Paul goma jurnal pe sărite 1978-1993

Nu-mi vine să dactilografiez capitolul XII din II. Aşa, nu-mi vine.

Azi am început un fel de Fals jurnal de exil. Mă rezem pe însemnări din acest caiet. În el am să dezvolt ceea ce, fatal, în caiet consemnez (când consemnez) pe fugă. O să văd ce iese, după zece-douăzeci de pagini; şi dacă merită să zici pe larg ceea ce poate fi spus pe scurt. Sau: deloc.

Miercuri, 31 mai 1989

Aseară a trecut Alain pe la noi. Să vorbim despre traducere. Am făcut eforturi grozave, ca să nu-mi dau drumul – a observat şi Ana, chiar cu glas tare, în timpul „discuţiei” cu Alain.

Focul a luat proporţii de incendiu când i-am semnalat pasajele eliminate de el din traducere. Cum am spus: pentru că Alain mi-e prieten bun; pentru că ţin la prietenia cu el; pentru că ne cunoaştem de aproape douăzeci de ani, pentru că la traducerile făcute de el după venirea noastră în exil am colaborat – în sensul că am discutat, ne-am „târguit”, în perfectă bună credinţă. De aceea mi-am semnalat cu sinceritate (ca între prieteni, nu?) obiecţiile; şi am făcut-o pe un ton neutru, ba chiar uşor povârnit spre glumă – ca de obicei, din 1977 încoace!

El însă era capsat de mult (de când?; şi dimpreună cu cine se excitase?) şi puternic (de ce?). Am înţeles din discursul său că îşi repetase „interpelarea”, o va fi făcut în discuţiile cu altcineva (cu cine: cu Mălina Vornic?). Reproşurile lui la adresa mea: De la o vreme, nu vreau să mai ţin cont de cititorul francez şi de sfaturile prietenilor – francezi, care-i cunosc pe cititorii de franceză din Franţa. Că, în scris – de la o vreme – mă repet, mă repet, mă repet; nu numai în cartea asta, dar în general, în toate (?). Şi să nu mă mir dacă cei de la Julliard nu de florile mărului au spus că mai întâi să vadă cartea asta, Arta refugii, înainte de a se angaja în cheltuieli cu următoarele.

Nu l-am întrerupt, deşi aveam „contre” la fiecare cuvânt!

El a continuat – pe text: Cutare pasaj e „insuportabil” (lagărul de prizonieri sovietici de la Slobozia, amintit în tren). Cutare pasaj e „insuportabil” (cel cu Kiraly Jozsi).

Monologul lui mânios a durat vreo jumătate de oră. Când s-a oprit – singur – eu am trecut la semnalarea celorlalte pasaje. Ca şi cum nu le-aş fi auzit pe cele dinainte.

La cel cu „limba lui Paszty” Alain a justificat astfel: din moment ce mai înainte, în dialog, el, Alain nu putuse traduce în franceză „reaua vorbire” a lui Paszty, ce rost să mai vină explicaţia naratorului, cea cu limba-lui-Paszty?

Am zis: De acord: nu s-a putut traduce dialogul, dar pasajul „indirect” trebuie tradus. De ce? Fiindcă aşa cred eu, autor; că trebuie tradus.

La pasajul cu Femei-şi-Ioji la cârciumă – Alain a spus că pe acesta nu 1-a tradus pentru că ar fi trebuit să pună note în subsol (şi a spus câte, la acest pasaj, câte în total – cică peste o sută de note explicative).

Eu i-am adus aminte că data trecută vorbise de şapte note mari şi late, de unde au ieşit o sută? Alain s-a înfuriat, m-a somat să spun eu cum aş traduce în franceză Bidosolăh şi jocul de cuvinte în jurul lui Kiraly. I-am răspuns că el ştie şi ungureşte şi franţuzeşte, să găsească el echivalenţe – cât despre note: nu-i nevoie de nici o notă, în text se explică ce înseamnă fiecare.

