Paul goma jurnal pe sărite 1978-1993

Aşadar, înapoi, la Sami Damian. Pe Sami voiam să-1. Pedepsesc, băgându-i pe gât manuscrisele mele. Se apăra cum putea, însă. Nu putea refuza. Le lua. După aceea îmi comunica, roşu ca sfecla (cea roşie): „Domnule, dar scrii, aicea, nişte chestii.” „Ce chestii, Sami?”, îl provocam eu.

PAUL GOMA JURNAL PE S ĂR I T E – I 219

Sami însă nu se mai lăsa dus: „Ei, parcă nu ştii ce ai scris. Ţi se face părul măciucă. Nu e bine, zău că nu e bine să scrii aaa. Scrie şi tu mai.” „Mai cum, Sami?” „Mai. Publicabil.”

Ei, uite, eu nu puteam scrie „publicabil”, vorba lui Sami -care, sunt convins, îmi voia numai binele.

Şi uite cum au ajuns lucrurile, după ani, după decenii: Gabriela Adameşteanu, devenită între timp celebritate, recunoscută ca „unul dintre importanţii prozatori” (eu cred că cel mai important), face, de câţiva ani, pe avocatul lui Sami pe lângă mine, nu contează în legătură cu ce, e o chestie mai degrabă administrativă.

Dar nu despre asta este vorba; vorba fiind despre mine, care nu m-am bucurat de normalitatea relaţiilor cu confraţii, cu prietenii, decât prea puţină vreme – cu mare îngăduinţă, cinci-şase ani, în fapt, cel mult un an.

Pentru că, oricare ar fi fost relaţiile mele (apropiate) cu unii dintre scriitorii români, bună, foarte bună era prietenia, dar eu aveam nevoie şi de altceva (nu doar de altceva, dar şi): de un răspuns scris la întrebarea mea, scrisă. Chiar dacă ar fi fost defavorabil mie.

Or, acest răspuns, scris, nu-mi putea parveni decât după ce aş fi publicat o carte. L-am avut, în septembrie-octombrie 1968, dinspre Raicu şi Cristea. Atât. În anul următor, 1969, de cum am anunţat că am trimis manuscrise în străinătate, nu s-a mai scris nimic-nimic-nimic despre mine. Nu ştiu dacă a fost un ordin de sus (mai degrabă, nu), dar cum. Oameni suntem cu toţii, cum toţi vrem să trăim şi, dacă se poate, bine (vorbesc de prezentul de atunci), criticii, chiar dacă ar fi avut ce spune, se abţineau; iar în cazul că nu s-ar fi abţinut, s-ar fi însărcinat responsabilii de publicaţii să-i. Abţină. şi chiar de n-ar fi fost prudenţa unor oameni care, la urma urmelor, credeau că ar avea ceva de pierdut, scriind despre mine, dacă nu încă marginalizat, cu un statut, totuşi, deosebit (o făcusem de oaie, îmi dădusem în stambă, vorba lui V. Duda), ca urmare a trimiterii manuscriselor în străinătate: despre ce să scrie? Merita oare Camera de alături să se scrie despre ea? Dar eu însumi declarasem că „nu mă reprezintă” -atunci? Şi că mă reprezintă romanul Ostinato – foarte bine, să aşteptăm să apară romanul cu pricina – atunci, da, atunci mai stăm de vorbă. Şi cum Ostinato n-a apărut nici în ziua de azi.

Dacă sunt de acord cu mine însumi, să spun că mi-am început activitatea literară, grosso modo, în 1965, înseamnă că am 25 de ani de. Asemenea activitate. Dacă o socotesc şi pe cea din România, vine de se păleşte aşa, că am publicat unsprezece titluri (douăsprezece cu Arta refugii la primăvară), dar, în acest sfert de veac de meserie şi douăsprezece cărţi publicate în mai multe limbi, m-am aflat, nu în margine, ci aiurea – oriunde, nici măcar prin vecinătate. Vasăzică, am scris mereu în româneşte -fără nici un reper în româneşte. Dacă pentru primele trei-patru cărţi am mai avut câte un cititor-doi, pentru următoarele – mai ales de când am venit în exil – n-am avut niciunul. Bineînţeles, Ana -dar Ana mi-e nevastă şi oricât de pertinente ar fi observaţiile sale, ea este prea aproape; bineînţeles, mai sunt Monica şi Virgil – dar ei au altă treabă, ei se ocupă de literatura din ţară şi, oricât ar fi de binevoitori (cu lectura), nu au timp, nici disponibilitate, pentru cărţile mele, scrise totuşi în româneşte; bine-înţeles, a mai fost Alain – dar Alain le citea numai ca viitor traducător.

