Paul Goma Butelii Aruncate In Mare 1971

1918 pe acest pământ nu fiinţau fiinţe gânditoare); „Cel dintâi Preşedinte al patriei noastre” „Primul Miner de Onoare al ţării” (titlu decernat de Elena lui Nicolae, de Nicolae Elenei la două luni după marea grevă a minerilor din august 1977).

E) Sub formă de cocktail – exemple: „Planeta pământ (Terra) trăieşte, azi, sub Zodia Ceauşescu”; „Marea Chartă a naţiunii române este Programul PCR, elaborat de geniul tov. Ceauşescu”; „Ca rezultat al gândirii sale creatoare, dispunem, azi, de o concepţie proprie, originală, ştiinţific-fundamentată şi verificată de viaţă cu privire la locul şi rolul statului şi dreptului în societatea contemporană”; „Tov. Ceauşescu este cea mai eminentă (sic) personalitate a vieţii poli tice şi ştiinţifice (re-sic) internaţionale”; „Autor al unei opere de impresionantă bogăţie şi multilateralitate” (!); „A pus bazele ştiinţei conducerii societăţii”.

Încheiem cu următorul extras din discursul rectorului Academiei de Ştiinţe Sociale şi Politice din Bucureşti, Leonte Răutu (el însuşi!

— Inevitabilul, increvabilul Răutu), cu ocazia decernării titlului de „Doctor” Geniului Suprem (şi carpatin) – iată: „Una dintre cele mai valoroase contribuţii ale gândirii tov. Ceauşescu este elucidarea raportului dintre general şi particular” – nu mai subliniem, nu mai comentăm.

Stalin? Mao?

— Fac figură de bunici dataţi. Kim Ir Sen?

— Un fel de văr sărac. Amin Dada, Bokassa Enver Hodgea?

— Bieţi tiermondişti.

Nota (decembrie 1997): Textul de mai sus a fost re-tradus din franceză. În acel moment – vizita lui Ceauşescu la Paris – a fost multiplicat şi distribuit presei scrise, posturilor de radio, de televiziune, agenţiilor de presă, ambasadelor occidentale la Paris. A fost copios citat – în Franţa, în Belgia, în Canada (presa franceză).

Singurele mari cotidiene ce l-au ignorat: L'Humanite, organul Partidului Comunist Francez (nu e de mirare) şi Le23_

Figaro -jurnal al celei mai cretine drepte din lume: dreapta franceză, declarat anticomunist, dar pro-brejnevist, pro-jaruzelskist, pro-ceauşist.

Nota (iunie 1999): Fireşte, pentru cititorii occidentali, nume ca Virgil Cândea, Vasile Băran, A. Păunescu, Dinu Săram, Paul Anghel, Zoe Buşulenga, Acad. Condurachi, Mihnea Gheorghiu, Balaci, ş. a., ş. a. nu spuneau nimic – de aceea nu le-am indicat sub fiecare laudă. Nici nume ca Radu Enescu, Nicolae Balotă, D. R. Popescu, Titus Popovici, A. Buzura, Bălăiţă.

Românilor din România: da. De aceea le-am înşirat aici – nu pe toate.

[oct. 1984] I S T O R I E.

România literară din 6 decembrie 1984 publică un lung articol semnat de cunoscuţii tovarăşi lucrători în branşa istoriei: Florin Constantiniu şi Mihai Ionescu, în care se protestează energic împotriva. Reproducerii în revista budapestană Kritika a unui Memoriu întocmit de generalul Nagy Vilmos, ministru al Apărării din Ungaria şi adresat regentului Horthy în aprilie 1943.

Ce au a reproşa (vehement) istoricii de stat şi de partid, povestitorii de poveşti cu cocoşi tricolori Constantiniu şi Ionescu? Nu avem textul memoriului, ne mulţumim cu ce ne povestesc indignaţii din România literară. Şi cu citatele extrase de ei cu mâna lor: „Revista Kritika nu se sfieşte să reproducă una din ideile.” nu-se-sfiesc tovarăşii activişti pe tărâmul istoriei de la Bucureşti să se indignari-sească de. Ne-sfiala ungurilor – „una din ideile de bază ale crezului politic al lui Nagy Vilmos: „Am susţinut totdeauna că trebuie să rămânem până la sfârşit fideli puterilor Axei„„ – am încheiat citatul din citat şi ne întrebăm la rându-ne: De ce ar fi trebuia „să se sfiască” revista ungurească „să reproducă” în 1984 „crezul politic” al ministrului Apărării al Ungariei din 1943?

