. Nu era vorba de vreo pălărie.

- Nu, nu m-am referit la obiectul care acoperă nepreţuitul capital politic.

Albert privi afară şi văzu că autovehiculul părăsise bulevardul principal şi pătrunsese într-o ţesătură de străzi înguste şi întortocheate, străjuite de arbori înalţi.

În scurt timp, ieşiră în afara oraşului şi nu mai văzură decât livezi şi câmpuri cultivate.

- Ne grăbim? întrebă bărbatul.

- Nu. Avem de străbătut un drum lung şi monoton.

- Nu e nimeni pe plantaţii.

- Cred că au plecat la miting, acolo unde mergem şi noi, spuse femeia. În curând, vom întâlni convoiul de automobile şi camioane, pline cu simpatizanţi. Va fi, ca de fiecare dată, o întâlnire grandioasă.

- Cam mulţi simpatizanţi. N-a rămas nimeni acasă.

- Toţi cetăţenii de la marginea oraşului şi din comunităţile dimprejur sunt oameni. Ei sunt cei mai aprigi simpatizanţi ai celui mai vechi şi puternic partid.

- Nu s-a găsit nici un chiulangiu? întrebă Albert.

- Nu există. Ştiu cu toţii: care se ascunde şi nu vrea să participe la manifestaţiile noastre, e descompus de furnici şi recompus cu forţa în maşină.

- Nu e prea multă democraţie aici.

- Mecanismul democratic e greu de înţeles, spuse Pola.

- Cum să-l înţelegeţi, dacă nu există?

- Democraţia noastră e singura democraţie posibilă. Ca şi cu dictatura, omul trebuie să se obişnuiască şi cu democraţia. Ţăranii din fermele agricole şi muncitorii din minele de acroniu sunt baza electoratului nostru. Sunt mulţi şi mai uşor manevrabili. Dacă a văzut că nu poate desţeleni mentalitatea înrădăcinată de secole a autohtonilor, guvernul s-a axat pe agricultură umană.

- Dacă îi exploataţi şi le dictaţi ce trebuie să facă, se întorc împotriva voastră, spuse vicepreşedintele. Nu e o democraţie în sensul clasic al cuvântului. Unde e puterea poporului?

- Puterea poporului se poate transforma în dictatura poporului. Nu vrem să repetăm greşelile făcute de strămoşii noştri pe Pământ, unde democraţia nu mai este altceva decât lupta celor din puşcăriile comuniste împotriva celor din puşcăriile capitaliste. Nu îi exploatăm deloc şi nu le dictăm nimic. Avem doar grijă să extragem dintre ei elementele care ar putea să le tulbure credinţa în noi. Fiind oameni, ei nu pot fi decât de partea celui mai puternic partid al oamenilor. Şi dacă ne-am purta urât cu ei, tot pe noi ne-ar vota. N-ai vrea să voteze autohtonii sau cine ştie ce alte monstruozităţi extraterestre, venite din cer? Unii sunt fericiţi că nu au nimic de pierdut, alţii sunt fericiţi că nu au nimic de câştigat. Dacă îi dai cetăţeanului ceva, vrea mai mult. Cel mai bine e să-i faci promisiuni sigure.

- Interesant.

- Mai ales că, oricâte piei ai lua de pe ei, rămân tot cu obrazul gros, aşa că nu mai are rost să-i jupoi, spuse prima doamnă a planetei.

- Aşa e. Oricâte piei ai lua de pe om, tot pielea dracului e pe el.

- Mai ales în cazul în care îl exploatezi fără măsură. Am auzit că ultimele conduceri ale Pământului au scumpit benzina, să nu se mai ţină nimeni după ele.

- Eu nu am fost la vot şi nici n-am urmărit viaţa politică, dar acum fac legătura, spuse bărbatul. Cred că partidul lui Melior nu a intrat în parlamentul pământean din cauza unor măsuri excesive. Au început să confunde acţiunea de a mânca tot ce fac cu acţiunea de a face tot ce mănâncă. Aici, nu se pune problema benzinei. Am înţeles că tot ce mişcă e alimentat de energia solară.

- Da, dar zona întunecată ne e inaccesibilă.

- Nu poţi avea totul. E o democraţie într-o fază incipientă. Mai e timp.

