Paul goma jurnal pe sărite 1978-1993

Focke a ieşit din spital, însă trebuie să urmeze un tratament sever. (.)

27 septembrie 1988

Ieri am primit avansul de la Julliard.

Tot ieri am terminat Sabina. Anei i-a plăcut mult, atât de mult, încât a început să strâmbe din nas la Astra (precedenta, fosta „Biblioteca”). Drept care m-am apucat, astăzi, să rescriu. Astra – nu-i aşa că sunt un soţ ascultător?

Aşadar, am scris (în mare), patru hălci amintireşti: Din Calidor, Arta refugii (Alain a promis să înceapă traducerea la 1 ianuarie 1989, (ca să o dea gata la sfârşitul lui mai, să apară în toamna aceluiaşi an, '89), Astra şi Sabina.

Mai am, mai am. Câmp şi timp: de două, de trei ori, de. Cât va fi necesar. Deocamdată, deşi bolnav de oboseală, repar Astra.

PAUL GOMA JURNAL PE S ĂR I T E – I 117

Aşa, mă odihnesc.

Va trebui de acum încolo să nu mai dau la citit în afara casei decât după ce proza în chestie va fi. Rece cu totul. Altfel păţesc ce am păţit cu Gara (Arta refugii). Deşi tare simt că nu mai am, că nu mi-a mai rămas timp de aşteptat. Sunt foarte-foarte-foarte îmbătrânit.

Şi f.f.f. (ca Vasilissa Lohanchina)! (.)

Luni, 3 octombrie 1988

Ieri, de ziua mea, am „terminat” Astra. Cum am, ăsta, sfârşit-o, cum m-am apucat s-o rescriu (grafoman vicios şi libidinos)!

În 14 octombrie mă duc la Roma, la un congres cu drepturile omului (cu distrugerea satelor în România). (.)

Marţi, 11 octombrie 1988

Am recopiat Astra cale de 70 de pagini (la un rând şi jumătate). Reiese că, în 9 zile, am făcut peste jumătate din ea. Poimâine, în 13 (şi nu 14, cum greşit notasem), plec la Roma. În total, o să am nevoie de încă vreo zece zile ca să termin cartea. Vreau să spun: cartea asta (adică Astra). Apoi de încă 25-30 de zile ca să re-scriu (eu zic, modest: copiez – deşi nu e deloc copiere) Sabina. Deci, pe la mijlocul lui noiembrie.

Deşi poate că ar trebui să las copiatul şi să scriu mai departe, „din nou”, fiindcă „nu se ştie ce aduce ora şi ceasul”.

Până acum numai şi numai necazuri. (.)

Am re-citit jurnalul lui Junger. L-am găsit mai puţin interesant. Dar-însă-totuşi-orişicâtuşi. Mai adevărat: iritant – cum zice el despre jurnalul lui Bloy. (.)

Duminică, 16 octombrie 1988

Adineauri am venit de la Roma şi pentru că n-am găsit pe nimeni acasă, profit şi notez: Aşadar, un congres (bine) organizat de Partidul Radical (Antonio Stango, care a fost şi pe la mine, pe la Paris), cu colaborarea altor deputaţi, senatori – închinat României. Au mai participat: Sanda Stolojan, Antonia Constantinescu, Mihnea Berindei. A venit şi Tamaş – bună impresie.

La prima vedere, congresul a fost o reuşită – rămâne de văzut: rezultatele, măcar în presă.

Am dat multe interviuri. Radio, TV, presă scrisă. Presa vorbită a transmis declaraţiile mele pe când eram acolo. Am cunoscut un jurnalist foarte interesant, Andrea Tarquini (?

— Nu sunt sigur de grafierea numelui), are să treacă pe la Paris, în iarnă.

Foarte, foarte obosit. Şi mulţumit – oareşicâtuşi. De astă dată am fost „acceptabil” în intervenţii şi culmea!: n-am mai interpelat pe nimeni, n-am mai luat pe nimeni la rost.

