Paul Goma butelii

De câte ori mi-a fost dat să aud această imensă prostie – dublată de o nesfârşită măgărie – din gura unor români, altfel simpatici, de felul lor isteţi, chiar patrioţi!

— Care făcuseră şi închisoare, însă numai înainte de 1964!

Zilele acestea se sărbătoresc 50 ani de la Declaraţia universală a drepturilor omului; prilej de bilanţ: se recapitulează eficacitatea luptei pentru drepturile omului. Se constată că noţiunea a fost – şi a rămas – percepută într-un anume fel în America Centrală şi de Sud, în Africa, în Asia, şi altfel în Lagărul Comunist, anume în URSS, Polonia, Ungaria, Cehoslovacia, Bulgaria, Ţările Baltice, Armenia, Georgia (continuă şi astăzi în Cuba şi în China). Rezistenţa anticomunistă de la noi, după o lungă pauză de convalescenţă, găsise în anii 60 o altă manieră de a se opune totalitarismului, atacând „călcâiul lui Achile”; cerând respectarea – sau doar vorbind cu glas tare despre funia din casa comunistă: – drepturilor omului.

Românii, în intimitate lăudându-se a fi „cei mai anticomunişti dintre. Thraci” s-au manifestat, ca de obicei, ultimii – şi ultimii au rămas. Cei ce îndrăzniseră să agite steagul drepturilor omului au avut de a face nu doar cu Aparatul Comunist Român: serviciul de cadre, UTC-ul, sindicatul, organizaţia PCR, miliţia, securitatea – cu cele două braţe: închisoarea şi azilul psihiatric; nu doar cu ostilitatea familiei (încă nu s-a scris Istoria Familiei la Român, acea adunătură de veri, cumnaţi, unchi, nepoţi, cuscri – chiar şi mame!

— Alcătuind cea mai eficace, mai terifiantă Brigadă de Intervenţie în Civil acţionând pentru apărarea comunismului în general, a ceauşismului în special), ci au făcut cunoştinţă şi cu „dezaprobarea' prietenilor înţelepţi.

Ba chiar cu acuzaţia, din partea foştilor deţinuţi, că această „metodă” (drepturile omului) ar fi o invenţie comunistă, o diversiune securistă.

Chiar aşa? Aşa! Nu de alibiuri ale laşităţii duc lipsă urmaşii Romei:

Să fi constituit diversiuni comuniste, invenţii securiste, atât motivele, cât şi mijloacele la care recurgeauoamenii, de pildă în iarna-primăvara anului

1977? Dar ce voiau ei: demnitate, libertate în ţara lor, România, iar în cadrul generalelor libertăţi, aceea de a avea paşaport, de a călători unde doresc?;

Dacă Securitatea „inventase” drepturilor omului, cum se va fi făcut că „oamenii ei”, în loc să capete argintii trădării, erau persecutaţi, hărţuiţi, alun gaţi din slujbe, din case, bătuţi, arestaţi, internaţi în spitale psihiatrice – în final obligaţi să se exileze, chiar cei ce nu ceruseră şi nu voiau asta?;

Dacă ar fi fost o diversiune comunistă, de ce era Ceauşescu speriat că „află Occidentul” despre persecuţiile la care erau supuşi militanţii? De ce se temea de preşedintele USA Jimmy Carter?

— A-ha, pentru că Americanul era adevăratul inventator al „drepturilor”.;

Dacă drepturile omului ar fi fost „inventate” de comunişti, Securităţii i-ar fi păsat de protestelor unor organizaţii alcătuite din, nu-i aşa, agenţi ai ei?

— Ar fi fost silită, în 1979, să-i libereze pe cunoscuţii – şi ei. Comunişti Ţuţea, Calciu, Voinea, Aurel State, Petrişor?