Albert îi povesti că democraţia pământeană era îmbătrânită şi putredă în interior. Dacă parlamentarii vedeau că nu pot impune o lege, dădeau o lege de respectare a ei. Discută la infinit şi nici măcar nu se hotărăsc unde să pună felinarele roşii ale caselor de toleranţă, la intrare sau la ieşire, în condiţiile în care prostituţia nu e legalizată, dar e cvasi-generalizată. Invitat să citească un raport privind guvernarea, premierul şi-a permis gestul obscen prin care a arătat parlamentarilor cum a crescut nivelul de trai. Făcând pe deştepţii, cu toţii se iluzionează că au găsit răspunsul la întrebarea: de unde venim şi încotro ne îndreptăm?

- Pentru noi e simplu, spuse soţia preşedintelui. Venim din spaţiu şi ne îndreptăm spre primele alegeri democratice din istoria planetei. Trebuie să nu ne mai întrebăm de unde venim, ci de ce.

- Pământenii nu se hotărăsc cum să fie secolul următor: social-democrat, naţionalist, creştin, socialist, popular, ecologist, comunist, ţărănist?

- Eu cred că secolul care vine va fi social-democrat, naţionalist, creştin, socialist, popular, ecologist, comunist, ţărănist sau nu va fi deloc.

- Asta e ca în butada aia despre agricultură: orice ar cultiva, Pământul ţine la titlul de grânar al Universului, spuse bărbatul. Voi, aici, pe Ioza, construiţi o societate simplă, pe care poate să şi-o imagineze orice prost. Nu vă loviţi de convenţionalisme ieftine.

- Facem asta, dar nu suntem originali cu orice preţ. Nu părăsim drumul bătut şi, din orgoliul, o luăm pe margine, prin hârtoape. Folosim şi aici micile şmecherii pământene.

- Cum ar fi…?

- Cum ar fi scoaterea membrilor guvernului la o acţiune propagandistică de plantarea unor arbori genealogici, spuse femeia.

- De ce genealogici?

- Ca să dea agricultorilor senzaţia de lucru durabil, care va dăinui.

- Înţeleg, dar, în cazul ăsta, cei de pe Pământ şi cei de pe Ioza pot merge pe un drum bătut, dar incorect. Ai auzit povestea celor doi scriitori celebri? întrebă Albert.

- Nu.

- Doi scriitori renumiţi se întâlnesc la un congres. Din vorbă în vorbă, observă că au lecturi comune. Din orgoliu de a fi original, unul dintre scriitori se apucă să citească literatură proastă, gândindu-se că nu va face şi confratele acelaşi lucru. Celălalt scriitor foloseşte, însă, acelaşi raţionament. După mai multe zeci de ani, la bătrâneţe, cei doi scriitori se întâlnesc din nou, la alt congres. Din vorbă în vorbă, amândoi ajung la concluzia că au tot lecturi comune, dar, de data asta, de proastă calitate. Prea târziu însă; fiind foarte bătrâni, nu mai pot repara nimic.

- Şi soţul meu e scriitor, spuse Pola. De plictiseală, a scris câteva cărţi.

- Câte?

- Într-un interviu a afirmat că nu mai ştie câte cărţi a scris; dacă el nu ştie, eu, nici atât.

- Probabil că şi-a format şi un public, îşi dădu bărbatul cu presupusul.

- Nu ştiu ce fel de public şi-a format, dar adeseori îl aud spunând că, decât să vinzi o carte prostului, mai bine o dăruieşti celui deştept, spuse femeia.

- E posibil să se adreseze unui grup de prieteni culţi, dar eu am tendinţa să rămân la părerea mea când vine vorba de politicieni scriitori.

- Care ar fi acea idee?

- Ideea paradoxală, potrivit căreia foarte mulţi scriitori se cred scriitori, spuse vicepreşedintele. De multe ori, scriitorul ratat stă şi se întreabă ce este el, un nimeni sau un nimic?

- Fie literatura proastă, fie bună, oricât ar citi, oamenii mor neconsolaţi datorită faptului că nu ştiu cine le va ocupa locul de la bibliotecă, spuse femeia.

- De la biblioteca publică sau de la biblioteca de acasă?

- Pentru a lăsa o bună impresie generaţiilor viitoare, trebuie să ne amintim că e mai bine să eliberăm din timp scaunele bibliotecilor publice.

