Paul Goma jurnal '999

Nu ridicolul – grotescul. Pe care nu-1 poate şterge tragica realitate: războiul.

Şi tristul: şi „lanţurile” şi '„concertele” sunt manifestaţii-organi-zate. Numai un occidental poate fi înşelat în privinţa naturii propagandistice de cea mai joasă extracţie a acestor „eroisme”.

Seara: mi-a trimis Victor Lupan, Soljeniţân: Grăuntele între pietrele (de moară) – traduc după franceză – scris în toamna lui 1978, continuare a Stejarului., tot la Fayard.

Am citit vreo 20 de pagini de la început, m-am dus la ultimul capitol, în care povesteşte atacurile prin broşuri, cărţi împotriva lui, puse la cale de „cekaghebişti”, cum le zice el. N-am citit niciuna – de cea „semnată” de prima lui soţie, Natalia Reşetovskaia am auzit, însă de cea a Cehului Thomas Rezac (probabil se pronunţă: Jejaci) ba.

M-am oprit, întâi, la „catehismul Organului” – când se aşterne el pe trudă, să-ţi facă scurta-biografie., e-he! Unele puncte sunt doar pentru el, celelalte se potrivesc oricui a avut de a face cu „enkacuriştii”, ca să nu mă las mai prejos de Lucapiţu – căci şi noi inventăm cuvinte, nu? Iată: „1. Bunicu-său a fost un tiran faţă de familie şi vecini – a dispărut în mod misterios; „2. Tată-să era un Alb, executat de Roşii; „3. Unchiu-său – un tâlhar de drumul mare; „4. El (Soljeniţân) a avut, din copilărie manifestări bolnăvicioase; „5. Tot din copilărie a fost un antisemit; „6. Şi tot din fragedă pruncie se dovedise un ambiţios patologic; „7. „Omul cel mai fricos, mai laş din câţi am întâlnit„; „8. Un hoţ; „9. Un destrăbălat; „10. Un trădător de ţară; „11. A provocat propria-i arestare;

— A turnat pe toţi prietenii, cunoscuţii; „13. În închisoare a fost turnător vestit; „14. Căuta, în mod ipocrit solitudinea, sub pretext că scrie; „15. Tot ce a scris a scris din frustrare, din conştiinţa lipsei de talent, mânat numai din gelozie şi din ambiţie – altfel nu are umbră de talent; în fine, ultimul punct (la el: 20): „în tot ce a scris sunt manifeste semnele unor boli psihice. Ar trebui să fie dat pe mâna unui psihiatru”.

Asta, da. Şi de mine au scris negru pe alb că sunt nebun, că ar trebui să fiu internat într-un spital: Alain Păruit, Geta Dimisianu, Târlea, V. C. Tudor, Zaciu – şi încă alţii, nu-i mai ţin minte (parcă şi lumina-lumii Bianca Marcu-Dumitraşcu-Balotă).

Duminică 11 aprilie 1999

Pastele. N-am fost la înviere. Am rămas acasă.

„în Balcani”, zice presa, continuă bombardamentele.

Aseară, la TV, am văzut o sârboaică de vreo 40 ani, venită în Franţa de la 4 ani, măritată cu un francez – 'telectuali ambii. Atât ea cât şi el susţin că tot ce se dă la televiziune privindu-i pe albanezi „c'est de la propagande occidentale”; că singurele reportaje adevărate sunt cele ale televiziunii sârbeşti; că nu este adevărat că Sârbii au început ostilităţile – cu Slovenii, cu Croaţii, cu Bosniecii „parce que Ies Croates sont des fascistes, pendant la guerre ils etaient avec Hitler”; şi fiindcă. Bosniecii „sont des turcs, îls revent d'un etat musulman extremiste en Europe”). „Et Ies Albanais.” – despre albanezi nu spun nimic inteligibil, doar lasă punctele cât mai suspendate, fiindcă au învăţat ei (unde?) că acestea întâi seamănă îndoiala, apoi pur şi simplu discreditează.

