Paul Goma jurnal '999

Eu nu mă pot lăuda cu aşa ceva. Nu mi-am ridicat casă, nu mi-am procurat capră, nu mi-am însurat băiatul cu o fată de bună condiţie -n-am făcut nimic, nimic, nimic. Ba, ceva-ceva tot am comis: neşte cărţi – dar vorba ceea: cine nu scrie cărţi? Şi Săraru, şi Ceauşescu şi Diaconescu (editat de Dan Petrescu) – nu rămân ei în Istoria Culturii Române ca autori de cărţi? Deci, nici în această „ramură” nu am făcut vreo brânză.

În schimb, am făcut mult rău, multor oameni care nu meritau asta: părinţilor, în primul rând; apoi Anei şi lui Filip (ce cap de familie am fost, de n-am ştiut să le evit umilinţa, trauma expulzării din '95 şi sărăcia permanentă?). De aceea plecarea mea va avea un indeniabil caracter de dezertare; de abandonare a lor: mă duc, măcar ca să nu mai provoc necazuri.

Şi măcar dacă aş crede într-o viaţă de după moarte. Nu am nici consolarea asta. Trăind de la o zi la alta (de pe o zi pe alta), mă declaram mulţumit când îmi spuneam: „Azi n-am făcut nici un rău major – pot dormi liniştit.”.

Or asta nu e viaţă care merită prelungită cu orice chip.

Sufletele celor care mor aici, pe pământ? Dar l-am văzut pe al tatei, ridicându-se de pe pat şi oprindu-se în tavan, căutând să urce, negăsind pe unde să iasă şi răspândindu-se, ca fumul. Şi l-am ştiut -chiar de nu mai era vizibil – în odaie, ceasuri şi ceasuri după ce trupul înţepenise: zăbovea, şovăia: să plece de tot? Să se întoarcă la loc?

Da, dar după un timp. O lună, un an, zece?

— Se risipeşte, dispare – nu se duce, nu se mută în altă parte.

Asta din punctul de vedere şi de gândire al celui rămas în viaţă -dar din a celui plecat? Nici nu mai există punctul de vedere al aceluia. Viaţa s-a stins, ca o lumânare: mai urcă un firicel de fum – apoi gata: s-a răcit ceara, s-a răcit trupul, devenit corp. Sânt convins (numai că nimeni nu s-a întors de acolo să povestească.

— Ce?) că, eu, dacă mor, atunci mor-de-tot, nu „supravieţuieşte” nimic din mine, ca să se observe pe sine, de sus, să-i vază pe cei rămaşi în viaţă. Sufletul morţilor (cel care dăinuie) este în fapt, sufletul nostru, al rămaşilor în viaţă – cu vinovăţiile noastre faţă de mort şi faţă de încă vii (ceea ce nu-i rău de loc, nu strică din când în când o punere în chestiune.).

Aceasta va fi esenţa Ecleziastului.

Mi-a venit, aşa, să re-vin, să repet ce spusesem de curând în legătură cu Dicţionarul Zaciu.

Dacă în ochii unui licenţiat autodidactul (licenţiatul în liceu) este pe dată remarcat – şi reciproca este valabilă.

Deosebirea: nelicenţiatul va fi muncit de luptă de clasă, va fi. Frustratul (parcă vine o adiere de argint dinspre Apostrofa Naţională), cel care, neavând el (neputând să aibe), pretinde că avutul licenţiatului nu are valoare.

Ba are – valoare. Dar nu aceea.

Miercuri 24 martie 1999

Mă întorc la universitari:

Desigur, vorbind eu despre universitari, este ca şi cum aş afirma că strugurii sunt acri; că vorbesc aşa, numai pentru că eu nu am fost capabil să termin facultatea ceea, să-mi dau şi eu un doctorat, acolo, că n-ar fi fost foc; şi că, dacă aş fi fost şi eu un om cu studiile încheiate, cu certitudine aş fi fost mai puţin veninos – ori deloc.

Întru totul de acord cu acestea – şi cu alte frustrări, complexe, lupte de clasă. Rămâne însă indeniabil faptul că „dăscălimea” este o pătură aparte, cu o psihologie aparte – am cunoscut-o, în expresia ei de bază, ca să zic aşa: învăţătorul de la sat – prin părinţii mei.