- Aşaaa?! Generaţiile viitoare nu au nici un rol, spuse Albert. Sunt prea pline de propria lor substanţă. Singurul lucru pe care îl înţeleg tinerii când vin la o lansare de carte, e faptul că nu au bani.

- Da, dar nu pentru cărţi.

- Cum adică?! se miră vicepreşedintele.

- Adică nu înţeleg faptul că nu au bani pentru cărţi; înţeleg că nu au bani pentru alte tâmpenii.

- Îmi vine să râd, dar nu pot.

- Nici eu nu mai pot. De frică să nu greşim, o să ni se înfunde. Am să propovăduiesc statul pe loc.

- Ei, nici chiar aşa! râse Albert. Decât să meargă lucrurile atât de repede, încât să nu le vadă nimeni, mai bine să stea pe loc.

- Avem şi noi greutăţi mari, aproape insurmontabile, spuse femeia. Când omul i-a arătat autohtonului biblia şi i-a spus “să nu furi!”, acesta i-a răspuns “Bă, să nu furi tu şi mă-ta!”. E doar un exemplu. I-am spus soţului meu să ameninţe poporul că, dacă mai fură, îl trimite pe Pământ.

- Şi lucrurile rele se sfârşesc într-o zi.

- Da, dar sfârşitul acestora e mai lung. Din cauza asta, orice plan de reformă are şi o variantă mai lungă. Am fost nevoiţi s-o alegem pe aceasta şi să legăm cetăţeanul de un salariu mic. Dacă nu îi convine şi fuge cu aţa, nu lungim firul, ci îi mărim parul.

- Fraza ta are conotaţii obscene, spuse bărbatul.

- Involuntare.

- Chiar?

- Sigur. Şi, în compensaţie la salariul mic şi sigur, am introdus un gest politic tipic, nemaiîntâlnit: protestul preventiv, spuse prima doamnă.

- Nu e rău. Cu cât tinde mai mult spre minciună, adevărul devine tot mai etern. Probabil că nu aţi divulgat faptul că, în concepţia lui Melior, principalul rol al conducătorilor este să arate locuitorilor cum se trăieşte bine.

- Nu putem face bugetul din ce în ce mai mare împărţindu-l în felii din ce în ce mai mici, dar măcar putem crea această iluzie; cetăţeanul nu se poate hrăni doar cu certitudini.

- Înţeleg, râse bărbatul şi sorbi din pahar. Nu poţi deveni nici credincios, nici ateu, dacă nu întâlneşti ceva convingător, într-un sens sau altul.

- Nici iluzie, nici certitudine. Deocamdată, guvernul susţinut de noi dă de pomană numai dacă e supraofertă. Surprins asupra faptului, un om a declarat presei că el e fericit şi nu-i mai trebuie nimic.

- Da, dacă împarţi lumea în oameni care mi-au făcut bine şi oameni care mi l-au luat înapoi, e posibil să spui şi astfel de lucruri. Pe Pământ, lumea e împărţită altfel; în oameni care mi-au făcut rău şi oameni care nici nu ştiu acest lucru.

- Pentru a nu ne ţăcăni, acordăm cetăţenilor şanse egale de a ne urî şi iubi, spuse femeia.

- Foarte frumos, spuse bărbatul.Pe Pământ, s-a strâns prea multă ură.

Îi povesti că aici, ca şi pe planeta de baştină, neavând ce să mai fure, nu mai munceşte nimeni. Hoţia a devenit atât de generalizată, încât hoţii au devenit oameni cinstiţi şi îi învaţă pe ceilalţi cum să fure. Faptul că a crescut numărul paznicilor, a avut ca o consecinţă firească scăderea numărului hoţilor; scăderea numărului hoţilor a dus la scăderea numărului paznicilor, apoi a crescut numărul hoţilor şi aşa mai departe. Politicienii îşi publică memoriile, în loc să le completeze cu cele prezentate mai înainte şi afirmă că nu sunt nebuni să se supună singuri unor expertize psihiatrice, cum cere poporul. Unii au reuşit să nu spună nimic pe 4000 de pagini, alţii au reuşit această performanţă pe doar 100 de pagini, dar cu toţii merg pe principiul că lauda de sine este baza evoluţiei ulterioare.