Şi cam atât. I-am epuizat pe cititorii mei de româneşte. Să-1 pun şi pe Cristovici, care a mai citit, dar tot aşa, în fuga mare, în vederea unui referat sau a unei traduceri.

În ultima vreme, doar Negoiţescu m-a citit cu ochi de profesionist – nu contează ce a scris, asta este altă poveste, contează că am ajuns până la el, în româneşte, el a înţeles ce a înţeles şi scris ceea ce a scris. Mare satisfacţie, fireşte. Numai că e prea târziu.

În ultima vreme, la profesionişti s-a adăugat Raicu. Însă el este, totuşi, un cititor. Infidel, pentru că e prea amabil – oricum şi el vine prea târziu pentru mine.

Fiindcă, dacă admitem că la debut „promiteam”, mutân-du-mă, brusc, pe altă planetă, am devenit altceva, nici eu nu mai ştiu cum să-i zic creaturii monstruoase din mine. Deja acolo, „înainte”, aveam o înclinare naturală spre patetic şi spre. Nu morală, ci moralizare – tot scriind în româneşte ăi tot publicând în ne-româneşte, m-am stricat di tat. Iar acum, la 54 de ani şi la halul de epuizare, de terminare în care m-am adus (fiindcă nimeni altul nu a făcut-o în locul meu), greu de presupus, chiar imposibil de acceptat că mai am vreo şansă de „ameliorare”.

Sunt sfâşiat între senzaţia (dar oare nu mă înşel?) că fac bine ce fac şi cum fac; şi semnalele care mi-au venit, o dată de la Bonifacia (pe care Alain o consideră ratată), a doua oară de la rateul Roman-intim, cel de acum trei ani (pe care şi eu îl consider o eroare) iar recent, repulsia resimţită de Alain faţă de Arta refugii. E adevărat, de pe când se chema Din gară, textul a fost rău primit şi de Monica şi de Adameşteanca (în trecere prin Paris unde, neavând altă treabă.) – dar mai departe? Astra? Sabina? (amândouă acceptate de Julliard, dar necitite de Monica; nici de Alain; nici de nimeni – în afară de Ana). Ca să nu mai vorbesc de cel la care lucrez anul acesta, Roman-intim, şi din care am scris peste jumătate, iar în luna din urmă am rescris în întregime toată prima parte, 222 de pagini.? Şi dacă avea dreptate Alain când zicea că m-am înfundat – şi, în plus, cu încăpăţânare? Poate că da. Dar dacă poate-că-nu?

Vineri, 8 septembrie 1989

A rămas şi Mircea Iorgulescu. Era pe drumul de întoarcere în România, undeva, prin Germania: s-a oprit; s-a întors (nici nu mai ştii ce valoare să dai cuvintelor: ducere, întoarcere, rămânere, acolo, aici, dincolo – aşa am ajuns). El zice: „Liberat”. Liberat, te duci, nu te întorci, nu rămâi – decât dacă s-au clătinat din temelii şi cuvintele.

I-am spus, la telefon, că nu am ce să zic; el a răspuns că nici el. Aşa mai zic şi eu dialog. Monicăi, cu care a stat mai mult de vorbă, i-a explicat (ce-mi explicase şi mie) că nu a semnat împreună cu ceilalţi, fiindcă voia să iasă. Este şi asta o explicaţie; şi că era bolnav – asta este o şi-mai explicaţie. Într-adevăr, dacă ar fi semnat cu ceilalţi, ar fi fost, ca ei, blocat în România. Nu mai ştii să spui ce e bine şi ce e rău. Cică Deşliu frecventează Casa Scriitorilor „ca o floare”; zicând că el a făcut cât a făcut, mai mult nu putea; şi că nu a trimis nici o scrisoare de dezicere – chiar dacă au ajuns unele la Europa liberă. Aşa o fi, nu aşa o fi, nu mai contează, acolo s-au amestecat lucrurile în asemenea hal, că nu mai ştii ce e bine, ce e rău, ce e alb şi ce, dimpotrivă, e albanez, nu mai există vreun criteriu, deci şi cei ca Iorgulescu, alegători de libertate, nu au acţionat decât din panică, din grija de a se prezerva pe ei înşişi, cu orice preţ (lui Iorgulescu i-a rămas în România o fată de 21 de ani, or, numai minorii pot fi recuperaţi).