Citatul incrimnat continuă – continuăm şi noi să cităm din citat. Aşadar generalul Nagy Vilmos scria, în aprilie 1943, în atenţia lui Horthy: „Ţara (Ungaria – n.n.) trebuie să aibă la dispoziţie o parte din armată în cazul unui atac care ne ameninţă din partea românilor, slovacilor şi eventual al sârbilor (.) Atitudinea României este atât de imprevizibilă, încât este necesar să luăm faţă de ea toate măsurile de securitate. România susţine permanent necesitatea modificării situaţiei actuale, ea nu poate renunţa la teritoriile din Ardealul de nord (.) în cazul în care anglo-saxonii debarcă undeva în Balcani sau situaţia armatelor germane devine critică, este foarte posibil ca România să întoarcă spatele Germaniei. În acest caz, trebuie să ne aşteptăm ca forţele armate române aflate în ţară să încerce recucerirea Ardealului de nord, lucru pe care trebuie să-1 împiedecăm cu orice preţ” – am încheiat citatul (din citat).

Tot nu vedem unde-i buba. Care-ar fi motivul. Ne-sfâelii duşmanului milenar.? Ce-ar fi dorit tovarăşii paznici la gura istoriei de la CC. al P. C. R. Constantiniu şi Ionescu? (întrebare retorică: de ce or fi activând activiştii în pereche? Ca să se supravegheze reciproc? Dar sunt verificaţi – la dosar, nu la istorie, am avut prilejul să o constatăm).

Adevărat, bucureştenii reproşează budapestanilor faptul că, prezentân-du-1 pe Nagy Vilmos, au scris; „se situa pe o poziţie naţională”. Ei şi? Este normal ca Ungurul Nagy să se „situeze” pe o poziţie naţională (ungurească) – ce-ar fi vrut tovarăşii noştri dragi: ministrul Apărării Ungariei să se situeze pe o poziţie. Antinaţională, de-o pildă: pro-românească? Când eşti un

24 trecător pe stradă, ardelean pe deasupra, poţi gândi că Ungurii iar nu se. Sfiesc, însă atunci când te prezinţi ca istoric, eşti obligat să cunoşti istorie măcar elementară şi să ştii (deci, accepţi) că ministrul Apărării al Ungariei -pe timp de război!

— Se situa, oricât le-ar părea ciudat constantiniilor şi ioneştilor – pe o poziţie naţională maghiară! Dar e atât de simplu – să fie nevoie şi de un desen?

Dacă motivul replicii în duo (bine: în tandem – sau şi mai corect: în cuplu) din România literară ar fi fost neobrăzarea cu care „unii” (care se ştiu ei!) falsifică istoria, cu care proferă insulte la adresa Românilor – am fi înţeles şi am fi subscris. Numai că pe istoricii de partid de la Bucureşti nu-i doare durerea Ardealului de Nord martirizat vreme de patru ani (ultima oară), ci cu totul altceva: au băgat ei de seamă că, pe marginea ipotezei avansată de Nagy Vilmos: „Este foarte posibil ca în cazul în care anglo-saxonii debarcă undeva, în Balcani, sau dacă situaţia forţelor germane devine critică, România să întoarcă spatele Germaniei”, editorii de la Kritika au comentat: „Previziunea s-a adeverit perfect în august 1944”.

Ei şi? Nu-i adevărat? Ori poate au ordin de la Tovarăşu' să re-re-re-re-scrie ei istoria ultimelor patru decenii? Adevărul gol-goluţ i-a scos din fire pe bravii tovarăşi de la Bucureşti, împingându-i să scrie negru pe al următoarele: „în realitate, România a intrat în războiul antihitlerist, nu speculând situaţii de conjunctură, ci (.) în clipa în care nu se precizase încă înfrângerea Germaniei'.

Idioţenii caracterizate: cum îndrăznesc să afirme că, în august 1944, nu se „precizase” înfrângerea Germaniei? Dar unde era, mă rog, frontul de Est, în acel moment? Nu în România? Dar unde era Frontul de Vest – nu avusese loc Debarcarea în Normandia?