Păcat că nu am pregătit un text pe care să-1 zic, ci am vorbit liber, fără note (şi fără o cât de câtă pregătire. Oratorică). Ei, bine, de astă dată mi-a ieşit zicerea, de parcă ar fi citit-o de pe hârtie altcineva.

L-am revăzut pe Cicerone Cernegură. Şi pe Lucia. Doamne, Doamne, alţii au necazuri mult mai mari decât noi.

L-am cunoscut – în sfârşit!

— Pe traducătorul meu în italiană: Marco Cugno. Când s-a prezentat, am ştiut că-1 ştiu, deşi nu-1 văzusem în viaţa mea, nici în fotografie, nici nu ştiam cum îl cheamă. A tradus Ostinato, pentru Rizzolli, în vederea publicării simultane (cu franceza şi germana) în toamna anului 1971. Munca i-a fost plătită integral – dar editura nu a mai scos cartea, la „cererea” cu plată (câtă?) – a lui Ceauşescu. Cugno nu mi-a spus cine ar fi putut să fi fost emisarii, însă Andrea, într-o singură zi de „investigaţii” (fireşte, un telefon, două telefoane, doar va fi avut şi altă treabă), mi-a comunicat o listuliţă: Balaci, Cândea, Zoe Buşulenga, Potra. Are s-o completeze pe îndelete, mai încolo. S-ar părea că în asta (de până în 1971), în mod cu totul excepţional, I. C. Drăgan nu e amestecat.

Luni, 24 octombrie 1988

Am terminat de „copiat” Astra: la un rând şi jumătate: 142 de pagini – adică în jur de 200 la 2 rânduri. Vorbesc doar de numărul paginilor, fiindcă altceva ce să spun? Nu (mai) văd bine, nu mai văd aproape nimic, trebuie să mă odihnesc puţin.

Ştiu când o să mă odihnesc! Începând de mâine, când o să mă apuc de „copiat” Sabina.

Ieri a trecut Benakis pe la noi. Veşti bune, în general -vreau să spun, în ceea ce îl priveşte pe el: articolele despre ţările de Est şi mai ales despre România au provocat proteste în mediile. Intelectuale greceşti (am fost tentat să pun între ghilimele cuvântul, influenţat de el, de jurnalist), interpelări (!) în parlament, somaţii să dea. Dezminţiri (?) – şi, în fine, ameninţări cu moartea.

Foarte excitat, amicul Benakis. Zice că i-a fost frică, dar aceste întâmplări i-au ridicat mult cota (de jurnalist). De i-ar ridica şi salariul. (.)

PAUL GOMA JURNAL PE S ĂR I T E – I 119

Miercuri, 16 noiembrie 1988

Răceală cumplită (nu gripă, împotriva căreia m-am vaccinat!). Capul, capul, capul – nu-1 mai pot purta. Nu pot lucra, nici măcar copia la maşină.

În 13 a murit Vlad Georgescu. Dumnezeu să-1 ierte. (.)

Duminică, 20 noiembrie 1988

Unsprezece ani. De unsprezece ani am plecat de-acasă.

Şi atunci era tot o duminică: duminică, 20 noiembrie 1977. Fiindcă sunt copleşit de. Exil, de boală, mă consolez cu ce am făcut, totuşi:

1. Cutremurul.; 2. Piteşti; 3. Chasse.; 4. Bonifacia; 5. Calidorul – astea traduse şi publicate – doar scrise: 6. Arta refugii; 7. Astra; 8. Sabina (am mai comis şi 9. Ela, 10. Justa, 11. Venina, 12. Petru şi Pavel – dar pe astea nu le pun la socoteală).

Aşadar, cantitativ, bilanţul nu e catastrofic: unsprezece ani, unsprezece cărţi (aproximativ).

Altfel (bilanţul acela), Dumnezeu cu mila.