- Noi suntem oameni cinstiţi, dar e foarte greu să faci pe cineva să înţeleagă. Abia când nu înţeleg ceva, încep oamenii să se gândească la acest lucru, spuse femeia.

- La care lucru?

- La faptul că nu înţeleg. Eu, de exemplu, nu înţeleg dacă a crescut hoţia pe Pământ sau a scăzut.

- Greu de precizat. S-a generalizat în mod ciudat.

- Nu înţeleg.

- Îţi dau un exemplu, spuse Albert. O femeie care vindea tablouri falsificate, a fost prinsă vânzând tablouri originale. Există chiar şi o vorbă: oamenii nu fură tot timpul, dar fac acest lucru tot timpul.

- Aici, poţi să vrei să-ţi vinzi şi sufletul, că nu ai cui. Mă gândesc la faptul că, tot ceea ce este obişnuinţă pentru noi, pentru pământean este o cinste.

- Aşa?!

- Sigur. La noi, lucrurile proaste sunt foarte bine făcute, spuse prima doamnă. Neavând termeni de comparaţie, ne comparăm cu noi înşine. Lumea noastră este împărţită în trei părţi: cetăţeni care au probleme cu asigurarea zilei de mâine, cetăţeni care au probleme cu asigurarea zilei de ieri şi cetăţeni care au probleme cu dezlegarea şaradei zilei de azi.

- Care ar fi cetăţenii care se ocupă cu asigurarea zilei de ieri?

- Noi, conducătorii. Trebuie să ne construim o istorie. Pentru asta, suntem deschişi oricăror afaceri noi. Noi, conducătorii.

- Ce spiritual joc de cuvinte! spuse bărbatul. Începeţi să uitaţi de unde vă trageţi.

- De pe Pământ ne tragem cât ne tragem şi, după aia, nu ne mai tragem.

- Orice destin încearcă mai multe variante.

- La nivel universal, civilizaţiile târzii se dovedesc, uneori, a fi premature, spuse femeia.

- Premature, dar foarte originale. Ca să faceţi ceea ce nu fac alţii, folosiţi un regim alimentar diferit. Scuză-mi conotaţia trivială!

- E obiectiv. Pentru că vegetaţia e diferită faţă de cea pământeană, avem regim alimentar diferit. Animale sunt puţine, prea puţin cunoscute şi, în consecinţă, nedomesticite. Dacă ne hrănim diferit, nu înseamnă că nu avem gusturi comune. Mafioţii apreciază şi ei micile bucurii ale vieţii. De exemplu, bucuria de a curăţa un om. Am promis electoratului că vom lupta împotriva corupţiei cu armele ei.

- Ăsta e umor negru, spuse Albert. Deşi nu am văzut nici un mafiot în faţa ochilor, simt o continuă ameninţare. Încep să cred că viaţa e o bucurie dată individului ca să nu moară.

- În curând, când nu va mai fi nimeni bun, vom fi buni cu toţii. Dacă te face să suferi mai puţin, află că guvernul actual, la sugestia soţului meu, a promis că, odată cu noi, va dispare şi hoţia.

- Mor de fericire.

- Interesant e faptul că tot mai mulţi băştinaşi sau extratereştri non-umani sunt agăţaţi de promisiunile noastre electorale, spuse Pola. Stau şi mă întreb ca proasta unde poate duce prostia. Prima dată, a fost mai greu, până când le-am inoculat ideea că oamenii nu sunt în stare să facă decât bine.

- Greu de alimentat o astfel de idee. Când începe toată lumea să aibă dreptate, noţiunea de dreptate începe să se fărâmiţeze.

- Greu, dar nu imposibil. Nu trebuie să ştie toată lumea că o societate progresează pe spinarea membrilor ei.

- Numai că nici un membru al societăţii, oricât ar fi de breaz, nu îşi permite să facă un rahat mai mare decât preşedintele în funcţie.

- Ai un umor atât de penetrant, încât reuşeşti se te faci şi pe tine să râzi, păru că se supără nevasta primului om al planetei.

- Nu mă refeream la planeta asta, se scuză Albert. Nici n-o cunosc. Vorbesc din experienţa mea pământeană. Doar acolo s-a umplut lumea de grevişti ai foamei. Ai foamei altora.

- Interesant joc de cuvinte.

- Inspirat din realitate. E ca şi cum ai spune că în viaţă e ca în sport, dar în sport e altfel. Oamenii trăiesc un paradox pe care poate să-l înţeleagă orice prost.