Inadmisibilă afirmaţie pentru cineva care se ocupă de istorie, ca şi pentru cei care nu cunosc limba română şi ştiu ce însemnează „conjunctură'.

Adevăratul motiv al iritării CC. al P. C. R. nu este istoria (de care-i doare-n.

— N carnet pe istoricii de partid) ci.

— Dar mai bine cităm din România literară: „Nu ştiau editorii (de la Kritika – n.n.) că 23 august reprezintă cea mai mare sărbătoare naţională a poporului român? (.) Sau poate tocmai de aceea textul lui Nagy Vilmos (.) a fost dat publicităţii, chiar în luna august 1984, când toţi oamenii muncii din România celebrau”. Etc, etc. „măreţul act?”

Asta era! Nu fiindcă Ungurii ar fi zis, ar fi scris; că nu s-ar fi sfiit să ne insulte. Etc, nu! Ci pentru că au dat publicităţii acest text „tocmai” de 23 august! Ca să ne strice balul – în fine, „sărbătoarea naţională a poporului român”, aia care a consfinţit căderea noastră în robia Moscovei.

Că omologii de la Budapesta ai bucureştenilor Constantiniu şi Ionescu au ales „chiar luna august” (chiar aşa: nu mai puteau aştepta un pic, nu mai ţineau până-n septembrie?) este, nu doar probabil, ci sigur: „socialismul gulaşului” kadarist se menţine şi prin ritmica întredeschidere a supapei naţionalismului, a şovinismului maghiar (de la care am putea lua lecţii.). După cum „independenţa” ceauşiotă s-a menţinut cât s-a menţinut prin întredeschi-derea aceleiaşi supape (dacă suntem mai modeşti decât Ungurii întru ură faţă de alte neamuri, nu înseamnă defel că suntem mai puţin dobitoci – fiindcă de pe urma încăierării dintre noi profită, la „nivel mediu”: Kadar şi Ceauşescu -la „înalt nivel: Brejnev; comunismul local şi sovietismul global sunt uitate atunci când Ungurii se sfâşie ba cu noi, ba cu Slovacii, ba cu Sârbii).

Dacă Ceauşescu personal, cum se spune pe Dâmboviţa, are probleme (personale!) cu Ungurii, să şi le personal rezolve, doar el îe-a reactivat, în mod deliberat – întru diversiune şi represiune. Deşi, sincer: nu vedem cum un comunist pietros, betonic (bine: doar lemnifer) ca el va reuşi să rezolve „o problemă naţională „- care presupune înţelegere şi respect faţă de ceea ce se numeşte diferenţă: etnică, de limbă, de cultură, de religie, etc. Dacă Ceauşescu este incapabil să priceapă şi să se exprime în limba română, să pătrundă măcar elemente de cultură română – atunci cum să înţeleagă limba, cultura, tradiţia altora?

Ceauşescu: un perfect comunist, activist al PCR, acel partid care, de la25 fondarea lui a atacat România, considerând-o „stat multinaţional artificial”, „creaţie a imperialismului occidental”, proclamând „dreptul naţiunilor la autodeterminare, până la completa separare”; acel partid care, în iunie 1940, „saluta fierbinte popoarele Basarabiei şi Bucovinei de Nord, eliberate de jugul imperialismului românesc”; partid care, dacă şi-a manifestat dezaprobarea în momentul cedării Ardealului de Nord, nu a făcut-o din românism, ci pentru că acel teritoriu. Fusese ocupat de către altcineva decât URSS!; iar odată înscăunat prin forţa Armatei Roşii, cum a tratat PCR „problema naţională”? Bineînţeles, după reţeta sovietică, aţâţând comunităţile una contra alteia, simultan, alternativ. Iar dacă PCR a fost oarecum „logic” atunci când a hotărât că minorităţile anterior persecutate (evreii, ţiganii) au dreptul la compensaţii (ba chiar la revanşă), care va fi fost „logica' includerii printre persecutaţi a persecutorilor maghiari? Care a fost „politica de cadre' care a permis, ba chiar a favorizat intrarea în Miliţia şi în Securitatea românească a numeroşi poliţişti unguri szalosişti, vinovaţi de persecuţii, ba chiar de masacre perpe-trate împotriva evreilor, a slovacilor, a sârbilor, a românilor? Între cele două războaie, în România „burgheză”, minoritatea maghiară a avut drepturi mult mai largi, mai consistente decât. Majoritatea maghiară din Ungaria, iar în timpul războiului, deşi sângerau rănile Ardealului de Nord, nimeni nu s-a atins de maghiarii cetăţeni români. În virtutea cărei „compensaţii” PCR, prin braţul numit Petru Groza, i-a făcut. Majoritari în aparatul administrativ, de partid şi mai ales în cel represiv? Dacă li s-a făcut o regiune autonomă, de ce doar lor? De ce nu şi germanilor, de pildă? Şi de ce PCR şi-a schimbat fulgerător atitudinea faţă de maghiari? Fiindcă, brusc, descoperise. Virtuţile echilibrului? Da de unde!