Sunt, în continuare, năucit de boală (tuşea mai cu seamă, asta mă. Lichefiază). Târâş-grăpiş (-tuşiş), azi am scris-copiat 2 (două!) pagini. De-abia aştept să mă reapuc temeinic (?) de treabă. Mă simt de parcă aş avea întâlnire cu Sabina, dar boala mă întârzie. Presupun că pentru cel puţin un an o să tot am de lucru la două cărţi; Sabina şi. Următoarea, fără titlu. Aceasta (post-Sabina) ar putea fi alcătuită din. Jurnale (fals-jurnal, jurnal-fals), ţinute în momentul '53-'54 (după eşecul la cinematografie, instructoratul de pionieri). Ar fi perioada de formare, în sensul duplicitar: pregătirea în vederea devenirii „inginer al sufletului” (fază continuată, fireşte, la „Fabrica de Scriitori”, din care am deja, scrisă, Justa); dar şi închisoarea (inconştient/semicon-ştient, aşteptând-o – însă o aşteptare activă, pentru că drumul spre închisoare mi l-am conştiincios pavat eu, cu mâinile mele).

Aşadar: dacă tot e să fac planuri-planuri (provocând valuri-valuri – aş vrea eu.), ar mai trebui o secţiune, un volet, ca să fie cifra 7. L-aş plasa în 1953, după absolvirea liceului. În care caz, tabloul ar fi:

1. Calidor: martie-aprilie 1944; 2. Arta refugii: aprilie '44-mai '49; 3. Astra; decembrie 1949; 4. Sabina: februarie 1951.

Mai departe: 5. 1953 (Făgăraş); 6. '53-'54 (Rupea) – şi, în fine: 7. Şcoala de literatură, '54-'56. Nu? Ba da, ba da!

Luni, 21 noiembrie 1988

Mă sâcâie boala, mă sictireşte neputinţa – fizică – de a lucra. Monica – foarte supărată pe mine: fiindcă n-am „participat cum trebuie” (şi mai ales cit trebuia) la. Moartea lui Vlad Georgescu.

Ce e drept, e drept: nu mi-am smuls barba de durere, nici ţoalele dupe mine (maică!); nu am considerat moartea lui Vlad Georgescu sfârşitul lumii (după cum „apariţia” lui la Europa nu a însemnat „începutul” – ba, pentru Monici, mai cu seamă, era cât pe ce să semnifice. Sfârşitul). Apoi mai este ceva – cu totul şi cu totul egoist, recunosc: agonia lui Petre, socru-meu. De două săptămâni e re-internat la Fundeni, re-operat, reAna telefonează zilnic, trăim între un telefon şi altul, aşteptând. Deznodământul.

Asta nu i-am mai spus-o Monicăi: că am eu mortul meu.

Al doilea; Monica se preface a nu şti că Vlad Georgescu nu mi-a fost prieten – în ciuda declaraţiilor de dragoste platonice (şi anuale) că el mă iubeşte foarte tare. A dracului iubire! Atâta m-a cenzurat (prin tăcere şi prin nedifuzarea textelor trimise), încât m-a determinat să nu-i mai trimit nimic: spre satisfacţia lui („prea te bagi în istoria mea, coane”, cum mi-a spus de vreo două ori la telefon – la care eu i-am „răspuns”: „Istoria cui, ne-coane?”). Că mi-a transmis Calidorul în foileton – asta da, mai ales că nu-1 deranja cu nimic, era. Literatură, specie profund dispreţuită de Vlad, care habar n-avea ce-i aceea literatura – vezi Istoria Românilor scrisă de el cu mâna lui.