Alain nu s-a lăsat. De parcă ar fi fost viaţa lui în joc, nu l-am văzut niciodată în asemenea stare de ostilitate (şi de acea dată nu era beat!) – şi nădăjduiesc din toată inima să fie ultima oară.

La un moment dat a spus: PAUL GOMA JURNAL PE S ĂR I T E – I 181 „Nu vreau să-mi mai reproşeze jurnaliştii că am tradus cum am tradus această carte!

Perfect confuză fraza. I-am spus că n-am înţeles absolut nimic. Mi-a întors-o: „Eşti chiar atât de prost?” – însă nu cu iritare, ci cu ură.

Alain cel bun, cel blând, Alain prietenul meu mă ura.

„Chiar atât-de – nu”, a intervenit Ana, zâmbăreaţă. „Cam ca tine – da”.

Alain a înghiţit găluşca. Am revenit, întrebându-1: „Cine, când ţi-a reproşat ţie, traducător, slăbiciunile de fond ale cărţilor mele?” „N-am zis 'de fond'!” m-a stopat Alain. „Şi dacă am zis 'mai' – am greşit, nu mi s-a 'mai' reproşat – dar nu vreau să mi se reproşeze.” – însă nu spus ce anume.

Minute în şir am dat amândoi târcoale adevărului. Până când Ana a zis: „Dar spune, Alain, ce-ţi stă pe buze, că Paul e antisemit!” „N-am zis niciodată aşa ceva.”„ „Atunci ce te-a deranjat: că-i pişcă pe unguri şi pe ţigani?” a întrebat Ana.

Alain a negat cu putere. Cu îndârjire. Însă felul în care nega spunea adevărul. După o vreme, Alain o trânteşte: „Eu credeam că Joji diblaşul e ţigan.”

Stupoare. Ana cunoştea nu numai cartea, ci şi personajele reale – i le-am povestit de atâtea ori, încât ar fi putut ea scrie această carte.

„loji diblaşul e ungur, nu e ţigan.”, am zis eu, prosteşte.

„Eu aşa citisem”, a făcut Alain, răsfoind. Traducerea.

„Nicăieri nu e scris că e ţigan”, am zis, bătând cu palma într-un exemplar în româneşte.

„Am înţeles!” a zis Ana. „Te deranjează că Joji e ţigan -dar dacă e ungur? Aşa îţi convine?”

Intervenţia Anei a favorizat alunecarea în. Glumă.

Minute lungi am bătut apa în piuă, dând târcoale adevărului -pe care Ana, cu instinctul ei (dublu) îl desemnase la început.

Când am ajuns la final – în care, la sugestia lui, termin cartea pe vorbitorul de la Securitatea din Mediaş, însă nu renunţ la pasajul cu mama fetelor săsoaice şi nici la fostul final (parţial) -iar ne-am luat la harţă. Fals: fiindcă numai Alain a vorbit: că mă repet, mă repet, mă repet. Că am mai spus asta – de zece, de o sută, de o mie de ori.

Apoi, spre miezul nopţii, am discutat, paşnic, despre altceva. La un moment dat el şi-a cerut iertare că a fost „atât de dur”.

A venit vorba despre Eliade. Alain a spus că Eliade era infinit mai înţelegător; că Eliade avea totală încredere în sugestiile lui, ale lui Alain – iar când se întâmpla să nu fie de acord, venea cu argumente – nu ca mine.

Ana a intervenit, spunând că eu sunt incapabil să-mi apăr propria carte „cu argumente” a la Eliade. În primul rând, nu sunt Eliade, în al doilea. Nu se face să-ţi aperi propria carte – ei, când cartea e a altuia – altă poveste.

„Singurul „argument„ pe care Paul îl produce – faţă de tine, prieten al lui – este: Fiindcă eu ţin la.

— Personajul, pasajul în chestie.”, a explicat Ana ceea ce Alain ştia foarte bine – de douăzeci de ani.