Înainte de venirea comuniştilor în Basarabia, găseai printre indigeni mulţi „apostoli”, mai cu seamă dintre absolvenţii şcolilor normale înfiinţate după Unirea din 1918. Toţi era de la ţară, toţi fuseseră inflamaţi, atât de descoperirea cărţii, cât şi de discursurile care le aminteau mereu, mereu, misiunea lor: de a scoate poporul din obscurantism, din mizerie, din rele obiceiuri (lene, beţie.). Cei care aveau să fie părinţii mei, deşi, prin medie şcolară şi prin notaţia primmilor ani de suplinitori ar fi avut dreptul la repartizări mult mai favorabile, au ales un cătun, poate cel mai prăpădit din judeţ: Mana, o localitate hibridă, în care „elementul autohton” era cu totul minoritar, oamenii provenind din slugile de la curte (eu am apucat curtea – fără proprietar – un zid i s-a prăbuşit la cutremurul din '40), din rătăcitori de pe întreg Imperiul Rus – iată, am ezitat să le spun „suflete”, în sensul de iobagi, mai degrabă robi ruseşti.

Fireşte, nu am amintiri „cinstite” dinainte de 1940 – când s-a terminat cu viaţa normală în Basarabia (şi nu doar acolo.), dar am înţeles că părinţii, mai ales tata, în ultimii ani ai acelui deceniu (1930-40), nu că ar fi abandonat idealurile haretiste (şi iorghiste), dar ei înşişi se. Umanizaseră; se dedaseră cu viaţa socială: îi interesau mai puţin oamenii din sat, ţăranii, cât popa, şeful de post, pretorul – şi, desigur, colegii din alte sate. Nu era neapărat ceva rău în asta – dar nu mai era ceva atât de dezinteresat. Dacă n-ar fi năvălit Ruşii, dacă nu s-ar fi revărsat comuniştii peste toată lumea noastră şi am fî rămas în normalitatea necomunistă, probabil părinţii mei ar fi urmat destinul majorităţii zdrobitoare a învăţătorilor de sat din întreaga Românie: şi-ar fi făcut datoria „la clasă”, dar şi-ar fi făcut datoria şi faţă de sine şi de propria familie: ar fi cumpărat ceva pământ, şi-ar fi făcut o casă.

Comunismul a răsturnat totul, viaţa materială, dar şi cea spirituală. Să-1 obligi pe un dascăl să mintă de la catedră – e ceva foarte grav. Înainte, el putea spune una (de la catedră) şi face alta (în viaţă) – or odată cu instaurarea comunismului, dăscălimea a fost prima categorie de cetăţeni obligaţi să-şi renege meseria, vocaţia.

Prestigiul conferit de însăşi profesia a fost pe dată compromis: în timp (şi în spaţiu), tot învăţătorii din mediul rural au fost primele victime – obligaţi să-i „lămurească” pe părinţii şcolarilor să dea cote; apoi să intre în întovărăşiri; apoi să intre în colhoz. Cine dintre umani ar fi rezistat la o asemenea încercare? Tata povestea, nefericit, în Ardeal, că învăţătorii localnici, în timp ce „lămureau” omul, îi făceau cu ochiul, complice: lămuritul nu-i purta pică lămuritorului că îl îndemnase să facă ceva împotriva firii, iar lămuritorul nu avea conştiinţa că ar fi făcut o faptă rea. Însă cu totul alta era situaţia unui învăţător „străin” – iar pentru un basarabean, în Ardeal, şi mai grav (boul de ţăran din Târnava Mare nu-şi mai aducea aminte că doar cu câţiva ani în urmă îl ura pe basarabean şi pe bucovinean, fiindcă povestea „tăt feliu' de blăstămăţii despre ruş'„- când Ruşii veneau „să ne deie Ardialu' sfânt de la Unguri!”). Tata, „străin”, „refujat” (ori de-a dreptul: „fuljerat”, cum ne spuneau ciobanii din Buia) nu putea să-i facă cu ochiul lui Gheorghe ori lui Văsâi ori lui Rusalim – cum făcea, de zor, directorul Hulea, neam cu un sfert din sat. Hulea fusese, pe rând ţărănist, legionar, carlist, antonescian, acum comunist – ei şi? Era buian de-al lor, cum tata nu putea fi cu nici un chip. Şi nu cred că asta ar fi aranjat lucrurile în sufletul tatei.