Asta ar fi partea „bilaterală”. Dar Monica, cea care de la o vreme începe orice discuţie cu mine, rostind: „N-ai dreptate!” şi abia după aceea explică de ce n-am eu dreptatea aceea (dacă are timp de explicaţii), Monica, ziceam, a uitat (mde: oportun) şi „amănuntul”: întâia mea dispută, ceartă (de principiu şi cu urmări pe-viaţă, ca să spun aşa) cu Vlad Georgescu a avut loc. exact din pricina lor, a emisiunilor lor, amândouă – emisiuni pe care noul director voia să le suprime (intervenise întâi Mihnea, apoi mă amestecasem şi eu.), emisiuni „învechite, p'ea-fanţuzite, d'agă” (zicea Vlad Gî g'aseind de zo'), iar ei înşişi, Monica şi Virgil: „prea înşurubaţi în scaune, de decenii”. Şi a uitat Monicuţa noastră cea sărbătoricolă că tot din pricina lor i-am trimis lui Gelu Ionescu vorbă că-1 bag şi nu-1 mai scot, pentru că îl cenzurase pe Virgil Ierunca (a propos de. Valentin Lipatti!

— Şi de Marino.). Logica lor (a Monicilor) a devenit foarte stranie: „Bine-bine, Vlad Georgescu a fost rău – dar dacă în locul lui ar fi venit altul, şi mai rău?”

Bine-bine, dar eu nu despre asta vorbeam. Bine-bine, eu nu PAUL GOMA JURNAL PE S ĂR I T E – I 121 relativizam când apăram „cauza” (în acel moment cauza numindu-se emisiunile Monicăi şi ale lui Virgil, la Europa), ei însă, departe de a asimila cauza aceea cu soarta mea personală (şi proprie), mă chiar încondeiau la Vlad (că sunt băiat bun, dar apucaaaat.); cum făcuseră şi la Bernard.

Iar acum: „Bine, se poate să nu participi cum trebuie la moartea lui Vlad?”, zice Monica.

Ca să vezi: cum a murit, cum a devenit „Vlad”, înainte îi teroriza „Georgescu”, însă ei nu se apărau singuri, ne sugerau nouă, cei de pe margini, s-o facem.

Îi înţeleg – şi îmi pare rău că înţeleg asta: anume că ei sunt într-o panică permanentă că-şi pierd microfonul (şi pierde cauza în general, nu, în special, oamenii de ei).

Acum a fost numit interimar Nestor Ratesh, o să vedem ce brânză are să iasă.

Marţi, 22 noiembrie 1988

Ieri a murit socru-meu. La telefon de la Bucureşti, Lulu: că aseară, la ultima oră admisă pentru vizite, îl lăsase „bine”, dar când ajunsese acasă, primise telefon de la spital: embolie.

Presupun că „embolia” lui a fost (şi) de altă natură.

A aşteptat 11 ani şi 1 zi – să ne revadă. A avut răbdare timp de 11 ani încheiaţi. Şi o zi, răbdare. Aşa, ca să fie. Mai mult n-a putut aştepta, era peste puterile lui.

Avea 75 ani şi 8 luni. Dumnezeu să-1 ierte. A fost singurul „părinte” cu care m-am înţeles perfect. Şi care, în felul său, m-a iubit.

(Azi se împlinesc nişte-ani ani de la arestarea din 1956: ba chiar decenii.).

Mai ştii: poate că viaţa mea de acum n-ar fi fost asta, fără „asentimentul” lui Peter. El era prea păţit, din cale-afară de înfricoşat (dar nu. Definitiv), de aceea faţă de mine nu formula, clar, îndemnuri, dar oare ce făcea când spunea: „Tu faci ceea ce crezi tu că e bine să faci – eu mă ocup de manutanţă”.?

Şi s-a ocupat de manutanţă – din '68, când m-am căsătorit cu fiică-sa, până în 20 noiembrie 1977, când am plecat definitiv pentru el. Vreau să spun: el spera că despărţirea nu e definitivă -dar aşa a fost. Când s-a conturat posibilitatea plecării noastre, în 77, el zicea: „Voi duceţi-vă sănătoşi, noi ne-om descurca, aici.”