A avut gură daurită (sau spurcată) cel care a spus, la cafine, după emisiunea cu pricina, că s-a mutat Uniunea Scriitorilor. Poate chiar eu, poate altul să fi spus asta, nu contează: s-a mutat intelighenţia ţării. Fiindcă nu mai este loc nici de descurcare -şi la aşa ceva ne pricepem noi, românii. S-a atins pragul imposibilităţii aranjamentului cu puterea, cu viaţa, „reuşite-le” (cărţile publicate, aici, în exil) fiind fructul acţiunilor individuale, al prieteniiilor, al relaţiilor personale – nu al vreunei structuri. Fiindcă nici nu putea fi vorba de vreo „structură”, pe atunci.

Or, în ultimii trei-patru ani, „populaţia scriitoricească în exil” s-a dublat, triplat, cvadruplat. Iar noii-veniţi au venit în exil şi cu dorinţa, declarată, de a-1 organiza; de a se-organiza. Au venit cu tot cu structura – mentală, administrativă – din ţară şi vor s-o implanteze în exil. Fiindcă noii-veniţi, în cvasi-totalitate, nu au trecut, în România, măcar printr-o „carantină de plecare”; ei, acolo, nu s-au opus, nu s-au manifestat-dimpotrivă, în nici un fel, eventualele „persecuţii” suferite fiind persecuţii-la-grămadă, nu pedepse aplicate, personalizate şi care (pedepse) să-i singularizeze, să-i pre-facă şi interior în „cazuri”. În România ei se aflau într-o structură – uniune a scriitorilor, asociaţie, redacţie, editură etc, iar dacă au cunoscut şi ei „dificultăţi” – erau dificultăţile întregii bresle (adevărat, împărţite pe cap-de-scriitor). În cvasi-totalitate, noii-veniţi au venit. Pentru că nu se mai putea rămâne în ţară – iar impersonalul spune exact care era, care este, în continuare, motivul exilului. Cu toţii erau în România persoane -onorabile, scriitori profesionişti, autori de cărţi, laureaţi ai unor premii prestigioase, voci-autorizate, membri ai unor structuri – şi nu doar membri oarecari, ci şi ai Consiliului, ai Biroului (Uniunii Scriitorilor). Unii trăiau, materialmente, la limita mizeriei (ca Raicu), alţii se descurcau, pe de lături (Iorgulescu), dar tot în cadrul structurii ideologice – radio, televiziune, cinematografie (Nedelcovici) – sau doar aşa, fiind din fire descurcăreţi, nedând mare importanţă relaţiilor cu prim-secretarii de judeţ, cu şefii Miliţiei, ai Securităţii, spunându-şi că nu mijloacele contează, ci scopul, iar dacă scopul era o revistă, o carte, de ce nu? Chiar dacă mulţi dintre ei nu împărtăşesc opinia lui Noica, o aplică: Românul nu se impune prin istorie (fapt moral), ci prin cultură (faptă spirituală).

Am un nou stilou – Ana mi 1-a cadorisit, ca să nu mai plâng de pe urma înţepăturilor lui nenea doctoru'.

Rămăsesem la Iorgulescu – pe când Dimisianu cu tot cu Geta, în exil?

În vizită, Gabriela Adameşteanu – tot aşa: dragă şi aburită.

La 1 septembrie am fost la doctor. Tensiunea: 11/18. Iau un medicament care mă. Nu poci pentru ca să explic ce-mi face el mie, oricum, e de încercare, şi încerc să mănânc nesărat – nici o dificultate: nesărat am fost din fragedă junie.

Am schimbat şi cafeaua.

Sâmbătă, 9 septembrie 1989

N-am ce nota – asta notez.

Ba aş avea, dar n-am nici un chef. Şi dacă aş, ca să zic aşa, sucomba? (care o fi infinitivul lung: sucombaţionare?).