Am auzit un singur sârb vorbind rezonabil – atât din punctul de vedere al „întâietăţii istorico-geografice” (atât că nu a spus că Illyrii erau pomeniţi acolo cu câteva bune secole înainte de Hristos, iar Slavii-primi au fost semnalaţi în acelaşi loc în secolul VI după Cristos, ceea ce dă înjur de un mileniu, nu?); un universitar cam de vârsta mea. Acesta, la întrebarea dacă chiar nu există opoziţie anticomunistă în Iugoslavia a răspuns fără ezitare: nu, nu există. De ce? „Pentru că Sârbii sunt total cretinizaţi de cei 50 ani de comunism şi nu realizează deosebirea – ba chiar contradicţia – între Serbia şi Miloşevici”. Întrebat fiind: cum de vârfurile opoziţiei de până acum trei-patru ani se află acum lângă Miloşevici (Draşcovici, Comnenici), a răspuns că Sârbul nu rezistă la îndelungată suferinţă, el reacţionează violent pe moment, însă dacă este ţinut o vreme „la pământ”, sfârşeşte prin a ceda.

Nu cred că analiza Sârbului este întru totul adevărată – oricum, tot atât, cât a mea privitoare la români, însă dacă ne gândim la Nemţii de sub Hitler: credeau ei că ceea ce prezenta aparatul de propagandă a lui Goebbels era neadevărat? Deloc!

O comunitate rănită (sau având complexul persecuţiei, ca cea sârbească) reacţionează simplu, „la primul nivel, nu se complică, în momente de criză, tot ce este împotriva unuia de-al nostru (chiar dacă acel al-nostru este un ticălos, un criminal), este şi împotriva mea – deci a comunităţii mele.

Nemţii au trebuit să fie mai întâi înfrânţi militar, să li se distrugă ţara, să fie umiliţi în corpore – şi acuzaţi tot aşa – de complicitate $ prin tăcere; deasemeni a trebuit să treacă timp, ca să moară „bătrânii” lor. Mitul lui Moise în Sinai este mereu valabil, mereu aplicabil.

Sârbii de prin anul 2050 vor accepta (cu sfert de gură) că părinţii şi bunicii lor au. Cam greşit (nu se poate să nu aibă şi ei ardeleni de serviciu).

După cum Românii de prin anul 2022 (arată frumos timpul consemnat, nu?) vor admite că părinţii şi bunicii lor fuseseră cam. Laşi, cam colaboraţionişti, cam lipsiţi de coloană vertebrală – altfel plini de tot felul de talente, ce să mai vorbim de geniu!

Mă întorc la Soljeniţân:

Cartea amintită a fost scrisă în 1978, deci „abia” după 4 ani de la exilare. Autorul are circumstanţele atenuante ale sentimentalului; ale uimitului că este atacat şi de cei de dincoace de baricadă. Nu-i cunosc amintirile ulterioare, deci nu pot nici să spun că exilul l-ar fi învăţat minte.

Iată, eu care nu mai eram „virgin” în 1977, doar mai fusesem în Occident între 1972-73, nu jur cu mâna pe inimă că aş fi fost mai iniţiat în tain (iţ) ele Securităţii. Deşi.

Mă gândesc acum: în 1978 nu aveam o imagine radical diferită decât acum – despre ai mei colegi, compatrioţi, coexilioţi (dovadă fiind Jurnal pe Sărite). Deosebirea fiind de natură a „genului”: Soljeniţân a scris ceea ce a scris despre ofurile lui de om rănit de nedreptăţirile celor apropiaţi într-o carte

Deşi, la venirea în Occident, la 20 noiembrie 1977, eram mult mai dărâmat (de detenţie, dar mai ales de „chimizarea lui Pleşiţă”) decât Soljeniţân – el fiind doar şocat), în ciuda precauţiilor, a „menajării” la care m-au supus – din prietenie, desigur – Monicii, Ţepeneag, Păruit, Marie-France, Berindei – am fost întâmpinat, în fine; izbit peste obraz, în curând, de veşti rele dinspre prieteni: trădarea lui Tănase (aflată de la Ţepeneag şi Păruit), trădarea lui Ţepeneag (trăită în direct, începând din aprilie 78), atacurile unor exilaţi, foşti deţinuţi politici, fie directe-orale, ca ale lui Varlam şi Câmpeanu, ca în întâlnirile de la Cercul democratic din Germania, fie în publicaţii cretine ca BIRE, ori doar idioate precum Carpaţii, Stindardul (nu-1 mai pun la socoteală pe VeCe Gheorghiu, de mirare ar fi fost dacă nu s-ar fi manifestat astfel).