S-au descurcat. Din ce în ce mai greu. Securitatea, neputând ajunge până la mine (nu totdeauna – şi nu cu rezultatele dorite.), se răzbuna pe el. Care, în felul lui, moale, nu lăsase nimic în ce-1 privea pe ginere-său. Or, astea nu se iartă – ia să văd:

— În 1969-70: a fost convocat la „marii de la partid” şi somat să-1 „sfătuiască” pe ginerică să se lase de prostii, să nu publice în Occident, să înceteze legăturile cu gazetarii străini – altfel o păţeţeşte el (ştie cum e: doar o mai păţise!).

La astea, „tovarăşul Năvodaru” răspunsese că el are să încerce să re-vorbească cu mine, dar să nu aştepte tovarăşii ca rezultatul să. Vină. Că el e socru, nu tată; chiar de mi-ar fi tată, major cum sunt, aş avea tot dreptul să nu-1 ascult: cazul fiică-sii.

Rezultatul: fiindcă ginerele nu a devenit cuminte, socrului i s-a pus în cârcă „explozia de la centrul de calcul”: anchetat mult timp, apoi dat afară de la Statistică, trimis la revista Probleme economice.

— În 1972, noi aflându-ne în călătorie, în Occident, pe el l-au convocat: să-şi convingă fata şi ginerele să. Rămână acolo, la capitalişti, ca să se rezolve problema curat, fără violenţă, măi tovarăşu'! Tovarăşu' Năvodaru a dat din cap de sus în jos, dar când a deschis gura s-a constatat că zicea. Invers: că el nu poate face una ca asta – el nu poate „sfătui” pe cineva să-şi părăsească ţara, nici pe fiica lui, nici pe ginere – care, în plus, e român!

Rezultatul: l-au dat afară de la revistă, l-au pensionat „anticipat”.

— După plecarea noastră definitivă: l-au convocat, de astă dată şi „tovarăşii de la Organele de stat”: îi propuneau un paşaport pentru Franţa; el ar fi urmat să vină la Paris, la fată, la ginere, la nepot şi, printre altele, l-ar fi sfătuit pe ginere să se astâmpere, să nu se mai agite atâta, să nu mai ponegrească patria română!

Tovarăşul Năvodaru a refuzat, ei, da: ar fi putut primi, paşaportul iar la întoarcere să fi spus că el 1-a sfătuit pe ginere, dar mai mult nu se poate face.

— Ca urmare, a fost izolat de toţi prietenii, în toţi a băgat Securitatea spaima, nu mai putea asculta nici Europa liberă – o bruiau băieţii cu staţia. Personală, instalată la vecinul de la etaj!

De asta nu-1 pot înţelege pe Ilia Konstantinovski; ultima oară când a dat pe aici, pe la Paris, i-a făcut lui Năvodaru un portret dintre cele mai defavorabile. Cică îi dăduse întâlnire în „Parcul Stalin” (aşa-i zicea Ilia), nimeni nu-i vedea, nu-i auzea, dar Năvodaru era înfricoşat de moarte, nu a vrut să-i spună nimic despre noi. „Am înţeles că era un om terminat!”, a încheiat neterminatul Konstantinovski. Ana nu era acasă, i-am povestit, mult mai târziu, cu precauţii, ce spusese Ilia, dar fără calificativ, numai frica. La care Ana: „Cum să nu-i fie frică: Konstantinovski era ofiţer de NKVD!”

(Am uitat să număr o altă carte neterminată: Lăţeşti, dar n-o pun, ar da 13. Ba o pun! E cartea mea, chiar dacă neterminată – şi a treisprezecea!) (.)

Miercuri, 23 noiembrie 1988

Azi dimineaţă din nou telefon la Bucureşti. Lulu încearcă să ne asigure (ea pe noi!): „E mai bine aşa.”

Aşa e: mai bine aşa – decât. Am înţeles ceva mai mult când, după ce Ana a zis: „Acum are să-ţi fie tare greu, singură.”, Lulu i-a răspuns: „Greul a fost, acum a trecut.”