Duminică, 17 septembrie 1989

Nu-i bun medicamentul ăsta: nu-mi scade tensiunea, din contra! În schimb îmi provoacă o stare de tâmpizare totală. Dorm mult şi greu şi gros, dar nu profund, mă trezesc obosit. Iar când sunt „de veghe”, trag în jug la veghea aceea. Niciodată n-am simţit că pământul e atât de greu şi că mă apasă de jos în sus (ceea ce e cumplit!) şi mă înghioldeşte în călcâie.

În plus, m-am ales cu o bronşită. Alte medicamente, altă căciulă. N-am fumat de ieri, de la orele 14,00 (azi e 12,30).

Turbez, noroc că n-am putere.

Mari, 19 septembrie 1989

Ieri, 18 septembrie, am fost la Dr. Metzianu. El a ieşit demult la pensie, însă pentru „băieţii săraci” acordă consultaţii.

Extraordinar acest doctor-fară-arginţi (am apelat la el în alte rânduri, o dată a venit la noi, nu a cerut o centimă)!

Mai întâi: m-a ţinut, menţinut, reţinut mult timp în cabinet, întins pe masă, în vederea luării tensiunii. Mi-a luat-o. A mormăit: „Eşti prea agitat – nu te mai gândi la cauză, acum eşti la mine în cabinet! Să mai încercăm o dată.”

După o pauză substanţială, mi-a luat iar tensiunea: „Hm, hm. Chrrr, fhrrr. Ceva mai bine, dar tot proastă.” -şi iar mai stăm de vorbă şi iar îmi ia tensiunea.

Mă uitam, de jos în sus, la figura lui de şobolan jumulit pe la mustăţi şi simţeam cum încep să iubesc şobolanii.

„Domnu' doctor”, am zis la un moment dat, „luându-mi tensiunea, ce faceţi: constat sau tratament?”

S-a supărat – de formă, presupun. M-a repezit: „Dumneata vezi-ţi de cărţile dumitale, nu te amesteca în cardiologie!”

Am băgat de seamă că nu a zis „medicină” ci, precis, „cardiologie”.

Am oftat, de altfel oftatul, la mine, a devenit de multă vreme un tic. Ne-nervos. Aşa, din alint. Apoi din obişnuinţă.

„Ştii de ce oftezi?”, m-a întrebat doctorul Metzianu. „Din lipsă de oxigen. Ştii de ce ai lipsă de oxigen? Fiindcă fumezi!”

Nici nu m-am ostenit să-i răspund. De fiecare dată când îl consultasem, îmi ceruse să suprim tutunul – ştiam că asta o cere tuturor pacienţilor, chiar celor care nu vin la el pentru că ar fi bolnavi, ci aşa, ca să-ăi facă un examen periodic.

Bineînţeles, eram pregătit să-1 aud interzicându-mi fumatul. Şi pregătit să-i răspund că tutunul este una din cele trei bucurii care mi-au mai rămas pe lume. Apoi: cu două zile în urmă oprisem ţigările, o zi şi jumătate, dar azi dimineaţă uitasem şi fumasem iar.

După a zecea (dacă exagerez, apoi în minus) oară, mi-a zis să mă ridic de pe masă, dar să rămân aşezat: mi-a luat tensiunea doar de trei ori.

„Trebuie să suprimi tutunul! Ştiu-ştiu-ştiu ce-ai să zici: că e una din puţinele plăceri rămase. Ascultă la mine: dacă nu suprimi tutunul, acum, azi, nu apuci Crăciunul, şi-atunci n-ai să mai ai nici o plăcere din cele rămase!”

M-a impresionat ameninţarea, desigur. Nu apuc Crăciunul? Dar nu mă puteam lăsa aşa, cu una-cu două. Am zis că am să reduc numărul de ţigări; că am să aleg cele mai uşoare ţigări exitente pe piaţă; că am să re-trec la pipă.

„Nu! Fumatul se lasă ori nu se lasă, nu există jumătăţi de măsură. Ori continui, şi-atunci.” – şi doctorul Metzianu a deschis uşa spre salonul de aşteptare, i-a făcut semn lui Filip să intre, i-a pus mâna pe cap. „şi-atunci băiatul ăsta rămâne orfan de tată – până la Crăciun, am zis! Încetezi fumatul acum! Pe loc!”

Ca să scap – ce şantajist, Moş Metzianu!

— Am zis că. Bine nu mai fumez; deloc, deloc. Şi promit să mă plimb. Mult-mult. Şi promit să slăbesc, sunt prea gras-gros!