La pervertirea gândirii cârtitorilor tricolori lucrase – cine alta decât Securitatea?! Ea lansase cuvântul de ordine potrivit căruia. Drepturile omului ar fi invenţia ei, iar militanţii: provocatori controlaţi de ea. A lucrat însă nu doar acest factor – totuşi, exterior – ci interiorul de totdeauna al omului-sub-vremi; al naturelului pietroiului peste care tot trece apa: laş, fricos, egoist, analfabet – gelos.

Eroii de puşcărie X, Y, Z, obosiţi de atâta detenţie, dezamăgiţi de neve-nirea Americanilor, gândindu-se că nu mai au mult de trăit, semnaseră Pactul cu Diavolul, între 1960 şi 1964, la Aiud, la Botoşani, la Jilava, aşa că, după liberare, ţinuţi în hăţ de Securitate (iar dacă trăiesc şi azi – şi azi joacă după Fanfara MAI în guvern, în Parlament, în Senat, cu osebire în PNŢCD), nu puteau schiţa un pas (anticomunist), măcar în gând. Dar, în ciuda şmecheriei naţionale, carpatodanubiene funcţionând cu o gândire de peşteră – ce au făcut? Exact ce face hoţul prins asupra faptului – zbiară: „Hoţii! Hoţii!”; ce face „agăţatul” de Securitate, la urma urmei: turnătorul notoriu: acuză pe ceilalţi de. Turnătorie!

Când li se cerea sfatul – ca unor seniori ai naţiei ce erau – ce anume recitau martirii neamului? Rolişorul încredinţat de Securitate, bine învăţat la care se adăuga veninul propriei neputinţe şi conştiinţa (totuşi!) a ticăloşirii, a castrării lor definitive: „Drepturile omului – o diversiune comunistă”; „Aşa zişii disidenţi: agenţi ai Securităţii, urmăresc ocuparea Ardealului de Unguri, ocuparea României de Ruşi – sub hegemonia mondialistă a Ovreilor”; „Adevăraţii anticomunişti, autenticii opozanţi, rezistenţii fără pată suntem noi – care nu ieşim în faţă, să ne deconspirăm convingerile ca disidenţii.”

Rostiseră oare alt discurs Marii înţelepţi ai Românitudinii: Noica, Stăniloaie, Carandino, Ţuţea, Bernea, Coposu – în februarie-martie 1977?; spuseseră altceva exilaţi proeminenţi precum Raţiu, Câmpeanu, Varlam (nu-i mai pun la socoteală pe cei de teapa lui I. C. Drăgan, Rene Theo, Virgil C. Gheorghiu, Emilian, Milhovan, Govora, Ion Pantazi)?

Mulţi dintre exilaţii ce cunoscuseră închisoarea aveau o gândire totali-taristă, o concepţie monopolistă asupra suferinţei: pretindeau că ei şi numai ei au suferit, că ei şi numai ei au fost victime. Mai mult: că înfruntarea dintre comunismul rusesc şi anticomunismul românesc s-a încheiat definitiv în 1964, când închisorile s-au golit de întemniţaţi politici. Aceştia au decretat: din 1964 începe o nouă fază: aşteptarea cuminte, fără a se deconspira pentru ca, „atunci când va veni momentul”, ei să fie în stare de funcţionare!

S-a văzut, după 1989 (mai limpede după 1996) cât de „în stare de funcţionare” erau/sunt anticomuniştii Diaconescu, Galbeni, Ţepelea, Quintus, Câmpeanu, Sorin Botez – şi tot neamul lor.

În februarie-aprilie 1977 oameni disperaţi, riscând slujbă, locuinţă, libertate, încercau să pătrundă prin multele baraje de securişti, miliţieni, „persoane de sprijin”, pentru a ajunge într-un anume apartament din Drumul Taberii şi a semna „o hârtie” prin care se cerea puterii comuniste respectarea drepturilor omului, conform angajamentelor luate (sub semnătură) la Conferinţa de la Helsinki. Pentru majoritatea semnatarilor acele „drepturi ale omului” constau în obţinerea unui paşaport de emigrare.