În aceeaşi perioadă (1948-54) dascălii de la secundar (şi urban -fiindcă funcţionaseră „gimnaziile unice”, din '48 – şi la ţară) nu fuseseră supuşi aceloraşi obligaţii, doar la aceea de a participa la campania de alfabetizare. Mai târziu a venit munca-voluntară-obligatorie, pe ogoarele fără haturi abandonate de foşii ţărani.

În fine, dascălii de rang universitar nu aveau asemenea „sarcini”, nu erau trecuţi prin tocătorul de carne de om, care dădea cârnaţul omului nou. Dar să fi rămas (cei care rămăseseră ne-comprimaţi, ne-alun-gaţi, ne-retrogradaţi) intacţi, pishologic şi mai ales moral?

Repet ce am mai scris: ultimii dascăli adevăraţi pe care i-am avut vreodată au fost. Învăţătorii unşi peste noapte „profesori de ciclul doi”, la Gimnaziu Unic de la Şeica Mare – în anul şcolar de pomină 1948-1949. Adevărat, erau, în majoritate basarabeni (şi foşti colegi de Normală de-ai tatei, de-ai mamei), însă directorul – şi profesor de matematici, Anghelina: era ardelean; la română – domnişoara Pădureanu, din chiar Şeica. Şi, atenţie, eu fusesem retrogradat de reformă la Şeica şi la gimnaziu de k o şcoală foarte bună, Normala de la Sibiu, unde făcusem doi ani. În toamna lui 49 am intrat la liceu, la Gheorghe Lazăr, tot de la Sibiu. Şi am nimerit în altă lume: profesorii -profesori adevăraţi, nu „pe puncte” ca cei de la Şeica – erau deja striviţi, înspăimântaţi, paralizaţi. Repet: în toamna anului 1949.

Ce putuse să se petreacă doar într-un an, cât lipsisem din Sibiu? Se vede că valul de teroare (victime fiind şi părinţii mei, arestaţi atunci – dar în sat, la Buia) avusese efectul scontat: îi băgase în boale pe cei încă liberi (am scris mai pe larg în Sabina, în Roman intim).

La Bucureşti. N-am avut (ne) şansa de a cunoaşte, dintru început, Universitatea, ci mai întâi Institutul de literatură Eminescu, având statut special. Şi despre acest paradox am scris (probabil în Justa): „Fabrica de Scriitori” avea regulament de şcoală de cadre, însă noi, studenţii eram mult mai liberi (la gură, deci pe la suflet) decât cei de la facultăţile neideologice (medicina, de pildă) – explicaţie: noi nu mai eram recomandaţi de regiuni, raioane, ci, fiind cu toţii absolvenţi de liceu, candidasem (şi ce greu fusese examenul, la „Eminescu”: doar dăduse simultan şi la Universitate, puteam face comparaţie). Dinspre partea profesorilor. Cei mai apropiaţi nouă erau două „cadre” de la materii „secundare”: frumoasa basarabeancă Alia Zamfir, la limba rusă şi frumuşeta ardeleancă Theodora Cristea, la franceză, precum şi asistentul de la istoria literaturii ruse: Spiegelblatt, despre care am mai scris. Îl aveam la literatură universală pe Vianu – dar cine se putea apropia de el? Doar Grigurcu, culturalofagul, cel care nu ierta nici o celebritate ne-vizitată. Şi noi, ceştialalţi am fi dorit să „discutăm” cale de două propoziţiuni cu Marele Vianu, dar, spre deosebire de Grigurcu, noi aveam „nas” normal: simţeam, vedeam, auzeam, miro-seam cât de frică îi era lui Vianu de eventualele contacte cu studenţii, în general, în special cu cei de la „fabrica de scriitori”- dealtfel eticheta îi aparţinea. Am să-i dezamăgesc pe Cosaşu, pe Geo Şerban (şi pe Vartic, pe Marta Petreu), însă cei din seria noastră, '54 nu îl admiram pe Petru Dumitriu (care ne era un fel de profesor de. Măiestrie!), din contra: aveam o neîncredere de fond în „malagambist”. Bănuiesc motivul: spre deosebire de Cosaşu, Iureş, Mugur, noi nu eram evrei; nici orăşeni; fiind noi, în majoritate, de la sate (în excepţie intra Grigurcu), ştiam unde anume dispăruseră ţăranii care nu dăduseră cotele, care nu aderaseră „de bună voie” la colhoz: la Canal! Or acest murdar Petru, scrisese cu mâna lui o mare murdărie (de vreo şase sute de pagini), iar acum (în prezentul din 1954) ni se înfăţoşa cu nesfârşită nesimţire îmbrăcat, încălţat cum nu văzusem nici în filmele cu putreda burjuime.