Ordinul venit de la Moscova, după Revoluţia Maghiară din 1956: din minoritate privilegiată, Maghiarii de la noi au devenit (ca şi majoritatea) o oarecare comunitate persecutată.

Să aibă dreptate Românii care se adresează astfel maghiarilor: „De ce vă plângeţi? Comunistul Ceauşescu nu atentează doar la identitatea voastră, ca maghiari, ci la identitatea noastră, a tuturor nefericiţilor cetăţeni ai RSR – nu vorbeşte el, de la o vreme, de un monstru numit „naţiune socialistă„„?

Si totuşi, nu au dreptate Românii: minorităţile naţionale au o identitate, o limbă maternă, o cultură, o tradiţie – altele decât ale majorităţii, deci normal este să le fie respectată, chiar încurajată diferenţa.

Din nefericire, România lui Ceauşescu nu cunoaşte normalitate. În primul rând: un regim comunist nu poate asigura o stare generală de normalitate; în al doilea: Ceauşescu nevrând, neputând să recunoască propria-i vinovăţie în ruinarea ţării, caută, ca de obicei, ţapi ispăşitori.

Iar aceştia, totdeauna, peste tot – au fost alţii: Ruşii, Evreii, Ungurii -care uite ce ne-au făcut! Ne-au stricat balul de 23 august seara!

— După cum se lamentează activiştii pe tărâm, tovarăşii noştri Constantiniu şi Ionescu.

Nota (iunie 1999): Să fie doar autoiluzie, anume că ceea ce scriam atunci, în 1984 nu s-a perimat? Că ar fi suficient să pun, în locul numelui (şi politicii) lui Ceauşescu numele lui Miloşevici?

17 august 1987 DIN NOU DESPRE DELTA DUNĂRII.

Ceauşescu este om de cuvânt: odată ce a promis că distruge ceva, nu mai dă înapoi. Nici bunul simţ, nici calculul sumar al eventualului profit nu-1 tulbură şi nu-1 face să se răzgândească. A promis că va tăia canalul Dunăre-Marea Neagră prin cimitirul Canalului Morţii?

— S-a ţinut de promisiune; a promis că va „sistematiza” Capitala – a distrus-o; a ameninţat că are să „revoluţioneze” agricultura? A dat-o peste cap – câtă rămăsese, după colectivizare.

Noi am greşit, sperând că măcar într-o chestiune. Marginală, precum Delta Dunării o va lăsa mai moale cu ameliorările-i faimoase – ne-am înşelat iar: aflăm din presa bucureşteană că „Programul de exploatare integrală a Deltei Dunării” (aşa-i zice acestei culmi ceauşine), nu numai că a început, dar „se derulează cu paşi de uriaş”, cum ne asigură un gazetarnic de la România liberă.

Ceauşescu, deşi născut (întreaga planetă o ştie) la Scorniceşti-Olt, zonă de coline (i se mai spune: Piemontul Cotmeana), gândeşte şi acţionează ca un pur produs al stepei asiate, alaltăieri sedentarizat. Deşi purtând el un facies palestinian şi un nume turcesc, are mai degrabă mentalitate de slav-istoric, din cei care dăduseră pe dinafară din mlaştinile Mazuriei şi, începând din secolul al Vl-lea năboiseră şi spre sud, înecând, înnămolind tot ce era viaţă pe cursul văilor, ruralizând până şi Grecia cea plină de polisuri. Ca şi urmaşii de azi, Ruşii, Ceauşescu are o concepţie pur cantitativă, este obsedat de kilometri, de tone, chintale, cincinale-n patru; în capul lui „realizările” trebuie să fie: lungi, late, grele. Chiar când a acceptat – în felul său – că în România, ţară europeană, agricultura nu poate fi altfel decât intensivă, nu a înţeles nici termenul, nici realitatea: dacă în opinia lui (cea „e-învăţată la primară) 200 metri pătraţi (la cât a limitat lotul individual) „face un pătrat cu latura de 200 metri'; dacă a dat ordin să se construiască „sere cu etaj, ca să se facă economie de teren”, de ce să ne mirăm că obsesia cantitativă 1-a împins să distrugă Delta Dunării?