Ei, da: un paşaport – doar. Să fi fost oare această doleanţă, dorinţă, vis (paşaportul) „o diversiune comunistă”? Ce păţeau aceşti „diversionişti” din partea Organului Comunist nu împărţeau cu nimeni, în nici un caz cu „înţelepţii: cei care. Tare ar mai fi plecat şi ei din România dar nu aveau curaj să o facă pe faţă, să spună cu glas tare, să ceară un drept, nu să se milogească, cerşind „o mică favoare.„; care, în cele din urmă. Aveau să emigreze (ca tot Românul patriot, iubitor de glia strămoşească.) – dar „fără scandal„: fie cumpăraţi de rude, fie vânzându-se ei singuri Securităţii şi pe dată însărcinaţi cu nobila misie a împrăştierii de calomnii pe seama compatrioţilor care făceau câte ceva în exil împotriva comunismului – prin „drepturile omului”.

Unii dintre cei ajunşi în Occident nu uitaseră prin ce trecuseră ei înşişi şi, în modul cel mai firesc (pentru un ne-român) au participat la acţiuni de apărare a drepturilor omului în România: colocvii, conferinţe, manifestaţii de stradă, petiţii de protest. Privind în urmă, în timp, constatăm că între 1978-89 eram „foarte mulţi”: 25-30 de persoane de fiecare acţiune. Acum ne numărăm pe degetele a abia două mâini. Mulţi, prea mulţi ne-au trădat, tre-când în tabăra dimpotrivă, sub pretextul că în România domneşte democraţia şi nu, cum ştie toată lumea: Securitatea – deci exilul anticomunist nu mai are rost: Berindei, Cazacu, Korne, Barbăneagră, Mămăligă, Ioana Brătianu. pe vremuri dintre cei mai activi. Sanda Stolojan a fost ani în şir preşedinte al Ligii pentru apărarea drepturilor omului în România, iar acum face navetă asiduă la ambasada RSR, de braţ cu soţul, cu fiul, cu finul.

Mai există o categorie de exilaţi patrioţi-foc: ani, decenii în şir, au lucrat în meseriile lor, fără a-şi „deconspira” originea (şi apartenenţa) naţională, politică. Unii după 1989, alţii abia după 1996 au ieşit la lumină: habar n-având ce se făcuse, ce nu, s-au trezit criticând, certând „comunitatea” că nu făcuse nimic până la coborârea lor cu hârzobul din cer, propunând planuri de „redresare” pe cât de fanteziste, pe atât de neghioabe. Dacă-1 întrebi pe vânjosul tricolorist când a venit în Occident, afli că. în urmă cu 20-30 ani; dacă-1 întrebi cum de nu se arătase la faţă până acum, îţi răspunde – de sus, cum îi sade bine unui etern mioritic ce n-a părăsit vreodată balega băştinoasă: „Eu n-am făcut nici un fel de politică! şi am lucrat, domnule. A trebuit să-mi câştig existenţa – nu ca alţii. Dar acum, că am ieşit la pensie.”.

Asta-i cu al nostru român iubitor de ţară: când e nevoie de el – nu-1 găseşti: că el nu face politică, doamne-fereşte!; că el îşi câştigă existenţa -„nu ca alţii”. Povestea cu pensia: violent neadevărată – adevărată fiind doar frica: să nu se afle că el are activităţi anticomuniste. (altfel spus: că el face politică.). Însă când acelaşi aduce vorba de imprudenţii, de amărâţii care vară-iarnă, pe vânt, arşiţă, ploaie se duceau la manifestaţii, la întruniri, la poliţie, la tribunal, la OFPRA, la aniversări, la cimitire, „înţelepţii” de pe margine, le găseau (le găsesc, în continuare) cusururi. şi nu mărunte (că, de pildă ar fi rău îmbrăcaţi, că şchiopătează, că n-au dinţi în gură.), ci din acelea care neagă viaţa unui om: că n-ar fi cinstiţi – din contra; că n-ar fi altruişti – ci. Din contra; că tot ce au făcut ei – din viaţa lor, distrusă, stricată, strivită – a fost. Nu doar. Nimica-toată, ci infinit mai grav: provocare a Securităţii, diversiune comunistă!