Am promis totul. El mi-a scris reţeta. Filip rămăsese în cabinet, Metzianu şi-1 păstra la îndemână.

I-am mulţumit, ne-am luat rămas bun. Am repetat promisiunile.

„Jură că te laşi de fumat, din clipa asta!” – ţinea clanţa uşii, nu ne lăsa să ieşim.

Eram într-o situaţie. Nu-1 puteam da la o parte, ca să ies. Darnici să jur.

„Bine, jur.”, am zis.

Ne-a condus până la lift. Până să vină liftul, m-a pus să re-jur că mă las de fumat, azi! Altfel, până la Crăciun.

A venit liftul. Doctorul a fost mai sprinten. A deschis uşa liftului şi a ţinut-o cu amândouă mâinile: „Jură pe capul copilului că nu mai fumezi, începând din acest moment! Jură pe capul copilului.”

La început am încercat s-o dau pe glumă – glumă cu Metzianu?

„Jură pe capul copilului.” începuseră să se audă bubuituri în cuşca liftului, chiar glasuri supărate. Ne cereau să lăsăm liftul, dar doctorul îl ţinea pe loc: „Nu dau drumul liftului, până nu juri pe capul copilului!”

Metzianu era într-o ureche: ce-mi păsa mie de supărarea colocatarilor lui pe faptul că el ţinea liftul? Însă.

Bietul moş: avea o figură atât de neajutorată, de jalnică, ţinându-se el cu mâinile amândouă de uşa liftului.

Filip m-a luat de mână. A început să mă strângă. Moş Metzianu a întins o mână, împreună cu a lui Filip a luat-o pe a mea, a înălţat-o până pe creştetul băiatului.

„Jură. Hai, jură. Pentru băiat, te rog eu.” „Jur”, am zis.

„Acum puteţi pleca!” s-a înviorat pe dată Moş Metzianu, ne-a împins în cuşcă, a strigat spre cei care strigau să aibă răbdare, că nu dau.; – nu cred că a zis: tătarii, necunoscuţi în acest regiment.

În timp ce coboram, l-am văzut cum ne făcea semn cu mâna: de parcă i-am fi fost nepot şi strănepot.

În lift pufnisem în râs, zisesem că ce chestie, ce figură, doctorul!

— Filip era insensibil la observaţiile mele. Ajuns în stradă, am zis: „Ai văzut cum m-a obligat să promit? Ba chiar să jur?” „Pe tine nu te obligă nimeni să fad ce nu vrei tu” – mi-a ars-o Filip.

Am bălmăjit că da, că oarecum da, dar să vezi, că, uneori. Şi, pentru că oricum scăpasem din ghearele doctorului, am dus mâna la buzunarul drept, am scos pachetul de ţigări, am luat o ţigară; din buzunarul stâng am scos bricheta.

„Ai jurat. Pe capul meu.”

M-am trezit. Într-adevăr, jurasem – dar nu oricum (bestia de Metzianu!). I-am întins lui Filip pachetul şi bricheta – ţigara neaprinsă am lăsat-o pe jos.

„Dacă am jurat.” – şi m-a podidit râsul. „Pe capul copilului meu. Ce şantajist, acest car-di-o-log!”

Acasă, am aşteptat-o pe Ana să se întoarcă de la slujbă -ca să-i povestim: alternativ, simultan! La urmă, cum se întâmplă în familia noastră, ne-a povestit Ana ceea ce noi nu povestisem: cum mă pusese Metzianu să jur – pe capul copilului!

— Că nu mai fumez!

Şii nu mai fumez, dacă am jurat (pe capul copilaşului.).

Eu cred că şi aparatele îi erau traficate; sau le „dirija” el. Avea din acela, mare, de perete, puteam vedea şi eu: de la 18,5 cu 13, doctorul-fară-arginţi a tras, a tras, până a (am!) ajuns la 16 – „Dacă mai rămânem, te aduc la 15!”

Măcar de-ar fi adevărat. Ar trebui să fiu ajutat în. Jurământ de bronşită. Am una ca pe mână. Tuşesc, îmi ţiuie, vâjâie urechile, mă doare capul, mă doare sufletul. Nu pot lucra. Nici citi.