Bătrânii mei şi-au întrerupt activitatea în jurul datei arestării mele (1956), oricum, chiar de n-ar fi fost uzaţi până la urzeală, bolnavi, tot ar fi fost zdrobiţi sufleteşte din pricina a ceea ce deveniseră ei, luminătorii, ei, apostolii neamului: nişte oarecari auxiliari ai ispravnicilor.

Eu am mai avut contact cu profesorimea universitară între 1965 -când am reluat studiile prin un nou examen de admitere – şi 1967 (când am dezertat definitiv.). Revenirea şi a mea (1965 a fost anul „Invaziei Puşcăriaşilor Politici)” s-a petrecut sub semnul Deschiderii. Să facă ai mei compatrioţi un efort de memorie, să accepte că, dacă faima lui 1964 (anul în care ultimii deţinuţi politici au ieşit din închisori) a rămas, totuşi, „în familie” (bine: la plural), următorul a ieşit în piaţa mare. De ce? Simplu: murise Gheorghiu-Dej în martie (1965) şi îi luase locul Ceauşescu – iar schimbarea domnului: bucuria românui. Apoi: ceea ce noi, interesaţii, numeam „decretul lui Ceauşescu” a avut existenţă reală şi nu înţeleg jena confraţilor, beneficiari ca şi mine de acest HCM sau ce va fi fost care ne permitea celor cu studii universitare întrerupte continuarea lor, celor care apucaseră să publice înainte de arestare, reintrarea în legalitatea publicării, a editării.

În legătură cu această dată de hotar (pe care eu o situez astfel: „în vara anului 1965”- probabil prin iunie), am avut câteva „încontrări” epistolare cu amicul Laszlo a propos de I. D. Sârbu. În sensul că eu comunicam adevărul cunoscut de toţi puşcăriaşii (cu excepţia celor care nu aveau deloc interesul să recunoască acest lucru), anume: foştii deţinuţi politici, oricând s-ar fi liberat din închisoare (Doinaş: dacă a fost arestat în noiembrie 56, atunci a ieşit în primele luni ale lui 57), nu au avut voie să publice – în periodice, în volume – decât (Jupă iunie 1965. Cu asta am spus totul.

Ziceam: re-contactul meu cu profesorimea universitară: a fost foarte bun. În majoritate profesorii pe care îi avusesem şi înainte (ca Poghirc), ori erau prieteni cu prieteni de-ai mei (Piru – cu Marino), ori vor fi ştiut ei ce e aceea puşcăria, din familie (Zoe Buşulenga) – s-au purtat cu deferentă, aş zice: cu prietenie. Iar dintre colegii din 1956, îl pun de-o parte pe Sandu Vasile (care se prefăcea că nu mă văzuse în viaţa lui) şi, deşi nu comunicasem înainte de arestare, un Mircea Martin, un Gelu Ionescu s-au arătat extrem de calzi, de disponibili. Şi oarecum jenaţi: în 56 eram cu un an, cu doi înaintea lor, iar acum, în 65, ei îmi erau asistenţi. Singura care nu mă ştia dinainte şi nu a avut asemenea complexe a fost Ioana Zlotescu – ea a aflat abia din Bonifacâa (în 1991) că, înainte, o gândeam frumos.

Vreau să spun: cât am mai rămas în Universitate, nu am simţit o eventuală respingere a mea. Nu exista nici un motiv – motivele plecării mele dintre universitari (aici fiind incluşi studenţii) erau de cu totul altă natură decât dăscălească.