Acesta nu este un text festiv; noi, Românii nu avem „victorii” de sărbătorit. Acesta este un text amar, de constatare (pentru a câta oară?) că alcătuim o adunătură de becisnici, având pentru încă cine ştie câte veacuri, o mentalitate de rob: Românul nu se alătură acelui rob răsculat împotriva robiei, ci, pentru a-şi ascunde neputinţa structurală, îl ponegreşte, îl calomniază, prezentându-i curajul drept prostie, perseverenţa drept idioţie, altruismul drept egoism sălbatic.

Iată-ne pe cei care am mai rămas: îmbătrâniţi, bolnavi, şi mai săraci decât anul trecut (şi de când ne ştim, vorba lui Ion Creangă.). Noi ne cunoaştem de ani, de decenii – dar să nu se uite nici o clipă: există compatrioţi, fraţi de-ai noştri, români şi ei (şi încă din cei verzi) care ne consideră „agenţi ai Securităţii” – fiindcă noi ne-am stricat viaţa (nu ca ei), crezând în drepturile omului, ca formă de rezistenţă anticomunistă – nu ca ei. Ei au stat ascunşi, pitiţi, nevăzuţi, neauziţi, nici usturoi politic nu mâncaseră, nici gura nu le putea a. anticomunism-pe-faţă – ei, nesfârşiţii strategi au aşteptat „să vină momentul”. Ei sunt „conspirativii”, „deştepţii”, învârtiţii, ce nu şi-au neglijat nici pentru o jumătate de ceas familia, meseria de inginer, de medic, de arhitect. Ei sunt cei care s-au aranjat cu toţi şi cu toate (de-a lungul istoriei.).

Aceşti şmecheri de trei lulele, feroci anticomunişti de ale căror convingeri nici nevestele nu au cunoştinţă – ştiu ei de unde ştiu (ei, de unde: din chiar gura Securităţii): „Drepturile omului sunt o invenţie comunistă”. Să-i lăsăm să moară – nu proşti, ci ticăloşi. Amin.

Paris 21 decembrie 1998 Din nou despre Catedrala Neamului.

Se vântură în presa românească (şi) opinia că ideea piramidei creştine închinată Mântuirii Neamului ar aparţine lui Teoctist care a negociat astfel vizita papei Ioan Paul al II-lea în România.

Să-mi fie îngăduit să avansez o altă ipoteză – fără a nega murdarul târg propus de patriarhul numit de Ceauşescu, „pedepsit” cu acelaşi scaun de Iliescu şi preluat de Constantinescu împreună cu întreg inventarul Securităţii, viu, dar mai ales mort – anume:

Persoane profund necinstite şi strălucit analfabete, pentru care istoria Românilor şi a României reprezintă ceva „mai mult decât nimica” (ca samiz-dat-ul pentru N. Manolescu: „N-am avut – dar nici n-am avut nevoie”) precum Iliescu-Roman, Constantinescu-Zoe Petre, în căutare de „legitimitate naţională”, după ce au au dat ca şpagă Basarabia, Bucovina de Nord, Herţa, Insula Şerpilor pentru o problematică şi fie vorba între noi: inadmisibil de costisitoare „intrare în NATO” (fireşte: dimpreună cu întreaga securime după ei, în frunte fiind Măgureanu şi Caraman), au găsit altă diversiune pentru „a reda demnitatea poporului român”: impunându-i o Casă a Scânteii Nr. 3 – asta cu crucea deasupra.