Faţă cu asemenea agresiuni, am avut reflexul normal de a răspunde, de a replica – dar unde? În care publicaţie? Consultându-mă cu Monicii – cu cine alţii? M-am izbit, nu doar de neputinţa lor de a răspunde în scris unor calomnii scrise (ei făcuseră bătături de atâtea insulte), dar şi de programul lor: „Nu-i luăm în seamă pe aceşti nimeni”; „Nu ne punem mintea cu astfel de indivizi.

Nu eram de acord cu asemenea înţelepciuni. Am rămas convins, în ciuda multor eşecuri, dar şi gafe ale mele că nu trebuie să-1 laşi pe porc să te înnoroieze, fără să-i arzi un picior peste rât: că nu-i deloc semn de înţelepciune să nu reacţionezi măcar răstindu-te la câinii care te latră, ba chiar ţi-au încolţit manşetele nădragilor.

Dar unde să publici răspunsurile? Existau, atunci, trei periodice apropiate mie: Limite, Ethos, Cahiers de VEst. Primele două ale Monicilor, a treia a lui Ţepeneag. Dar niciunul nu primea să cheltuiască preţiosul spaţiu tipografic cu „polemici” (am pus ghilimelele deriziunii, ca să ilustrez vizual oralul amicilor). Mi s-au publicat una sau două chestii în legionarul Cuvânt românesc al lui Bălaşu, dar numai la adresa securiştilor dovediţi, nu şi împotriva fraţilor-camarazi.

Chiar acum (ora 9,30 dimineaţa) mi-a telefonat Solacolu: a primit România literară numărul special. L-a dărâmat! Zice. Se întreba mereu, mereu ce i s-o fi întâmplat lui Manolescu, de a ajuns să se dea pe mâna lui Pelin. Mi-a spus că textul lui Grigurcu este ticălos, o să văd când o să-1 citesc cu ochii mei. A mai spus: din această afacere {România literara) rău ies Monicii.

Pelin mă atacă în intervenţiile lui. Mi se!

După amiază: Solacolu îmi retelefonează: Manolescu şi Pelin au publicat o scrisoare a lui Caraion către Ierunca (şi confiscată de Securitate) din care reiese că „monstrul” era cu adevărat monstruos. Numai că. „Dragă Virgil” este. Virgil Vasiliu, nu Virgil Ierunca.

În continuare, Solacolu s-a mirat că Manolescu îi pune lui Pelin la dispoziţie R. L. I-am adus aminte: în 1991 i-a încredinţat lui Sturdza-Voican, tot acolo, 2 numere consecutive, cinci pagini. Uitase. Eu: nu.

Luni 12 aprilie 1999

Am adunat şi pus într-un dosar aparte textele mele privindu-1 pe Caraion:

Scrisoare către Grigurcu, 22 aug. 1998;

O aniversare 22 oct.;

Scrisoare către Grigurcu 11 nov.;

Pe marginea unui editorial 21 dec. 98;

Din nou despre Caraion 24 ian. 1999;

Buduca 1 febr. 99;

Iarăşi despre Caraion 6 febr. 99.

Am, în continuare, certitudinea că am fost primul care să fi reacţionat la valul de atacuri calomnioase, mincinoase. Mariana Sipoş, în timpul ultimei convorbiri telefonice, spunea că ea vorbise despre Caraion cu mult înainte. Adevărat, însă. Date fiind constrângerile de timp (şi de bani – ale ei) telefonice, m-am abţinut de a-i atrage atenţia că ea vorbise, în general, despre Caraion, or eu scrisesem primul Nu! Campaniei anti-Caraion din jurul cărţii Această dragoste.

Primul, al cincilea – ce contează. Ba contează! Fiindcă bravii compatrioţi amnezici, nu numai că trec cu vederea fapta altuia, ci şi-o propun pe a lor, în frunte, în buna tradiţie a literaturii de ficţie.