Or să-1 incinereze mâine, 24 noiembrie, la 12,30.

Lulu a mai strecurat: „Am fost ajutată, în aceste împre-jurări”, dar n-a spus cine anume a ajutat-o. Mă tem că a fost o vorbă, aşa, ca să credem noi că ei n-o duseseră chiar atât de rău în aceşti ani, după plecarea noastră.

Nu pot face nimic din pricina boalei de boală (boala mă-sii, azi şi poimâine!). Uite-aşa mă ţine de prin 13-14 noiembrie. Nu pot scrie – decât cu chin-cu-vai, aici în jurnal. Nu pot bate la maşină: mă zguduie, zdruncină, hurducă (în cap).

Pentru partea „Rupea”: îşi caută, caută, îi crapă buza după un Maestru – nu-1 găseşte, şi-1 face singur-singurel (cum: la oglindă?).

De asemeni, o Carte Capitală (nu ştie care anume – dar ca-pi-ta-lă!), o caută, o caută şi, negăsind-o, şi-o face el, cu mijloacele lui. „Doamne, ce-aş mai citi o carte bună! Cea pe care am s-o scriu eu!”

Sunt nefericit. Capul şi tuşea (ăi junghiul?) şi moartea lui Peter şi neputinţa de a scrie.

Joi, 24 noiembrie 1988

Azi a fost incinerat socru-meu. Dumnezeu să-1 ierte.

Pentru că tot nu sunt în stare de nimic (am copiat 2 pagini, dar va trebui să le recopiez când mă voi ridica): de ce distrug (în sensul că arunc la gunoi) variantele cărţilor? Eu, care scriu un text de câte 15-25 de ori, jumătate (10-12) din cap în cap, bucăţi de câte 3-4-500 de pagini?

Cel mai comod răspuns: de-al dracu1!

Apoi: unde naiba să le mai pun şi pe acelea? Nu au loc.

Apoi: plăcerea de a scrie, pentru a treia oară, pentru a treisprezecea oară, este o. mare plăcere; şi secretă – să-i spun: şi solitară?

Dacă-i aşa, atunci nu interesează pe nimeni de pe lumea asta cum am scris (-o), cât m-am chinuit, cât am asudat, suferit, bucurat, jubilat, deznădăjduit – în fine: ratat, fază cu care se încheie „procesul de creaţie” al meu? Dacă se va fi întâmplat (dar cine să verifice? Doar nu eu!) ca varianta a 12-a să fi fost „mai bună” decât a 22-a – însă 12 a fost aruncată, rămânând 22. Atunci chiar că nu mai este nimic de făcut, de reparat, de restabilit.

Ei, da: dorinţa mea cea mai. Clocotindă este să păstrez cea mai bună variantă – însă cum dracu' să ştiu care dintre ele este. Cea-mai-puţin-proastă? De aceea am adoptat, instinctiv, criteriul „cronologic” ca pe unul calitativ: „ultima e şi cea mai aproape de adevăr”.

— Şi merg cu asta (cu care, alta?).

Apoi: ce să se încarce, încurce bieţii eventuali cercetători cu „variantele”? Le ofer eu una singură (să mă creadă pe cuvânt: au fost şi altele, multe, dar cu toatele mult mai proaste decât rămasa!)

Dintr-un jurnal, afli câte ceva despre „jurnalist”. Dar chiar dacă afli, dintr-o ediţie-cu-variante, că scriitorul Cutărescu a trecut prin fazele a, b, c (dar mai ales prin d a zăbovit el.) – ei şi? Nici un interes – nici pentru cititor, nici pentru alt scriitor: această „experienţă” este riguros netransmisibilă. Oricât de prostălău ar fi un scriitor (român), nu este posibil să „prefere” o variantă proastă alteia mai puţin proaste (şi pe care nu a inclus-o). O asemenea eventualitate ar fi plauzibilă într-o literatură sever cenzurată, tenace autocenzurată (în care victima este şi-mai-victimă, tocmai pentru că se străduieşte să-i facă pe plac călăului). Dar, ciudat: nu în România. Nu-1 văd pe scriitorul român păstrând variante bune-dar-nepublicabile.