Mineralii utecişti dimpreună cu fosilele ţărăniste care s-au cocoţat, cu biciul, pe capra acestei nefericite ţări vor fi auzit vorbindu-se în tramvai (pe când foloseau şi ei acest mijloc de locomoţiune) că poporului, ca să nu se răscoale, trebuie să-i dai circ şi pâine. Constatare, după cum se vede, ţinută minte (singura, dealtfel) şi confirmată în scris de consiliera prezidenţială, specialistă în „istorie antică ş' dă dămult” (cum atât de frumos şi de exact ar fi zugrăvit-o precedenta mamă a naţiei, Elena) şi prefaţatoarea, în deplină cunoştinţă de cauză a „memoriilor” (sic!) transcrise, prin muncă voluntară de secretariatul lărgit lui I. Diaconescu, după stenograma sforăiturilor specimenului cu acelaşi nume, editate la Nemira.

Tandrul şi nemărginit de intelectualul tandem Zoe – Emil dăduse din mâini, dar mai ales din picioare şi în cele din urmă izbutise (încă din 1995!) să-i confecţioneze pe comandă/pe măsură o. asta, o catedră, nu la şcoala ajutătoare din Giurtelec, nici din Jibou – ci taman la Universitatea Bucureşti, lui. Zi-i pe nume, şi el conspirativ – am găsit: Măgureanu! În buna tradiţie bolşevică a mai-sus-pomenitei academiciene de renume mondial, ca şi în a celuilalt academician: Bârlădeanu, Zoe Petre şi Emil Constantinescu au prefăcut, pocnind din degete, un oarecare plutonier de securitate, şi el fără bibliografie, având însă avantajul considerabil de a fi, biografic, printre altele, „judeţ' de-al Coposului – în câtamai „Profesorul„ de. Asta, cum îi zice? Sociologie! A fost o bună „orientare„: Catindatul şi-a asigurat încrederea Organului – în aria carpatodunăreană acesta (aceasta?) continuând să înlocuiască populaţiunea electoare (nu mâncau, beau, călătoreau, se-bucurau masili, „prin reprezentaţii ei de nădejde”, activiştii şi securiştii?). Astfel Securitatea şi-a desemnat înlocuitorul lui Iliescu.

În 1996 am încercat să atrag atenţia asupra pericolului ajungerii în fruntea ţării a acestei strălucitoare nulităţi care, sub masca de reprezentant al opoziţiei (care opoziţie?), avea toate şansele de a deveni chiar mai nociv decât Iliescu – fiindcă avea să ucidă speranţa românilor în eradicarea comunismului şi a securismului de pe plaiurile noastre dragi. În textul publicat în revista 22 din 18-24 septembrie acelaşi an, printre altele, scriam: „. Constantinescu (.): creaţia ex nihilo a Blandienei şi a Măgurea-nului, (.) trista improvizaţie a strategiei de senectute a seniorului Coposu”.

După cum se poate constata, intuisem câte parale face „delfinul naţiei (în fine, al lui Măgureanu – atunci nu ştiam că Virgilul Tatălui Naţiei va deveni comandant de partid – Naţional!). După alegerea lui, în noiembrie (96), din nefericire, în fiecare zi lăsată de la Dumnezeu constatam că mă înşelasem în privinţa Constantinescului: eu îl crezusem un mormoloc, un găgăuţă, un tolomac, marionetă în mâinile Securităţii – nu bănuisem „contribuţia personală” a viitorului preşedinte al României: or faptele sale cele rele s-au dovedit a fi mult peste. (bănuiesc) cerinţele Organului şi, presupun: chiar mai rele decât foarte-relele sfaturi ale Zoei Petre cea rău-sfetnică:

Nu a respectat niciuna din promisiunile făcute electorilor în campania prezidenţială. Oamenii credeau (cum să nu creadă, când „Emil al nostru” îl avea adversar pe Iliescu?) că, în sfârşit, după o întârziere de şapte ani, România se va întoarce la sine şi în Europa; comunismul şi securismul vor fi eliminate din Aparatul de Stat (devenit un stat de drept), potrivit pre-constituţiei de la Timişoara; se vor restitui proprietăţile (şi a demnităţile) confis cate, călcate în picioare de comunişti; se vor face, în sfârşit! Reforme demo cratice, vor fi luate măsuri economice în scopul de a ameliora starea (halul) populaţiei – iar pe plan extern se vor dezamorsa conflictele cu vecinii – în demnitate naţională.