Ne mirăm, totuşi, că jurnaliştii din Piaţa Scânteii, din slugărnicie, îi imită (şi îi difuzează), atât cumplitele greşeli de limbă, cât şi terifiantele strâmbătăţi de gândire – cităm din România liberă, 23 iunie 1987: „în Deltă s-au descoperit terenuri noi. Pământuri noi, în patria nuferilor albi” (s.m. P. G.).

Bine-bine, sub Ceauşescu orice e posibil, chiar şi epocala descoperire de „terenuri noi” – dar ce are de gând să facă Luminăţia Sa, Cârmălae Făru-lescu (/am citat din Păunescu) din aceste descoperiri? Iată răspunsul: „în locul stufului foşnitor, lanuri foşnitoare de porumb. În locul miriştei de stuf, mirişti de grâu”.

Poezia ce răzbate din. Viziunea botanică (bine: agricolă) a jurnalierului (semnează: Mihai Petre Băcanu) rămâne fără acoperire. Nu am lucrat în Deltă, cunosc Balta Ialomiţei şi îl anunţ pe Băcanu că chestia cu „miriştea” e un fel de a vorbi vorbe: să fie lăsată Delta cu stuful ei şi-al lui Dumnezeu, dacă nu ţinem să ne trezim cu o drăguţă de catastrofă ecologică. Băcanu însă: „în apropiere de nuferii albi ai rezervaţiilor au apărut macii cei roşii ai lanurilor unduitoare de grâu, înalt cât omul”.

Or fi frumoşi macii (mai ales roşii, precum cravata-i de etern pionier), în lanurile de grâu, însă de multe decenii, macii-în-grâu constituie proba prostului agricultor – şi, consecinţă: a prostului „reporter”; apoi: Băcanu crede, ca şi nen-su Niculae (=Văpaie) că dacă grâul este înalt cât omul, atunci şi bobul va fi cât vrabia, or, de multe decenii, în Europa, nu în Rusia cea piroasă (asta venind de la pirul lui Lâsenko) se cultivă păioase cu tulpina (paiul) scurt, sub un metru – din motive ştiute de oricine, dar nu de Ceauşescu, Mântuitorul, nici de Băcanu, Evanghelistul.

Că tot suntem la capitolul „Cunoştinţe elementare”, încă un citat: „Datorită înfăptuirii Programului Deltei Dunării”, scrie scriitoristul Băcanu „şi zona Sfântu Gheorghe cunoaşte un ritm rapid de transformare. Cine-şi imagina că pe nisipuri pot creşte cartofi, roşii, ardei, migdali, cătină (?!), cireşi, vişini!”

Cum – cine-şi imagina? De ce era nevoie să-şi „imagineze”? Oamenii Deltei au cultivat de când se ştiu legume (şi ce legume!), harbuji, viţă de vie şi gutui (e-hei, gutuile de Sfântu Gheorghe-Deltă!) şi smochini (ce dulceaţă de smochine verzi să făcea la Sulina!). Jurnalosul Băcanu, băiat de la ma'ala, confundă capra cu varza, turcul cu pistolul, găina cu faina şi. Cătina cu cine ştie ce fructolegumă. Oricum, el a enumerat cătina printre „realizări”. Dacă, Doamne fereşte, şi aici e mâna Dânşii, altfel spus a BelElenei? Cum e ea inventivă, îl va fi pus pe Cristofor Simionescu să imagineze niscai polimeri „pe bază” de cătină, cu care va ştiinţific-alimenta populaţia paşnică?27_ înapoi, la „pământurile” descoperite de Descoperitorescu – şi „fasonate”, iată pentru de ce „Oamenii noştri sunt mândri că participă la acţiunea de schimbarea a reliefului” (subl. M., P. G.).