Am eu aşa, ca o impresie, ca o intuiţiune: cunoscând omul, poţi presupune faptele sale, iar cum scrisul este faptă, nu intenţie. Anume că scriitorii români nu (mai) scriu pentru „viitor” – cum ar veni: pentru perioada post-comunistă (sau post-mortem/ă/). Fiindcă ei, scriitorii români, nu-s proşti! Nu-s idioţi sinucigaşi – ca alţii, se ştiu ei. Şi, la urma urmei, are dreptate Barbu cu Săptămâna Securităţii sale: un scriitor care se apucă să scrie fără să aibă gândul la publicare în româneşte, în România, acela este un ne-român; dar ceea ce e mai important: acela nu are strop de talent! Tocmai de aceea încearcă să-şi facă loc în literatură – prin mijloace ne-literare, neestetice: prin „politică”!

Mai discutăm şi noi, Ana şi cu mine, despre ale literaturii valuri şi despre ale literaţilor (români). În câte va rânduri – mai ales în vremea din urmă, când pretutindeni în lume, în jur, pârâie din rădăcini „Stejarul” comunismului – am discutat despre sertarele scriitorilor români.

Eu susţin – dacă am susţinut de atâtea ori în public, prin luări de cuvânt, prin articole, prin intervenţii radio-tv – că să vedem noi ce lucruri de valoare au să fie scoase din sertarele confraţilor, „când va fi momentul”.

Ana e mai puţin optimistă. Ba de-a dreptul rea. Zice:

— Nu „când va fi momentul”, cum pretinzi tu – ci atunci când li se va da voie de la primărie; iar atunci va fi nu „scoaterea” din sertar a manuscriselor de mare valoare, ci. Deschiderea sertarului – punct.

Ne-am certat în lege, de fiecare dată. Ana – care o iubeşte foarte pe Gabriela Adameşteanu – zice: Cine crezi tu că are în sertar manuscrise. „nepublicabile”?

De-o pildă prietena noastră, draga şi talentata Gabriela?

De-o pildă, zic. Cine ştie ce va fi ascunzând sertarul ei.

— Cine comentează manuscrisul unui coleg – prieten în plus – aşa cum a comentat Gabriela Din gară, acela nu are sertar – ce să ţină în el: chiloţi de mătase?

Ah, femeile astea, ce rele sunt ele!

Ziceam că arunc variantele ne-bune. Nu pentru că aş vrea să las impresia cuiva care nimereşte din primul foc (dar se poate spune că am nimerit-o?) – fiindcă a şters urmele travaliului. Am mai spus-o, o scriu şi aici: scriu extrem de greu, cu mari eforturi. Să nu înşele „uşurinţa” cu care dau gata câte o variantă (variaţiuni-pe-o-temă-dată); şi nici plăcerea cu care a fost scrisă. Fireşte, totul e adevărat: şi uşurinţa şi plăcerea.

Dacă aş fi. Nemuritor, mi-aş petrece nemurirea re-scriind 4-5 cărţi – probabil până le-aş strica de tot, de-atâta. Ameliorare -dar ce grozav ar fi! Şi ca s-o citez din nou pe Ana: „Cum ne-am mai distra!”

N-am termometru, deci nu ştiu ce temperatură am – dar mai ştiu: am febră de tuberculos. Şi zău că nu-mi place. Aş prefera o boală zdravănă, o răceală crâncenă, cu peste-patruzeci – dar „cinstită”. În care să mă bălăcesc cu voluptate şi să. Trăncănesc (ce grozav e să delirezi de febră.).