Sâmbătă 23 septembrie 1989

Mă simt ceva mai bine, cu toate că am palpitaţii, îmi vâjâie cumplit urechile (încât mă trezesc din somn). Dacă nu iau în seamă „accidentul”, înseamnă că nu mai fumez de o săptămână!

Şi când te gândeşti că am fumat vreme de 40 de ani (cu pauza obligatorie din timpul puşcăriei): cea mai îndelungată activitate a mea.

Copiez. Câte două-trei pagini pe zi din Piteşti, pentru Solacolu. Încă n-am ajuns la jumătate.

Lunii 25 septembrie 1989

Azi i-am dat lui Daniel Pujol Astra s-o citească şi să facă vreo douăzeci de pagini de traducere-probă. Poate că el va fi noul traducător.

Vinerii 29 septembrie 1989

S-ar părea că azi împlinesc 2 (două!) săptămâni de când nu mai beau tutun. Nu-mi dau seama dacă medicamentele luate îmi fac bine, ori dimpotrivă, dar suprimarea tabacului e te-ri-bi-lă!

Fiindcă nu pot lucra!

Luni 2 octombrie 1989

Gurile rele gureşe: am 54 de ani. Să-mi fie de cap! N-a fost bine că am dat Jurnalul la citit în jur: mari supărări – deşi pe toţi i-am menajat (dar pot să le spun asta? Am să pot!). Cum ar fi fost mai bine? Să tac? Probabil. (.)

Luni, 9 octombrie 1989

Palpitaţii, eretism (erezie.). Am fost la spitalul de alături, Notre-Dame de Bon Secours – dar n-am obţinut „loc” – pe loc -abia în 20 ale lunii. Of! Că mulţi bolnavi mai erau (bolnavi) înaintea mea!

Sâmbătă, 14 octombrie 1989

Ieri am avut un schimb viu de cuvinte cu Alain: după ce că abia-abia găsesc traducător (de altfel, el mi 1-a recomandat pe Pujol), când acesta lucrează mai. Cu spor, Alain îi bagă pe gât, de tradus urgent, nişte texte trimise de Sorin Alexandrescu, marele cunoscător al literaturii române cotidiene – printre ele Nedelciu, bun prozator, dar pupincurist încă de la stagiul de pionier, Titus Popovici.

Alain, extrem de subtil: „Cine-i ăsta, Titus Popovici? Cel care a scris Bijuterii de familie?”

L-am rugat să nu facă pe prostul: ştie foarte bine cine e şi ce a scris Nedelciu la gazetă, cine e Titus Popovici. Dacă se ia după Salex Amsterdamescu, n-are decât să promoveze literatura tituspopoviciană în Occident, dar eu îl rog pe el, cel ce mi-1 recomandase pe Pujol: să-1 lase în pace, să traducă ce are de tradus; prin contract.

După masă: îmi telefonează Măria Mailat: a petrecut seara de azi-noapte cu Alain şi. S-a îmbătat rău de tot (îmi pare rău pentru el) şi a rostit o diatribă de vreo oră împotriva mea: cică sunt antisemit feroce, am influenţat-o şi pe Ana, mai sunt: antimaghiar, antiţigan, anti- – şi că, lasă, că mă aranjează el! O opresc pe Mailata şi o rog să nu mai continue, fiindcă n-o cred.

Din păcate, Mailata a dat anume amănunte pe care, de la sine, nu le-ar fi putut inventa – trimiteri la Arta refugii, Pâszty, Kirâly, Engelman. Ce se întâmplă cu Alain?

A mai apucat să spună Măria Mailat că Alain „merge, acum, cu Ţepeneag, cu Breban”.

Meargă cu cine i-o plăcea.

Seara, mi-a telefonat Alain. A început cu „Ce mai faci?” A trecut la: „Eşti mulţumit de Pujol?” – la asta nu i-am răspuns. M-a asigurat că e bun traducător (fiindcă îl cunoaşte pe taică-său!), eu am râs, crezând că a fost o glumă, Alain s-a mâniat şi mi-a trântit, grămadă: Jurnalul (Căldură mare) – unde-1 beştelesc pe Ţepeneag (de parcă nu l-am fi beştelit împreună!); încăpăţânarea mea „de a scrie mereu, mereu, despre aceleaşi lucruri care nu interesează pe nimeni”, structura mea „intolerantă faţă de minorităţi”, cărora le-am zis: „minorităţi înlocuitoare” – şi alte păcate. I-am zis: „Bine, Alain, bine, mai vorbim mâine, văd că azi încă nu te-ai trezit din beţia de ieri, cu Mailata.”