Cum anume – cităm tot din Băcanu: „Anul trecut am avut o depăşire la producţia globală cu 157 milioane lei, faţă de cea a anului anterior, ceea ce corespunde unei creşteri anuale de 12,8%. A crescut şi gradul de înzestrare tehnică: valoarea fondurilor fixe depăşeşte 4 miliarde lei”.

Deducem că ar putea fi vorba de diguri, de canale – primele vor „apăra câteva sute de mii de hectare de pământuri noi, fertile”, iar canalele. La ce vor sluji canalele – la altceva decât la îngropat burghezimea, chiaburimea, intelectualimea, popimea, ofiţerimea „de pe timpuri”? Deocamdată, cel mai important – tăiat între localitatea Crişan şi Pădurea Caraorman, slujeşte la navigaţie.

— Cităm: „Caraorman a fost cândva o pădure falnică, împuţinată mereu de nisipul care s-a aşternut în dune, ca în Sahara.”

Băcanu tratează Pădurea Caraorman după modelul cătinei; în perfectă necunoştinţă de cauză. Habar n-are ce e cătina (şi la ce fel de scărpinat foloseşte ea); niciodată n-a ştiut că în 1973, prin Legea nr. 9 întreaga Deltă a Dunării a fost declarată rezervaţie naturală, iar în Nomeclatorul ONU figurează: „Rezervaţia complexă Caraorman”. Motivul protecţiei pădurii, căinată de vajnicul jurnalist („împuţinată mereu de nisipul care.') chiar acesta este: „cele mai înalte dune de origine eoliană din ţară„ – cum scrie în Legea nr. 9/73. Aşadar: după ce este un ignorant strălucit (care-i învaţă pe alţii), dar n-a aflat până la vârsta lui că Pădurea Caraorman era „falnică„ tocmai din pricina dunelor eoliene (deci călătoare, deci mişcătoare) ce o, spectaculos, „înecau„, numitul Băcanu, devine, firesc, un harnic apostol al distrugerii (a ceea ce nu cunoaşte), atunci când scrie negru pe alb: „Dar şi nisipul e preţios, aşa că aici ia fiinţă o fabrică de nisipuri (!) pentru turnătorii (!) „.

Ce putem spune? Când oamenii crapă de foame, de frig, de neîngrijire medicală, să ne indignăm-înduioşăm de soarta unor dune de nisip, fie ele şi „cele mai înalte din ţară”?; fie figurând în Nomenclatorul ONU ca „rezervaţie naturală”?

Ei bine, la oameni ne gândim. La cei care, în momentul de faţă lucrează la „fabrica de nisipuri”, despre care până şi Băcanu scrie: „Nu-i uşoară munca de extragere (?) a nisipului, mai ales când bate vântul, de nu mai vezi nimic în jur”. Ne gândim şi la oamenii de mâine, citând din Enciclopedia geografică a României, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti 1982: „(Delta Dunării), sistem tânăr, se reglează natural, prin inundaţii periodice care spală excesul de substanţe organică şi minerală acumulată. În lipsa acestora sistemul deltaic va evolua rapid spre o câmpie litorală”.

Acesta este visul lui Ceauşescu – ni-1 explică Băcanu: „Din Deltă apa, stuful se retrag făcând loc unor (.) bărăgane”.

Cultivate cu cătină. Din ea se vor extrage „înlocuitorii” elenici.

[31 oct. 1987] PĂUNESCU ŞI MINERII.

Ce bun, ce util, Adrian Păunescu – în opoziţie. Mai potrivit: „pe tuşă”. Şi mai potrivit ar fi: „Ce bun, Păunescu – atunci când nu mai este la putere!”

Marele Bard al Bârcii a cunoscut şi alte buşeli – ce tragodii, alun-gările, cu ciomagul, de la troaca Stăpânului!; ce oceane de lacrămi cu bobul ca harbuzul, ce uragane de plângeri cu hăulelituri, ce cutremure pricinuite de

28 tăvălelile prin colb, de darea-cu-curu-de-pământ; de durerile lui buciumăite -şi de reproşurile-ameninţări: „Las' că mă fac eu mare.” – Doamne fereşte, şi mai mare? Dar tre' să sunăm la salvare! Vorba lui Ivănceanu. Penultima trânteală – acum vreo şapte-opt ani i-a fost, la urma urmei, fastă: şucărit foc pe lume şi viaţă, a împuş-cat o salvă de „poeme” – aşa le zice el, Poemosul, poemoaielor sale – anticeauşiste, soro!; anticomuniste, frăţioare!