Luni, 5 decembrie 1988

M-am făcut bine – dar nu mi-e bine. Am, în continuare, capul greu, lichefiat conţinutul. Însă nu din cauza bolii a ieşit cartea atât de proastă. Proastă, de rage.

Vorbesc de Sabina. În vechea variantă (era să zic: ultima.), ieşise binişor, însă refăcând-o (din 27 octombrie), am stricat şi puţinul cât era bun. Refăcând, fireşte: am adăugat; adăugând (mai corect: amplificând-o, fiind ea rescrisă de la cap la cap), credeam, simţeam că bine fac, că aşa trebuie să fac, pentru că numai pe mari suprafeţe mă simt bine, putându-mă desfăşura în voie etc.

Se pare că rezultatul este: din contra – am diluat, am înecat, am năclăit.

Am bufeuri de căldură şi mi-e rău (şi cald, cu valuri) de ciudă.

Sunt atât de necăjit, dezorientat, încât mă agăţ de orice pai-pretext: de pildă, mă bate gândul că, dacă m-aş întoarce la stilou, chiar pentru variante, lăsând maşina doar pentru copiat pe curat, ar fi muuult mai bine.

Nu cred, sper. Nu cred – ce sper. Deşi ar fi de încercat, în ultimii ani am trecut (aproape) complet la maşină; mai ştii, de asta voi fi pierdut gustul scrisului de mână.

De când visez un ordinator, mă întreb dacă nu cumva stiloul este unealta cea mai potrivită scrisului.

M-am împotmolit. Rău de tot. Nu mai ştiu cum s-o scot la capăt. Iar dacă mă gândesc (dar nu mă gândesc!) că mi-a rămas puţin timp de trăit.

8 decembrie 1988

Aşa am făcut, cum am ameninţat în însemnarea precedentă: am încercat să scriu cu stiloul. Rezultatul? Tot atât de prost scriu – în schimb, foaaarte caligrafic!

Am citit undeva, într-o foaie de exil, că Istoria. Lui Călinescu are să fie publicată, în traducere engleză (Leviţchi), la Drăgan. Râd-plâng, plâng şi râd.

Vasăzică, acum exact 50 ani apăruse, în franceză, Panorama. Lui Bazil Munteanu. Care, fatalmente, „oprea” literatura în momentul acela: înjur de 1938; după 50 ani, venim să astupăm un gol – cum: cronologic? Dar şi Călinescu se opreşte la 1940 – doar prefaţa, închinată Mareşalului, trece în 1941. (.)

Ieşim în lume cu o oglindă parţială (de atunci, din 1940, s-a mai „scris” multă literatură pe Dâmboviţa) şi părtinitoare -doar n-o să iau de bune ce spunea javra de Călinescu despre Maiorescu, despre Lovinescu.

Mi-e ciudă pe Manolescu. În '81, când a fost ultima oară la Paris, am vorbit mult de o Istorie a literaturii române ce ar fi tradusă – deocamdată – în franceză. A fost de acord să o facă el -pe atunci aveam colecţia la Hachette, însă pentru aşa ceva nu este nevoie de colecţie, s-ar publica oriunde. Numai că Manolescu nu mai dă nici un semn de viaţă. Prin niciunul din oamenii de încredere veniţi încoace nu mi-a transmis un cât de vag mesaj în legătură cu Istoria. Rodica Iulian (îl cunoaşte mult mai bine decât mine) râde, îmi face cu trei degete de la o singură mână un singur gest, dar zice, eufemizant: „Ciuciu!”. Când îi cer detalii despre „ciuciu”, Rodica zice că ce detalii: bou sunt eu, care îl cred pe Manolescu – dar „Niki” însuşi nu mai ştie ce spune, ce promite, ce afirmă. Cât despre trimis. Să trimită Niki, în Occident, un text ne-aprobat de tovarăşii de sus de tot? Adică să-i fie ameninţată rubrica săptămânală?