Ne-am despărţit târziu. Buni prieteni. Ce să zic.

Astănoapte n-am putut dormi.

Singura mulţumire a mea (mai ales datorită Anei şi intervenţiilor sale oportune – „lauda” la adresa mea, că nu mă las dus de mânie, ca de obicei) e că m-am stăpânit (de aceea nici n-am putut dormi!): nu i-am reproşat lui Alain nimic; n-am ridicat tonul, nu l-am repezit, nu l-am. Prostit (cum a făcut-o el cu mine, pentru întâia oară!). Într-un cuvânt: nu m-am lăsat tras pe terenul pregătit de el (se vedea, se simţea: de cum intrase, ştiusem că el, Alain, prietenul meu, vrea să-mi facă o nefăcut, să-mi ardă el un proces, o demascare.), în scopul de a provoca o ceartă; o ruptură.

Acum, că m-am mai liniştit: cred că bine am făcut (dar cit mă costă o asemenea „înţelepciune”!

— Nu-i mai simplu şi mai economic să-ţi dai drumul mâniei? Ca Ahile cel peleian?).

Bine am făcut, chiar dacă Alain a păcătuit faţă de mine, cenzurându-mă, suprimându-mi pasaje, dând explicaţii aiurea, aiuritoare şi care nu explică decât reaua-credinţă a lui din acest moment greu pentru el. Aşa că bine am făcut că nu i-am aruncat în obraz adevărul-şi-cauzele.

Greu, greu şi pentru ei. Lucrează ca o vită, va fi tradus binişor peste 30 de volume – apoi cartea asta a mea. I-am spus şi lui ceea ce până atunci numai mie îmi spusesem: „Arta refugii e o carte blestemată, o carte cu ghinion, şi pentru editurile mele – le-am schimbat – şi pentru editorii mei (m-au schimbat, s-au „schimbat„ înde ei) şi pentru prieteni ca Gabriela Adameşteanu şi Lucian Raicu.

— Acum pentru prietenul şi traducătorul meu, Alain.” (.)

Mâine mă duc la Angers. O conferinţă. Cu drepturile omului – în România.

Ceea ce am scris din RI: nu doar prost, ci şi inutil.

PAUL GOMA JURNAL PE S ĂR I T E – I 183

Duminică, 4 iunie 1989

Am fost la Angers cu Madame Combes şi cu Dinu Zamfirescu, iar alaltăieri la colocviul organizat de Fondation du Futur, la Marea Adunare Naţională.

Aseară, când m-am întors, am găsit scrisoarea de răspuns de la Lang (fireşte, e de acord). În seara precedentă Monica îmi telefonase ca să-mi spună că s-a difuzat o depeşă a AFP cu hotărârea Ministerului Culturii de a invita la Bicentenar 11 scriitori români din România. Ca să vezi: fiindcă n-am ştiut adresele lui Cangeopol şi ADM, ei n-au fost invitaţi în primul eşalon, sper. Deci Lang s-a ţinut de cuvânt. A înţeles că astfel, „răsplătind” pe cei curajoşi, chiar şi „prudenţii” vor prinde curaj. Ar cam fi timpul, fie şi pentru scriitorii români.

Nu mai ştiu nimic de Alain de marţi, 30 mai, când a fost la mine, să „discutăm” traducerea. O să aflu, poate, azi.

Sunt îngrijorat – pentru Alain: el a contribuit la „însămânţarea” neliniştii: i-au scăpat nişte vorbe despre editură: le-aş putea interpreta (dar nu le interpretez!) ca „semnale, avertismente” (că nu mă port frumos? Că mă scobesc în nas?), altfel nenea Alain mă bate la palmă şi-mi suprimă. Editura.? Prea sunt numeroase – şi tulburi imbricaţiile – atât cu persoanele de la Gallimard, de la Albin Michel (referatele), cât şi cu proaspătul Julliard. Sau Alain a vrut să se laude cu „influienţa” lui? Dar nu era nevoie, el ştia că eu ştiu: el este foarte influient!