Abia se subţiase impresia (poetică) a legendarului „poem-pamflet” împotriva lui. Pacepa (ei, da: pe cine nu cântă, pe cine nu fulgeră un Poetău!), că s-a dat la Tovarăşa! Am auzit bine: s-a dat la Dânsa, personală -nu chiar pe nume zicându-i şi dregându-i, dar umblându-i pe sub polimeri cu o neruşinare şi o nemilă de profet în propria-i moşie. E-he! Dar poemele (f o duzină – însă lungi; şi – însă – late) alea în care ditamai Bărdoiul pişa pe toţi ochii, rezemat de umărul bietului ţăran român colectivizat!; dar duzinile celelalte, tot poeme-filipică la adresa cenzurii!

— Să vezi şi să nu crezi! Păunescu împotriva „sugrumătorilor gândului şi a poeziei” (însă dacă ne gândim că vorbea numai de poezia proprie.).

Adevărat: în toate, dar în toate productele sale rimat-ritmate, oricare le-ar fi fost ţinta (de laudă, de nelaudă): Ea, El, ei., Poemosul poetoi Poetescu Latrian nu se uita pre sine (!), am vrut să spunem: nu-şi uita interesul (şi suferinţele domestico-menajere): de-o pildă procesele. Cele de la tribunal, nu din alte părţuri, cu advocaţi, cu citaţii şi citaţi, cu martori şi mărturii, cu probe şi 'probete. Avea, martirul naţiei şi-al Olteniei dunărene procese de divorţ, de pensie-alimentară, de deturnare de fonduri, de. Sălile tribunalelor se mutaseră în poetica păunesciană: după o directă la plexul chimiei, venea imediat o sfâşietoare, răcnitoare plângere pe mormântul căsniciei destrămate; după o punere la zid a colectivizării criminale venea un bocet cu sughiţuri şi cu muci scurşi pe creştetele copilaşilor orfanei – pentru ca în versul următor s-o înfiereze hotărât pe femeia-ingrată, cea care, precum vulturul zmulgând ficaţii prometeului, îi sustrăgea lui, din poznar, pensia 'limentară.

Ciudăţenie: oameni suficient de alfabetizaţi – şi care înainte fuseseră, pe bună dreptate revoltaţi, îngreţoşaţi de scălâmbăielile ceauşiste al Păunes-cului, faţă cu „poeziile reacţionare” (!) ale acelu-iaşi, găseau nu doar poezie, ci şi patriotism! Cât despre curaj.

Iată că de vreo doi ani Păunescu a redevenit mare-român, mare-patriot, ba chiar mare-poet. De ce? Probabil pentru că iar sade pe tuşă. În fine, nu o tuşă adevărată, ci retrogradare – la Contemporanul.

Având timp berechet şi naturală dispoziţie contestatară, Păunescu, uitând ce zicea-scria-zbiera abia ieri, acum descopere aţe de tăiat mămăliga, roate foarte rotunde şi ape-calde. Mai deunăzi – în Contemporanul, se-nţelege -încerca să convingă pe cine l-ar fi ascultat că el 1-a fost iubit. Primul, pe Bacovia!

— Drept care, cititorul, bacovianizat, era trimis iute-iute alături, în chenar, la bacovienele păuneşti. Desigur, Păunescu făcea un lucru – bun – dar îl făcea rău, ca să zicem aşa: să aduci vorba despre marii noştri poeţi (mai ales că nu găseşti cărţile lor în librării) este o treabă de laudă, dar să ne ierte Dumnezeu: Păunescu ăsta prea iubeşte mult, prea iubeşte multe, prea cinsteşte, prea pupă tot ce-i iese în cale, de-a valma: Nicolae Ceauşescu şi Mihai Eminescu, „bărbăţia” Primei-femei-a-ţării, poezia lui Bacovia, a lui Goga, Bucovina, Ardealul, oierii, minerii.