^ Nu am simţit această barieră – acest Zid al Berlinului – decât după 89. Întâi vag, apoi ceva nedesluşit, dar neînregulă, în fine, mi s-a arătat – chiar dacă nu am avut contacte cu universitarii. Nu, nu e bine spus: ba avusesem contacte cu universitarii, însă nu dădusem un nume incompatibilităţii. Abia privind îndărăt înţeleg câte ceva.

În călătoria în America întâlnisem universitari peste tot şi nu am întâlnit ostilitate (decât în săliile de conferinţe, printre „unii auditori indignaţi”); da, dar călătoria mea fusese programată de Coste, de Stere (Ion, fiul lui Constantin) exact în funcţie de ne-ostilitatea acelor oameni, fiindcă toţi erau, fie sub regim de refugiaţi politici, fie deja cetăţeni americani. Or aici, în Europa.

Mă obişnuisem, nici nu-i mai luam în seamă pe universitarii români care nu participau la acţiunile noastre nici măcar cu numele pe o petiţie. Cu excepţia lui Cicerone Poghirc nu am întâlnit vreun român, fie el refugiat politic, ori cu alt statut. Se mai agita, de prin 1987, în Italia, Adrian Niculescu – el fiind, potrivit tradiţiei familiei, anticomunistul de serviciu, tatăl său şi mama sa, cunoscuţi lingvişti şi cooperanţi, rămânând într-o poziţie discretă. Este adevărat: profesorul (Al.) Niculescu mă invita mereu la seminariul lui de la Sorbona -m-am dus o singură dată, doar pentru că erau implicaţi în asta Dana şi Ara Şimanian. Insă refuzul meu nu avea o motivaţie precisă. Ci doar aşa, după nas.

Mi s-au lămurit lucrurile după 89. Când, pe de o parte s-au manifestat persoane care, înainte, nu s-ar fi jucat cu mine – atât români, cât şi francezi şi italieni (evident, tot universitari). De precizat: după 89 au fost câţiva ani – doi, trei?

— De apropiere, apoi, când lucrurile în România nu au dat semn că se vor liberaliza, în continuare, universitarii români ca şi cei ne-români, dar în legătură strânsă cu statul român s-au întors la atitudinea dinainte (regretând, probabil că avuseseră slăbiciunea şi imprudenţa să-mi facă avansuri, ori să accepte avansurile mele; aşa, între 1990 şi 1992).

[M-am oprit aici, acum câteva ore: mi s-a făcut rău, aşa că am închis ordinatorul].

Aseară mi s-a telefonat de la AII: mi-au cerut adresa, ca să-mi trimită şpalturile. Şi eu, care credeam că au adresa mea – doar le-o trimisesem acum o lună, odată cu bibliografia.

Iar am întrerupt. Deşi nu privesc des ecranul când scriu, mi s-a făcut iar rău – iar am întrerupt. Am să scriu câte puţin, ca să nu forţez. Nu ştiu ce anume.

Joi 25 martie 1999

Bunavestire – halal, pentru sârbi şi pentru albanezii creştini.

N-am să pot scrie mult: ameţesc. Dealtfel nici nu am ce nota. Ieri nu a venit poştă deloc.

A venit azi: Timpul 1/1999, unde mi se reproduce prima parte din Gaura cjân arhive (Calciu). Însă adresa este riguros aceeaşi de la care mi s-a returat scrisoarea de mulţumire pentru numărul anterior.

Scrisoare de la Laszlo: Dacia îi publică în două-trei săptămâni Dicţionarul îtalâan-român; Melancu i-a cerut un volum, el s-a hotărât pentru unul de polemici, în care ar vrea să introducă şi dialogurile noastre.

Cică Mareş a trimis la Satu Mare, pentru a fi cules, volumul încredinţat de Laszlo al Patimilor. Sper ca între timp să-i fi parvenit şi cel trimis de mine. Jurnalul 1998 nu a fost trimis la tipografie, pentru că aşteaptă o subvenţie.

Mi-a scris şi Vasile Baghiu; mi-a trimis volumul tatălui său Prizonier în URSS şi unul de versuri (al fiului); Maniera.

Am să le scriu – după ce mă voi odihni puţin.

Am aflat: Pastele ortodox cade în 11 aprilie.