- Care ar fi?

- Când aude că înainte era mai bine, omul îi dă înainte.

- Şi pe aici e cam la fel, spuse femeia. Şi pentru a face un lucru cum nu trebuie, îţi trebuie o calificare.

- Asta e politica de înaltă calificare, pornind de la un nivel foarte crescut al proastei calificări.

După un timp, terenurile cultivate începură să fie tot mai rare. Câmpurile şi colinele, de pe o parte şi alta unei şosele principale, erau tot mai pustii.

- E din ce în ce mai puţină vegetaţie, iar copacii sunt din ce în ce mai rari, spuse bărbatul.

- Fermierii se înghesuie în jurul oraşelor, să fie mai aproape de piaţă. Eu şi soţul meu am lansat şi finanţat două programe. Primul, care are în vedere aducerea a cât mai mulţi oameni de pe Pământ, se află în derulare. Ne este destul de greu, deoarece aceia care citesc în ziare despre noi sau se uită la televizor nu vor să creadă că există o astfel de lume. Al doilea program, oricât de bine finanţat ar fi, e legat de existenţa celor deja prezenţi. Le-am spus: dacă plantează fiecare cetăţean câte un pom, vom avea o planetă verde, cu multe păduri, pentru destinderea fiecăruia.

- Sau se produce o junglă, să aibă fiecare unde se ascunde. Jungla e o sală de spectacole, unde se ascund spectatorii până la dispariţie. Când nu mai e nimeni în sală, piesa este jucată magistral.

- Da, facem jocuri politice mai relaxate fără public, dar tot la public trebuie să ne întoarcem. Nu ne putem prosti fără să avem asistenţă.

- Vă puteţi deştepta şi nu vă foloseşte la nimic.

Pola îi făcu semn să tacă şi să privească pe fereastră.

- Ce e? o întrebă.

- Priveşte acolo, în depărtare! Nu ţi se pare terifiant?

- Faptul că se întunecă din ce în ce mai mult şi totul se termină cu un zid întunecat?

- Exact. De când mă ştiu, m-a impresionat spectacolul trecerii din emisfera luminată în emisfera întunecată.

- Probabil că, dacă priveşti de acolo încoace, ţi se pare că vezi un zid de lumină, spuse Albert.

- Nu ştiu. N-am fost niciodată prea departe. Astrodromul se găseşte în emisfera întunecată, dar la graniţa cu emisfera noastră luminată de soare. E ca şi cum ai avea o cortină neagră în spate.

- Nici nu mai putem merge mai departe. Şoseaua e blocată de maşini abandonate.

- Nu mai e mult până la astrodrom, spuse prima doamnă. Doar câţiva kilometri. Cei care au ajuns mai devreme sunt mai în faţă.

- Puteau să lase drumul liber măcar pentru maşina ta prezidenţială.

- Nu aveau de unde să ştie că vin şi eu să întâmpin extratereştri. Chiar dacă ştiau, nu eram eu proastă să plec cu o maşină cu însemne prezidenţiale şi fără gărzi. Nu poţi să ştii ce fel de extremişti mişună pe aici.

- Nu te ştie poporul? întrebă vicepreşedintele.

- Nu. Mă ştiu doar membri din suita soţului meu, Melior şi alţi câţiva, din conducerea partidului.

- N-ai apărut în circuitul mass-media?

- Prea puţin şi sporadic.

Se dădură jos din dormitorul mobil şi merseră la şofer.

Acesta pusese autovehiculul pe automat şi se întinsese pe banchetă. Aşezat pe spate, cu mâinile sub cap şi cu ochii închişi, avea pe faţă un zâmbet extatic. Când fu zgâlţâit de nevasta preşedintelui, sări în sus atât de brusc încât se lovi cu creştetul capului de tavanul cabinei.

- Eşti atât de treaz încât să înţelegi ce îţi spun? îl întrebă Pola.

- Desigur, se scuză şoferul. Nici nu dormeam.

- Dacă nu dormeai, ce făceai?

- Am găsit în rucsacul acesta, materializat de furnici, un ochi electronic. Ochiul uneia Diana Overt. L-am pus în locul ochiului meu, să văd ce conţine. M-am gândit că e foarte interesant să vezi lumea din perspectiva unei femei şi nu m-am înşelat. Ştiţi, drumul ăsta a fost atât de lung şi de monoton.