Judecând după ce mi-a spus Solacolu că ar fi produs în redacţia R. L. telefonul Marianei Sipoş (că „Virgil”-ul căreia era adresată scrisoarea nu era Ierunca, ci Vasiliu) arată panica de moment: or să publice o notiţă de „rectificare” şi cu asta se vor considera spălaţi de păcatele, nu doar trecute, ci şi viitoare. Oare? Ba n-au să publice nimic! Îl cunosc pe Manolescu mai bine decât se cunoaşte el însuşi -Manolescu nu dă desminţiri, nu-şi recunoaşte erorile – nu fiindcă s-ar simţi „pe deasupra” – ci, tocmai: se ştie slab, fragil, în ochii lui recunoaşterea unei banale şi omeneşti „scăpări” l-ar coborî, l-ar diminua, l-ar nega. Câte despre eternelul Dimisianu.

Întâmplarea cu scrisoarea dovedeşte că „suplimentul Caraion” nu a fost trimis spre verificare, Monicilor. Ierunca ar fi atras atenţia numaidecât că nu lui îi era adresată acea scrisoare. Şi dacă se adevereşte impresia lui Solacolu: publicând acum, în 1999, acele texte murdare despre Monica şi despre Virgil, Manolescu le fac un imens rău: atunci, tipărite în cârpuţa-pentru-muci numită Săptămâna, cei buni nici nu le luaseră în seamă, punându-le pe seama invenfu/or Securităţii; acum însă, cu „garanţia' securiitorului Pelin (că acele afirmaţii sunt, dacă nu şi adevărate, atunci măcar scrise de mâna lui Caraion), optica e schimbată. Iscălitoreasa volumului Aceasta dragoste. Măcar îi menajase pe Monica şi pe Virgil, neproducând citate din Săptămâna; România literară însă a ales Calea Regală a Cretinismului Literatorios Romândru, altfel spus (ca să fie citat şi Dimisică): Bulevardul Nesimţirii Manolesciene inaugurat (ă) în 1990, în numerele 50, 51 şi 52, prin Scrisoare deschisă către – aceea semnată de Voican, supraşeful Securităţii.

Şi atunci, ca şi în 14-20 octombrie 1998, când organul US a publicat o idioţenie din Cartea Securităţii, a pus-o sub indicaţia: DOCUMENT.

Mi-a sosit scrisoare de la Laszlo. De acord să fie publicate şi scrisorile de după dialoguri. Îmi trimite o fotografie de la doctorat, tăieturi şi un număr întreg din Cuvântul, în care Buduca rade Jurnalul unui jurnal – 'ice că Goma e imoral – „pentru că spune adevărul”.

A-ha: de asta Buduca-i moralds: pentru că e mincinos.

Marţi 12 aprilie 1999

Timp (meteo, i se mai spune: „haotic”) nebun – ca şi celălalt.

Nu mai iau medicamentele împotriva ameţelilor: mă adorm, mă neutralizează. O să văd cum are să-mi fie mâine – deşi, chiar cu medicamente, ieri am avut în câteva rânduri ameţeli.

Dar nu de asta vom muri – nici bine trăi.

O să văd dacă-mi parvine, de la Solacolu, România literară cu pricina. Deşi, dacă a pus-o la poştă ieri, va ajunge abia mâine.

După amiază:

Am primit scrisoare de la Andrei Roizen – din Israel, aceasta. Schimbasem scrisori prin 1995-96, atunci îmi scria din Orlando, Miami. Mi s-a prezentat ca originar din Basarabia, ba „conjudeţean” de-al meu, părinţii săi avuseseră o afacere (administrator? Negustor?), la Olişcani, un târg aflat la vreo 20-30 kilometri de satul natal al mamei, Chiştelniţa. După o tăcere de peste un an, iată că îmi dă de ştire că are o nouă adresă! Pe un petic de hârtie reprezentând 1/3 dintr-o foaie normală, îmi scrie: „Scump prieten drag, Paul, „Am primit harta completă cu toate localităţile tuturor judeţelor din Moldova Republic, dela o rudă a mea care locuieşte în Şoldăneşti, la cea 6 km. de Olişcanii mei, inginer Vădim Pavalache. Dar în această hartă nu există localitatea Mana. Ai nevoie să-ţi trimit o copie după această hartă sau parţial a jud. Orhei?

„Am intrat la 1/2/1999 acolo unde a spus Marele Dante, unde nu există nici o speranţă şi nici o ieşire de aici, locuiesc la un cămin de bătrâni.