În schimb (un fel de a vorbi), acest preşedinte al nostru şi acest al nostru guvern au început a acţiona de parc-ar fi fost Iliescu-Văcăroiu la cub, fiindcă aceia erau comunişti, de la care nu te aşteptai la altceva – dar ceştialalţi, ai noştri, democraţi, preponderent ţărănişti?

Aceasta fiind preistoria, să ne întoarcem în contemporaneitatea cea de toate zilele:

Adunătura de incapabili, de necinstiţi, de hoţi, după ce au încheiat criminalul Pact cu Ucraina, sunt pe cale de a-i ferici pe români cu o Catedrală a Neamului. De ce nu? Şi-aşa în patruzeci de ani de comunism nu s-au ridicat lăcaşuri de rugăciune., ar zice oamenii de bună credinţă, în principiu, din aceia care nu văd decât drept înainte, de parc-ar avea ochelari de cal; Ce, strică o Catedrală? A Neamului? Păi noi, care, nu-i aşa, suntem născuţi gata-ortodocşi, hăt, de la sfântul Andrei, nu ca Ungurii, abia de la aşa-zisul lor sfânt, Istvan – şi să n-aveam o catedrală faină, măreaţă – taman ca soarele de pe cer?; a cărei piatră de temelie să fie pusă de MultPreafericitul Teoctist, înconjurat de mitropoliţi, de episcopi, de popi de cea mai aleasă curăţie creştină şi moralicească, civilă: Plămădeală, Anania, Vornicescu, Galeriu; de tovarăşi în civil precum Cumpănaşu, Virgil Cândea, Dan Zamfirescu, Dan Ciachir, Dinu Săraru, Buduca – şi alţi viitori sfinţi ai românismului ortodox?

Bineînţeles că Românii au nevoie de o catedrală mare, falnică, faină, de să crape vecinii de ciudă că ei nu posedă nici măcar „realizări” mai modeste precum Casa Scânteii Nr. 2, piramida lui Nicolae Keopsescu. Bineînţeles, Românii se vor lipsi de pâine, de lapte, de medicamente, de încălţăminte (ce să facă un adevărat ortodox cu nişte păcătoşi de bocanci – în plus, cu un cuvânt ce ne vine de la unguri.?); se vor lipsi de un nou – şi adevărat – local pentru Universitatea Bucureşti, pentru Biblioteca Naţională, de spitale, de locuinţe adevărate, pentru oameni, de azile pentru copii şi pentru femei abandonate; bine-înţeles se vor lipsi de şosele, de poduri, de necesarele lucrări de amenajare a teritoriului.

Fiindcă guvernul (sic) a promis că dă el o bună parte din banii necesari – restul să fie adunat prin donaţii; ştiut fiind faptul că guvernul lui Vasile nu este mai breaz decât al lui Văcăroiou ori al lui Dăscălescu; ştiut fiind faptul că „banii guvernului” sunt, în fapt, zmulşi de la gura nenorocitului de contribuabil – propun o altă soluţie:

Cum adaosul: „Creştin” i-a fost suflat lui Coposu de Securitate; cum activiştii, securiştii au colonizat din ultimele zile ale lui decembrie 89 PNŢ (C) D; cum ei, tâlharii de securişti şi-au împărţit tezaurul ţării în momentul fugii Ceauşescului; cum ei, până ieri caralii la poarta religiei, interzicători ai credinţei, persecutori ai preoţilor, credincioşilor, s-au prefăcut fulgerător în creştini din, hăt, secolul al III-lea (a văzut lumea întreagă la televizor: Petre Roman făcându-şi cruce cu piciorul stâng; şase ani mai târziu „creştin-demo-cratul” Constantinescu: nici măcar cu dreptul – de unde, dacă, sărmanul, o viaţă întreagă a adunat cotizaţiile de partid la Universitatea Bucureşti?): să dea ei exemplu, să fie în capul listei de subscripţie!

În frunte, desigur: Măgureanu; apoi Caraman (ortodox de-al nostru, de rit rusesc – de la Karakurgan); imediat fraţii V. C. Tudor-Funar – nu sunt ei şi securişti şi mari creştini?; fraţii Păunescu – deşi de ce n-ar acoperi ei întreaga cheltuială, li s-a ierta o parte din păcatele lor grele?: bineînţeles, Tiriac: îndeplineşte absolut toate condiţiile pentru a figura la loc de cinste pe această listă. Să nu-1 uităm pe simpaticul Cataramă, proprietar de partid liberal (cu tot cu epigramistul de serviciu, Quintus); iar pentru că tot vorbim de un „obiectiv” de interes naţional şi spiritual, să doneze sume semnificative Emil Constanti-nescu – nu doar ca preşedinte, ci ca parte a Ţigaretei I-II-III (pe linie paternă).

Desigur, nu-i vom uita pe şi-mai-simpaticii Pleşu-Volkswagen şi Babiuc-Bell.

Iar la inaugurarea finală – a parcajului subteran – să fie invitată şi Umbra lui Ştefan cel Mare în care Teoctist 1-a văzut pe Constanti-nescu.

Sfeştanie sprâncenată, vouă, celor grijulii cu soarta românilor!

21 decembrie 1998 PE MARGINEA UNUI EDITORIAL.

Prin editorialul României literare nr. 48 din 2-8 decembrie 1998 intitulat: „Adio, domnule Goma”, Nicolae Manolescu şi-a încheiat strălucit coborâşul – iată, nu am spus: căderea – observabil de la nr. 2 (11 ian. 1990) al revistei. Atunci, la întrebarea „Cum ar trebui să arate România literară acum?”, criticul şi istoricul ce două decenii indicase direcţia literaturii dovedise că era un perfect dez-orientat, un strălucit ignorant a tot ce se afla în afara ţarcului culturii curate cu voie de la Securitate. În continuare, cu o masochistă consecvenţă, a confirmat semnul-rău amintit: interviul luat lui Iliescu (căruia i se adresa cu „Omul cu o mare” în chiar prima întrebare), imediat după mineriada din 13-15 iunie 90, „consideraţiile” despre. „legătura dintre răscoala de la Braşov din 87 şi „revoluţia„ din 89”, publicarea, în 2 numere consecutive, pe 5 pagini a „dosarului de securitate” a supraşefului Securităţii Sturdza-Voican, în prezentarea acestuia, „aprecierile” despre samizdat, „cugetările” pe marginea disidenţei, distrugerea (cu ce consecinţe!) a PAC-ului, intrarea la liberalii-securităţii Cataramă-Quintus, etc, etc.

În aceşti 9 ani de, totuşi, libertate de expresie ne-membrul de partid Manolescu – însă nu mai puţin co-autor al proletcultistului volum Literatura română de azi. 1944-1964; nu mai puţin harnic recenzent al productelor călăului culturii D. Popescu-Dumnezeu (5 cronici); vizitator şi el – alături de Blandieni, Dimiseni, Buzuri al „protectorului culturii nonconformiste cu voie de la stăpânire, pe numele său Gogu Rădulescu” – nu a recuperat nimic, nu a învăţat nimic, dovada: în editorialul din 2 decembrie 98 „explică” astfel situaţiunea: „Două texte (începe prost: nu două, ci trei – n.m. P. G.) adresate de dl. României literare spre publicare (.) stau de câtva timp pe biroul meu. Dilema mea n-a constat în a le publica sau nu. M-am decis, de cum le-am citit, să nu le public”.