- Ăla e rucsacul meu, spuse Albert.

- Mă scuzaţi! N-am ştiut. Nici că ochiul ăsta conţine informaţii aşa picante n-am ştiut.

Scoase ochiul Dianei, pe care şi-l montase în propria lui cavitate orbitală, şi îşi puse ochiul propriu. După asta, puse ochiul împrumutat la loc şi înapoie rucsacul vicepreşedintelui.

- Să nu mai faci prostia asta! se supără soţia preşedintelui. Poţi s-o păţeşti. Faptul că eşti şoferul meu nu te absolvă de nici o vină.

- Mă scuzaţi! Am crezut că e un ochi care n-a fost montat niciodată, cu informaţii de ordin general.

- Chiar aşa? Informaţiile ştiinţifice te făceau pe tine să-ţi spulberi somnolenţa…

- Nici dânsul nu are voie să umble cu astfel de ochi în rucsac, arătă spre Albert. Poate fi un criminal. E posibil ca el s-o fi ucis pe biata femeie şi să-i fi scos ochiul.

- Din ce ai vizionat tu acolo, aşa rezultă? întrebă Pola.

- Nu. Rezultă că Diana Overt a asistat, împreună cu domnul Hosman, la o şedinţă de consiliu local, a fost atinsă de boala aceea misterioasă a puterii şi s-a făcut praf.

- Vezi? Încearcă să nu mai învinovăţeşti pe nimeni pentru a-ţi salva ţie pielea!

- Am înţeles.

- Dacă ai înţeles, sper că înţelegi şi ce îţi spun să faci. După ce vin extratereştri, cei care şi-au lăsat maşinile aici, vor începe să plece. În acel moment, vii mai aproape de astrodrom. Acum sunt odihnită, dar la plecare nu mai am nici un chef să mai vin pe jos. Până în momentul în care încep automobilele să plece, poţi să mai tragi un somn.

Fără un cuvânt, o luă înainte, printre automobilele din faţa camionului prezidenţial, iar Albert o urmă.

- De ce nu-l concediezi?

- Rareori se găseşte un şofer atât de bun. Cunoaşte foarte bine reglajele cibernetice ale întregului nostru parc de autovehicule.

- Cam adormit.

- Ce-ai vrea să facă, să citească? întrebă femeia.

- Eventual.

- Lasă şoferul şi spune-mi ce faci cu ochiul acela în rucsac?

- Aşa cum a spus şi şoferul, Diana Overt s-a făcut praf şi m-am gândit păstrez ochiul ei informaţional şi să-l montez la mine, poate mă costă mai ieftin. Zeze a spus că e posibil.

- Cine e ăsta?

- Iacob Zeze, un secretar din departamentul de propagandă al partidului şi fost şef al unei filiale din capitală, spuse bărbatul. Umblă după mine să-i semnez o cerere de demisie.

Îi povesti, cu lux de amănunte, tot periplul său, de când a urcat din greşeală pe aerodina partidului şi a fost adus pe Ioza, până în momentul când s-a trezit că nu e decât o copie a unui original rămas în sediul firmei de consultanţă. Îi povesti cum a asistat la bătălia dintre copiii mafioţilor şi cum, la sfârşit, a apărut secretarul cu cererea lui de demisie, cum l-a împuşcat nu se ştie cine, cum l-au luat sanitarii mafiei şi l-au băgat în spitalul-catedrală şi cum a fost dus spre camera obscură.

Omise să spună că a fost ajutat de asistenta Areta Cair pentru a nu o băga, din greşeală, în încurcătură şi nu spuse nici faptul că Zeze îi împuşcase pe Valentin Zega, vicepreşedintele cu probleme economice şi pe Cibil Negresco, vicepreşedintele cu probleme de organizare, lucruri pentru care, probabil, era căutat de poliţie. Povesti cum s-a întâlnit cu originalul Dianei Overt, cum a participat la o şedinţă de primărie de sector, cum s-au sfărâmat în bucăţele consilierii şi asistenta sa. Îi descrise reîntâlnirea cu Zeze, care l-a cazat în camera lui de hotel şi i-a promis că îl ajută să-şi monteze ochiul recuperat de la femeie.