„Te îmbrăţişez, Andrei” „Am sosit în Israel la 1/3/1998”

Mi s-a rupt inima citind pleonasticul: „Scump prieten drag, Paul”, fiindcă am simţit fulgerător (ca orice basarabean, fie el şi creştin, ca mine.) că lui Andrei Roizen, un oarecare corespondent al meu, care înainte mi se adresa cu „Stimate Domnule „, iar eu îi răspundeam în acelaşi ton – i se întâmplase ceva ireparabil – vorba lui, citând din Dante.

Ştiam despre el doar ce mi-a comunicat: că e originar din Basarabia, că i-i tare dor de Olişcanii copilăriei, am dedus că se înţelegea fără piedeci cu „localnicii” – nu mi-a mai spus ce se petrecuse cu el şi cu ai săi între 28 iunie 1940, la Cedare, şi iulie-august 1944, când Ruşii s-au întors; doar că în România lucrase o vreme pe la Comerţ exterior (unde, în altă parte?), că emigrase în Israel, apoi ajunsese în sudul SUA, la Orlando. Şi acum iată-1 din nou în Israel, la un cămin de bătrâni, de unde îmi scrie, pleonastic şi sfâşietor: „Scumpe prieten drag Paul”; iar la urmă: „Te îmbrăţişez, Andrei”.

I-am scris pe dată. Am copiat şi harta judeţului Orhei, am însemnat Şoldăneştiul, Olişcaniul, Chiştelniţa, Ciocâlteniul (satul tatei), apoi Mana – explicându-i în scrisoare că Mana, fiind cătun, nu figurează pe harta lui (probabil cea pe care o am şi eu, la scara 1:500.000), ţinând de comuna Vatici. Am pus la poştă numaidecât.

Are şi el nevoie de o ţară de unde Să vină, provină, parvină: adevărat, în cele din urmă a ajuns (a eşuat) în Ţara Sfântă, însă amintirile lui din copilărie – cele care dau carne unui om şi substanţă unui loc – se află în Basarabia, în ţinutul Orheiului, la Olişcani. Aşa se explică – şi la el – pasiunea hărţilor, nevoia de hărţi. Ca să-şi poate situa, topografic, locul, să-şi dovedească apartenenţa la un petic de pământ. Ca mine.

În plic se mai află o ilustrată, o cartolină de mărimea unui timbru mărişor, cu scene de Pastele evreilor. Pe dos a scris: „Drag prieten şi conorheian, vă trimit cordiale salutări întregii familii, urându-vă sărbători fericite de pastele nostru. Cu toată dragostea nostalgică, 5759/1999 Andrei”.

Am mai primit scrisori de la Corneliu Florea (Dumitru Pădeanu), cerându-mi Jurnal IV-V, Bebe Brânzan de la Tg. Jiu, cu o cartolină de Paşte, Elvira Iliescu: pe lângă cartolină, o copie a textului revizuit (fără aluziile la Nobel), după rugămintea mea.

Şi concetăţeanul ei (din Constanţa) Fănel Davidescu: cum el scrie economic, iar mie mi-a slăbit rău vederea, n-am înţeles ce-mi comunica în legătură cu Iugoslavia. În primul moment am crezut că este şi el în corul ortodocşilor patrioţi. Am folosit lupa: dragul de Fănel: el gândeşte ca noi – adică ţine partea victimelor.

M-a reconfortat această constatare. Mai ales că de partea sârbilor se află (informaţiile vin din cartolina lui Fănel), nu doar Cristoiu şi K. K. T. Popescu al Tudoranului – ci şi tovarăşul nostru Paler! Ca să vezi, mare noutate: bolşevicul, internaţionalistul se arată a fi mare naţionalist – cât despre ortodox – e-he! Din neagra ilegalitate, de pe când era expulzat din Italia ca spion, de pe când era trimis de „Agerpres” la procesul Beldeanu!

Să nu uit; mi-a telefonat Monica Cremene, de la Dacia: au tehnoredactat Jurnal de apocrif şi m-au întrebat dacă să-1 dea la corectat. Am zis să-1 lase aşa. Nu-1 lăsaseră „aşa”, îl „corectaseră”, apoi îl des-corectaseră. Dumnezeu să ştie cum va ieşi.

Miercuri 14 aprilie 1999

Jur că ieri în mod ne-deliberat scrisesem „12 aprilie”. Uneori indic: „12 bis” – însă de data asta ba.

Aşadar ieri nu am primit nici R. L. de la Solacolo, nici Lumea liberă de la New York. Probabil azi.