Vineri 26 martie 1999

Am răspuns lui Vasile Baghiu şi lui Laszlo:

Paris 26 martie 1999 Stimate Domnule Laszlo, Felicitări pentru apropiata apariţie a Dicţionarului italian-român; felicitări pentru „ziua onomastică” (eu am doar un calendar franţuzesc, deci catolic, indică un Saint Cyrille), însă dacă ziceţi că e aşa.

Mulţumiri pentru tăieturile trimise.

Povestea cu hotelul la care voi sta – şi la Cluj – stă astfel: dacă tot umblu cu „dacă”, permiteţi-mi, vă rog, să trag la 'otel. Mulţumesc.

Bună şi vestea potrivit căreia vi s-a propus să alcătuiţi un volum de polemici.

Sânt de acord să includeţi propostele şi „ripostele”. Pentru ca dialogul să fie limpede va fi necesar să introduceţi, după Scrisoarea Dvs. deschisă şi cele câteva epistole lămuritoare:

Scrisoarea Dvs. din (tot) 3 februarie 1998 (începe cu: „Vreau să vă reamin tesc un citat.” şi se încheie cu: „. m-am pomenit cu necazul”);

Scrisoarea mea din 12 februarie 98 (începe cu „Am primit ambele scrisori datate „3 februarie„„, se încheie cu: „. L-aş ofensa pe Laszlo cel dinainte de vara anului 1997”);

Scrisoarea Dvs, către Dan Petrescu din 23 februarie 98, din care un exem plar mi l-aţi trimis, indicând pe un „fluturaş”: „Spre informare.” (începe cu: „Din câte cunosc, la Editura Nemira se află în pregătire un volum de.”, se încheie cu: „. Ţinând seama şi de prevederile Legii privind dreptul de autor şi drepturile conexe, să dispuneţi includerea numitului text [Scrisoare deschisă, n.m.

P. G.] în finalul dialogului publicat la Nemira, după ce veţi fi obţinut, fireşte, şi consensul d-lui în această direcţie”);

Scrisoarea mea din 3 martie 98 (începe cu: „Asta, într-adevăr, surpriză!”, se încheie cu: „Cu amintiri plăcute”);

Scrisoarea Dvs. din 12 martie 98 (începe cu: „Să clarificăm un lucru”, se încheie cu: „Când veţi înţelege acest lucru poate că ne vom mai scrie. Cu amintiri aşa şi-aşa”;

Scrisoarea mea din 19 martie 98 (începe cu: „La 3 martie vă trimiteam scrisoarea următoare” – se face trimiterea la acea scrisoare, apoi se citează finalul din

19 martie: „între timp nu au intervenit lucruri noi. Deci nu am ce vă comunica.

Al Dvs.) „

Scrisoarea Dvs. din 26 martie 1998 (începe cu „După cum m-aţi rugat.”, se încheie cu: „Cam astea voiam să vi le spun. În rest, toate bune”).

Fiind şapte – toate reproduse integral – ne putem opri, fără a include şi scrisoarea mea din 1 aprilie 98.

Această coda, necesară, nu va ocupa mai mult de 10 pagini convenţionale; hai, 100, vorba lui Cioran, fie-iertat.

Dacă nu mai aveţi copii, vă trimit eu fotocopii.

Vă urez să vă apară cât mai repede.

Fiindcă Radu Mareş tot nu mi-a scris (s-au făcut 3 luni), vă rog să-i amintiţi că încă mai trăiesc.

Toate bune, Azi, să bat în lemnu-mi, încă nu am avut ameţeli. Să fie efectul (în sfârşit) al medicamentelor? Ori pentru că de dimineaţă am ieşit în piaţă şi, ca totdeauna, „aerul” îmi face bine?

De mâine mă apuc să scriu un text despre războiul din Iugoslavia.

Sâmbăta 27 martie 1999

La noapte se schimbăm ora, intrăm în cea de vară.

Veştile de războiu: foarte rele: îmi fac reproşuri că mi se adeveresc temerile privitoare la cursul evenimentelor. Bieţii occidentali, tot n-au învăţat – nici după Hitler, nici după Saddam, recent. Degeaba distrugi industria, transporturile, degeaba loveşti în populaţie – populaţia nu se va ridica împotriva dictatorului (cum nu s-a ridicat împotriva lui Hitler; nici împotriva lui Antonescu) – rezultatul fiind că bieţii oameni îi blestemau pe americani! Iar în timpul ăsta, Sârbii îi hăcuiesc pe albanezi. Frumoasă treabă!