Extrem de obosit. De multă vreme n-am mai făcut atâta efort – pentru atâtea „cauze”. Măcar de-ar ieşi ceva din astea.

25 iunie 1989

N-am mai notat de atâta vreme, pentru că scriu Falsul-jurnal. Am comis până acum vreo sută de pagini dactilo.

Îmi merge. Convenabil. Mă simt ca peştele în apă – mai ales atunci când sunt rău. (.)

(însemnările au intrat în Jurnal de căldură mare.)

Vineri, 30 iunie 1989

Ca un făcut: abia am pus pe hârtie (în Fals-jurnal) discuţia despre o eventuală Uniune a Scriitorilor în exil (idee aruncată la cafine, după masa-rotundă de apărare) că, iată: ^peneag şi Nedelcovici se aştern pe organizatorie! (.)

Monica şi Alain: cică Ţepeneag s-ar fi dus la Budapesta, ca să reînvie Les Cahiers de l'Est. Foarte frumos din partea lui că vrea să reînvie revista, dar ce-o fi având prefectura cu Budapesta?

Să nu uit: prin 24 sau 25 ale lunii a fost pe la mine Ara Kovâcs cu încă doi unguri-unguri. I-am dat Calidor, Patimile şi ultima carte a Oanei Orlea. Ara Kovâcs a recidivat, a venit şi a doua zi să vorbim.

Ne-am înţeles bine, numai că chestiunea rămâne: cât timp va dura libertatea în Ungaria? Kovâcs se teme că nu prea mult. Eu cred altceva: când cineva (adică şi un popor) a plătit tribut de sânge pentru a avea libertatea aceea – aşa, şchioapă cum e – nu e uşor să i se. Ia. Numai românii, cei care sunt convinşi că totul li se dă (deci: şi libertatea) pot gândi că altul o pierde ca şi ei: că are să i se ia înapoi. A. Kovâcs e ungur, dar a trăit în România, de aceea. (.)

Ieri, ziua mea onomastică. Mi-au telefonat ca să mă felicite Măria Brătianu şi Marie-France Ionesco. Seara, la „Coupole”, cu Ana şi cu Marie-France. (.)

Duminică, 2 iulie 1989 începând cu solstiţiul de vară (mai exact: de la 20 iunie), colaborez la Europa liberă.,., să auzi şi să nu crezi! Ratesh, în ciuda. Referinţelor foooarte prieteneşti ale prietenilor („băiat bun, dar apucaaat” – eu fiind acela!), mi-a propus; eu am răspuns: „Să facem o probă.” Se pare că am trecut proba aceea, deci am fost acceptat.

Până acum i-am trimis două articole a câte patru pagini fiecare şi un altul de trei şi jumătate. Azi am mai scris unul, am să-1 trimit mâine.

Mărturisesc, surprins: fac treaba asta cu plăcere, deşi din greu: fiecare text îmi cere trei-patru-cinci variante. N-or fi geniale, dar după opinia lui Ratesh, îmi ies „binişor” – încurajatoare încurajările maestrului Ratesh.

N-am mai colaborat la EL demult, nu-i plăceau lui Vlad Georgescu textele mele, le găsea „prea violente” şi prea mă amestecam eu în „istorie” (asta însemnând că-i atacasem pe căcănari, pe lingăi ca Dinu Giurescu, Condurache, ori mă dădusem la prietenul său, Larry Watts)! Cum din luna mai 1988, când Focke s-a îmbolnăvit, n-am mai colaborat nici la Deutsche Welle (lăsând locul tovarăşului Băleanu, recent adus de la Casa Scânteii, devenit „Herr” şi „comentator politic”).

Sper ca Ratesh să nu mă găsească „violent”, vreau să spun: americanii să nu mai creadă că lovind în Ceauşescu, lovesc în PAUL GOMA JURNAL PE S ĂR I T E – I 185 democraţia americanică.