O astfel de introducere ar fi fost oriunde-oricând urmată de explicarea motivului nepublicării, şi, semn de respect al cititorului: rezumarea textelor în chestiune (trei, nu două). Oriunde – nu şi în România „rezistenţei-prin-cultură”; nu în insula în care „samizdat nu a existat – şi nici n-am avut nevoie de el”; nu „la noi/unde/s-a manifestat un singur disident: Ceauşescu” – am citat din profunda gândire a directorului (de opinie, de revistă, de partid) N. Manolescu. Lui nici prin cap nu-i dă să explice refuzul, să citeze măcar o propoziţiune din textele (trei, nu două). El le rezumă ca-la-Bucureşti, cum făcea barbiştii, în Săptămâna, înainte de 89, cum, „după revoluţie”, fac antibarbiştii, cu precădere la România literară, moşie proprietate-personală a lui Manolescu, Fiul Ivaşcului. Pe la mijlocul compunerii (editoriale!) se iţeşte o intenţie de a vorbi despre „cele două (trei, nu două! – n.m.) texte pe care le am sub ochi”, pe loc reprimată, fraza continuând în clasicul-stil-dimisian: „obişnuita litanie-pamflet a unui om căruia.”; „emanând mirosul rânced al frustrării”; „răfuieli cu breasla”; „caz patologic” – în fine „gângania în care s-a metamorfozat comis-voiajorul lui Kafka”.

N. Manolescu mai crede şi la vârsta-i înaintată că „lupta de idei” în cultură se duce numai prin editoriale indicatoare de direcţie; el îşi imaginează că, dacă înainte de 89 nu a polemizat cu ai săi co-breslaşi care nu-i împărtăşeau opţiunile (să zicem: securiştii lui E. Barbu), se datorează numai refuzului său de „a se încaieră cu nişte derbedei” – şi nu, cum era adevărat: parti-dul comunisto-terorist nu permitea să se răspundă unei „critici juste, spontane-dinainte-pregătite”. Însă dacă ar fî vrut să dea o replică troglodiştilor săptămâno-lucefereţi – ar fi putut, aşa cum putuseră, înaintea lui, scriitori ca şi el: Ţepeneag, Virgil Tănase, Tudoran, Deşliu, Dan Petrescu, Cangeopol, Dinescu. Chestie de elementară apărare a punctelor de vedere (şi normal curaj). Or N. Manolescu nu are organ pentru lupta de idei, polemica, pentru el, este vulgară încăierare, schimb de înjurături, nu apărare a propriei opinii.

Şi pentru el teribila, mutilanta perioadă comunistă a constituit un binecuvântat alibi – atât al inacţiunii sale civice, cât şi al acţiunilor strict culturale. Dar, oricât de şchioapă ar fi, acum democraţia în România (vinovaţi de această situaţie fiind şi directorii de opinie dezertori, vânjoşii rezistenţi prin cultură), există libertate de expresie.

Cum o foloseşte N. Manolescu, intelectual de frunte şi „om politic” -liberal? Exact aşa cum ştia el de la Eugen Barbu că „proceda” cu duşmanii poporului (printre ei chiar Manolescu!): refuzând să dea citate din textele incriminate, rezumându-le, fantezivo-abuziv – şi tot el pronunţând sentinţa: nu se publică! Gestul (şi maniera) lui N. Manolescu m-a mirat. Aveam deja formată o foarte proastă părere despre caracterul său (vreau să spun: despre lipsa.) – dar încă nu era definitivă.

De la editorialul din 2 decembrie 1998 al României literare – s-a făcut. P

SFÂRŞIT