Duminică 28 martie 1999 în sfârşit, am dat gata o primă parte din textul despre război: [Vezi textul „Vin Americanii!” în Butelii. 19997

Luni 29 martie 1999

Pentru că Filip s-a apucat să traducă textul despre Basarabia, îl reproduc şi pe acesta. Pare a fi neterminat – chiar este – dar nu mai am energie să-1 finisez:

(Vezi textul „Basarabia”în Butelii. 19997

Tot 29 martie:

Aş vrea să scriu mai departe despre războiul din Iugoslavia, dar avertismentele (de. Tangaj, dacă mă iau după medicamentul pe care-1 iau.) mă descurajează.

Tot 29 martie: nu doar propriul tangaj mă descurajează, ci încon-jurătatea. Ce mai pot spune eu despre o asemenea confuzie tragică?

Întrebare: Cum poţi fi, azi, sârb?

Răspuns: Sânt basarabean, apropiat mă simt de albanezi.

Martf 30 martie 1999

La prânz mi-a telefonat Radu Mareş, întrebându-mă dacă am primit o scrisoare cu un „protocol”, că el mi-a trimis-o de mult. În fine, am aflat ce era: ar scoate Patimile după Piteşti – dacă este ajutată financiar. I-am spus că aici fusese vorba să primesc 1.000 dolari – a zis că e bine. Eu însă nu i-am suflat că între timp Ştefana se răcise.

Nu ştiu ce să fac. Nu-mi vine să-i telefonez. Aştept până după Paşte.

A confirmat că Jurnalul de apocrif apare în iunie, pentru Târgul de carte. A mai zis că, dacă are banii (?) scoate şi Patimile.

În fapt a început convorbirea „ameninţându-mă” că, dacă vin prin Cluj şi nu trag la el. A acceptat să mă împartă cu Laszlo – i-am atras atenţia că mai am vreo cinci amici în Cluj.

Ca să fie lucrurile clare, a pus-o pe Monica Cremene să-mi trimită un fax. Explicându-mi cât costă cartea în România. Bănuiam.

Miercuri 31 martie 1999

Am fost la spital. După ce am făcut o coadă imensă şi am trecut prin şaişpe vămi, m-a primit dr. Goujard. Care mi-a recomandat căl-duros să fac întâi examenul urechii interne, abia apoi să mă întorc la el. Am avut mare noroc: m-a programat „numai” pentru 7 aprilie; o nimica toată.

Mama mă-si.

A chiar venit primăvara („noi tot aici şi tot bătuţi în cuie”.). Iar aceşti măgari de la DSR i-au „acordat” lui Gyr câteva coloniţe. Mai puţin decât lui Guga; şi decât lui Mihnea Gheorghiu.

Am primit scrisoarea promisă (originalul faxului de ieri), precum şi o dischetă cu fonturi. Drăguţi-drăguţe. Măcar de-aş câştiga la loterie să-mi plătesc cărţile apărute la Dacia.

Mă opresc aici cu luna martie cea luuuungă.

APRILIE '99

Joi 1 aprilie 1999

Am ajuns şi la bancul cu pricina: Acum 22 ani eram re-re-arestat: de pleşiţii lui Ceauşete.

Vânerî 2 aprilie 1999

Nu mai am ce spune. Mi-au secat cuvintele. Mi s-a trezit refugiul nostru, din '44: 55 ani de-atunci. Dar tot atât de proaspătă rana. (.) încă de alaltăseară, discutând cu Ana, ziceam că are să vină momentul în care o să-i plângem pe sârbi, aşa cum îi plângem acum pe albanezii, alungaţi de la casele lor.

Ieri am vrut să trimit un fax la Nemira, să-i anunţ că s-a încheiat trimestrul prim, cel în care promiseseră să-mi editeze Scrisori. După nu ştiu câte tentative nereuşite, am telefonat: am fost anunţat de o voce înregistrată că „numărul s-a schimbat” – dar nu mi 1-a dat pe cel nou, pe schimbatul nemir.