Ieri mi-a telefonat Cornel Dumitrescu. Să mă întrebe dacă sunt cetăţean francez. Credeam că ştie – ei bine, uitase ce-i tot spusesem, tot ce scrisesem în textele publicate de el în ziarul lui: că sânt – cu întreaga familie – cu statut de refugiat politic.

A plouat toată seara de aseară, toată noaptea de azi-noapte, plouă şi acum – rece, urât, de toamnă. Vântul a doborât o perdea exterioară, dar nu pot ieşi s-o pun la loc. Las', c-o să se zvânte ea, că-i tânără, nu ca mine!

Mă lucrează soarta bietului Andrei Roizen. Pe de o parte tot zic: securiştii vinovaţi de crime de sânge, de crime de umilire a omului (chiar de n-au dat o singură palmă), trebuie pedepsiţi. O mai spun o dată. Pe de alta. N-am de unde şti ce a făcut, ce a învârtit în viaţă epistolarul meu prieten Andrei – bine, el spune că „doar” la Comerţ exterior (ca Babiuc!), dar toată lumea ştie ce unitate militară (MAI) a fost aceea. Însă eu, în ciuda declaraţiilor mele belicoase, răzbunătoare, inchizitoriale, procuroreşti, când cunosc pe câte cineva, nu-i pun întrebări despre „biografia” sa: dacă vrea să mi le spună, are să o facă singur; dacă. Din contra, ce rost să insist: tot n-are să-mi dezvăluie ceea ce ascunde cu atâta grijă. Cam după a treia întâlnire, anul trecut, Mariana Sipoş a băgat de seamă: „Nu m-aţi întrebat cine sânt cu adevărat, de unde vin, ce am făcut până acum, altceva decât aţi aflat de la alţii.”.

Nu mai ţin minte ce i-am răspuns – în nici un caz că. Nu mă interesează scurta-i biografie.

Ba da. Sânt o fiinţă extrem de curioasă, aş vrea să ştiu mult despre multe – dar nu-mi vine să mă bag în sufletul omului. De aceea întrebarea Marianei Sipoş m-a pus într-o situaţie jenantă: ea va fi crezut că ne-întrebarea mea este semn de indiferenţă, când era doar probă de timiditate (ei, da: sânt un mare timid – de aceea mă manifest atât de cu brutalitate), de delicateţe faţă de sufletul celuilalt.

Asta ar fi una dintre explicaţii. Alta: sânt şi eu marcat de întrebările ce mi s-au pus din adolescenţă până spre bătrâneţe; întrebări comuniste, inchizitoriale (am scris în mai multe rânduri despre Ghiţă Pop, profesorul de franceză de la Liceul Lazăr din Sibiu: acest individ, ca să nu i se aducă aminte de vânjoasa-i activitate legionară, la Blaj, acum (în 1949-53) făcea pe vânjosul comunist, iar cu mine, în plină oră de franceză ori de dirigenţie, pe anchetatorul: „De ce-ai fugit tu, bă, din URSS, nu-ţi place socialismul?”), apoi. De-a dreptul anchetatoriale: „Ia să spui, tu, bă, ce acte duşmănoase ai comis.”.

Acesta fiind motivul pentru care nu pun întrebări despre viaţa celuilalt – şi nu, cum înclina să creadă Mariana Sipoş, că nu m-ar interesa (în viaţa asta) decât propria-mi viaţă.

Seara: am fost la spital, m-a văzut o doctoriţă, m-a anunţat că trebui să mai fac un examen – peste o lună!

— Până atunci mi-a dat un medicament. Mama mă-si!

Am primit de la Solacolu paginile din România literară. M-am uitat peste ele la spital, deci cu neplăcere şi nu am chef nici acum să le iau la citit cu creionul în mână. O să o fac mâine; sau poimâine. Mi-e greaţă de Manolescu. Şi, aşa, pe departe, sânt trist pentru Grigurcu: chiar dacă textul lui nu era programat să intre în „grupajul” cu Pelin, după ce îmi scrie, cerându-mi să încetăm „polemica”, el o continuă. Adevărat, nu „polemica”, dar continuă să scrie (tot aşa de îngălat) despre Caraion.