Mi-a închis telefonul! şi eu aş fi făcut la fel.

Luni, 16 octombrie 1989

Am terminat de copiat Piteşti, pentru Solacolu. Au ieşit 162 de pagini, „speciale-Dialog”. Aşadar, am dactilografiat acest text între 9 septembrie şi 16 octombrie.

Pujol înaintează în Astra, cu traducerea.

Marţi, 17 octombrie 1989

Am condus-o la gară pe. Mioriţa Jecu (Barbu). A îndrăznit să telefoneze la mine! N-ar fi îndrăznit nici de data asta (a mai fost la Paris), dacă n-ar fi obligat-o prietena ei, nemţoaica.

Ne-am găsit defazaţi. Vreau să spun: eu i-am găsit (a vorbit şi de Silviu), ea nu mi-a spus cum mă găseşte.

Miercuri, 18 octombrie 1989

De ieri am reluat corectarea RI. Capitolul XI din 1. Azi am început capitolul XII. Sper ca în acest an (mai am două luni şi jumătate) să definitivez (ce expresie de pe la noi!) prima parte (vreau să zic: I şi II).

Sâmbătă, 21 octombrie 1989

Trudesc (sic-sic) la copierea ultimului capitol, XII, din RI. Cred că mâine îl dau gata (şi el pe mine).

Şi ca şi cum n-aveam eu destule hibe pe la trup-şi-suflet: ieri, curăţindu-mi urechea stângă, mi-am înfundat-o de tot. Până acum toate tentativele, toate mijloacele: apă caldă, ulei special, topitori de cerumen, aer – n-au dat rezultate. Îmi vâjâie şi mai cumplit urechile (eu care credeam că mai rău nu se poate, se vede că şi eu tot de la Râm mă trag – râmând.), mă întreb dacă nu cumva, tot scormonind (tot aşteptând! Ha! Citit mai sunt!), nu-mi voi fi spart. Hymenul stâng-urechic.

De la Monica citire (ea de la clandestinitatea scriitoricească vizitându-i, pe burtă, târându-se pe fundul şanţurilor municipale din al 19-lea arondisment): încă de acum 4-5-6 luni Ţepeneag şi Breban s-au manifestat. În România. Au imaginat ei (pentru Temps Modernes) un fel de anchetă, de altfel curat-literară; au trimis – ori a adus Breban, călătorul, de la Bucureşti, răspunsurile (duse, desigur, tot de Breban). Unii scriitori, ca Manolescu, aflând care este punctul de pornire (adică Breban-Ţepeneag), au declinat invitaţiunea. Dar „tinerii”, schimbul-de-mâine-crescut-la-Flacăra-lui-Păunescu-ăi-la-Amfiteatru – dar mai cu seamă „băieţii lui Breban” au acceptat. S-au întreturnat, Securitatea a intervenit: 1-a luat din scurt pe cel mai brebanist – Buduca.

Cică l-ar fi scuturat zdravăn. Groşan, alt incondiţional al lui Breban, ajuns aici, la Paris, umblă cu Moş Ajunul, anunţând: „Tot tineretul vrea uniune cu dom' Breban şi cu dom' Ţepeneag în frunte!” (acest Groşan, bun scriitor, se zice că e o mare ţoapă).

Fireşte, comentariile îmi aparţin. Monica mi-a dat numai informaţii brute. N-a mai zis nimic de Ţepeneag, aproape în silă îl pomenea şi pe el, ca a cincea roată la căruţă. Monica şi „tactica” ei! Asta îmi miroase a. împăcare cu Ţepeneag -foarte bine, am să le trimit o telegramă de felicitări!

Acum, a propos de Alain: Breban nu a renunţat la visul lui de putere (contrariul m-ar fi mirat). Este convins şi o spune înjur: „apres Ceauşescu”, cum se fasoleşte el, pă franţozeşte, el are să fie „solicitat”! Chemat de cei de acolo, ca salvator! Nu merge până la a pretinde rolul de Salvator-General (al PCR), dar de planul doi, sigur! De astă dată şi 1-a asociat pe Ţepeneag – cum făcuse acum câţiva ani cu Tănase. Şi, ca şi atunci, Breban. Distribuie portofolii, posturi, funcţii.