Abia sosisem de la spital că a telefonat de la Cluj Laszlo: dacă sânt de acord cu un Indice la Jurnal voi IV-V-VI). Desigur. În privinţa corecturii (şpalturile se află la el) tot el are să aibă grijă, fără să umble la. Ortografie. Da, desigur.

Am dormit ca o vită după amiază, acum este ora 9 (seara) şi simt o irepresibilă dorinţă de a mă culca. Numai de m-aş trezi mâine dimineaţă.

Joi 15 aprilie 1999

Sânt atât de strivit de oboseală (ori de medicamente), încât nu am fost în stare nici să scriu ceva după primirea fotocopiilor trimise de Solacolu, nici azi să-i răspund lui Grigurcu.

Fiindcă băiatul Grişa mi-a scris. După ce s-a plâns că Breban îl neglijează, preferându-1 pe Eugen Simion (are gust, Nicolae!); după ce s-a văietat că-1 persecută unul Răzvan Vonca (?), care a scris despre el, taman în Contemporanul – ideea brebană că el (Grigurcu) este un „sinistru demolator de valori, străin de criteriul estetic” (asta ce o fi?) – ce-mi scrie prietenul? Iată: „Ţi-aş rămâne îndatorat dacă, aşa cum mi-ai propus într-o scrisoare anterioară, ai găsi – ca unul care până acum a avut ultimul cuvânt – o „modalitate publicistică„ de a pune capăt polemicii noastre, atât de neavenite”.

Asta vine aşa: eu să scriu undeva că eu pun capăt polemicii (neavenite) – în timp ce el continuă să scrie rău despre Caraion!

Am verificat copiile corespondenţei: e aşa cum ştiam: el mi-a propus să încetăm polemica (în 8 februarie), la care eu am răspuns că mă voi gândi „la modalitatea de a face cunoscută renunţarea mea”. Simpatic, Grişa!

Vineri 16 aprilie 1999

Azi am avut o veste proastă: Mi-a telefonat Laszlo, să-mi comunice că s-a supărat pentru ce am scris în legătură cu cearta noastră dialogată. Îmi pare foarte, foarte rău.

Am terminat textul al 8-lea despre Caraion: [Vezi textul „D-aleManolescului”m Butelii. 19997 Sâmbătă 17 aprilie 1999

Am imprimat şi am trimis lui Stoiciu, lui Cornel Dumitrescu, lui Solacolu şi lui Mareş (căruia i-am expediat şi nota biblio).

Acum (ora 10 dimineaţa) sânt gata-obosit. Pentru dupăamiază s-au anunţat Şişmanienii.

E foarte-foarte frig; şi urât. Ai zice: un april!

Înseamnă că Manolescu nu le-a trimis monicilor „documentele” pe care le-a publicat – altfel ei i-ar fi atras atenţia că nu este o scrisoare destinată lor (probabil „cheia”: Raymonde – necunoscută de Monici). Mai înseamnă că Manolescu le-a făcut şi un alt pustiu de bine: a publicat, în clar (este vorba de claritatea tipografică), ceea ce era neclar în Săptămâna (şi demult).

Duminică 18 aprilie 1999

Ieri după amiază au fost Şişmanienii. Au venit cu vin bun şi cu ouă roşii. Ne-am prefăcut a ciocni ouăle – şi a bea vinul. Am trăncănit: despre război, despre Manolescu.

În legătură cu Sârbii-şi-Albanezii gândim cam acelaşi lucru; despre Manolescu şi ei cred că publicarea, acum, în 1999, în clar (lizibil), deci credibil ceea ce fusese publicat în urmă cu aproape 20 ani în Săptămâna pe care n-o credea nici dracu, s-a făcut fără acordul Monicilor şi, de ce nu? Fără ştirea lor. Ba chiar împotriva lor (Manolescului puţin păsându-i de monici – ca de altfel şi de alţii). Eu nu mai cred asta – argumentul: scrisoarea de ruptură pe care Virgil i-a trimis-o lui Caraion în 1981, încredinţată României literare şi reprodusă. Probabil Manolescu i-a anunţat: Vreau să public un dosar Caraion, în care Pelin prezintă noi probe, în care Grigurcu recenzează Jurnal 3 apărut la Nemira – iar ei au fost de acord. Însă nu le va fi spus că reproduce chestiile din Săptămâna. Sau poate că ei nu au evaluat-realizat pagubele viitoare.