Chiar dacă un text de patru pagini îmi ia o zi întreagă de trudă, ce nu face omul pentru o bucată de pâine. După ce am recunoscut că o fac pentru bani, să re-recunosc că o fac şi din plăcere: mă împotmolisem în scrisul meu, mă apucase saţul. Nu mai vedeam pe unde calc – romanul-intim, falsul-jurnal. Pauzele umplute cu o treabă utilă (si aducătoare de ceva bănuţi) mi-ar face bine. Oricum, las dracului RI, dacă mai scriu ceva pentru sufletul meu, apoi numai false-jurnale – în câte volume oi putea. E cea mai leneşă manieră de a face literatură, nu? Ba da.

Azi s-a anunţat că în Rusia se publică Arhipelagul Gulag!

Ce va fi zicând (dacă n-o fi zis deja) autorele? În sinea lui trebuie să fie tare bucuros, las1 că şi în. Sinea altora (ca mine.).

Mărturisesc, spăşit: şi eu aş fi bucuros dacă mi-aş vedea tipărită în româneşte cartea Patimile; şi Gherla; şi Ostinato; şi. Măcar Soljeniţân şi-a văzut fiecare din cărţi imprimată mai întâi în ruseşte, iar ruşii lui au putut, clandestin, lua cunoştinţă de ruseasca lui. Pe când eu. Bineînţeles, comparaţie forţată, dar orişicâtuşi.

De la o vreme a început să-mi fie teamă de o eventuală tipărire. Asta o fi ca şi prea multă puşcărie (care te face să nu mai doreşti libertatea de afară). Mă tem că scoaterea la lumina limbii române are să fie o deziluzie pentru toată lumea (în ea mă includ şi pe mine); şi că „legenda” a fost alimentată de traducerile bune, pe care detractori şi binevoitori le bănuiau superioare originalului.

În stare normală (situaţie normală), scrii cât scrii la o carte -după ce o publici, o consideri „fără întoarcere” şi nu te mai ocupi de ea, mergi înainte, la alte scrisuri, la alte publicate.

Eu, dac-aş fi fost publicat, n-aş fi căzut în mania variantelor, uneori până la stricare. Nu e deloc de exclus: orfevrul migăleşte lucruşoare pentru că este incapabil să facă sculptură.

Cu cât mă apropii de sfârşit (care vine, vine, vine, calcă totul în picioare), mă văd în România; „pentru o carte – una mică” (sau două; sau nouă). În România, dar numai pentru asta; pentru atât. Nu mai am ce face în ţara mea. Prietenii, câţi mi-au fost: parte la cimitir, parte la exil. La ce, pentru cine m-aş întoarce – în cazul în care ar fi posibilă întoarcerea? Şi unde – în România? Cu excepţia lui Raicu – şi el Jidov Rătăcitor, ca mine – toţi ceilalţi plecaţi mai au pe cineva, mai au ceva-ceva în ţară: care un părinte, care o soră, o verişoară, un petic de grădină, o casă în care ar putea fi adăpostit, ca între neamuri – dar eu? Eu n-am nici la, nici în ţară. Prietenii care mai trăiesc se. Desprieteniseră de mine încă de pe când eram în România (ca să nu aibă necazuri).

PAUL GOMA JURNAL PE S ĂR I T E – I 186

Apoi între noi a coborât ca un zid: timpul. Şi nu doar timpul – al nostru, paralel; al fiecăruia, separat – dar mai ales resentimentele. Ei: geloşi pe mine – că am plecat, i-am abandonat; eu: gelos pe ei – că au rămas, astfel abandonându-mă. Ei au rămas acolo – cu apartamentul lor, cu slujbuliţa lor, cu chefurile lor căcăcioase, cu cărţile lor – pocite de autocenzură, schilodite de cenzură, otrăvite de întrecenzură – dar când ei îşi arată obiectul (tipărit) zic: „Uite ce-a rămas.” – chiar dacă nu este adevărat: a rămas. Mai mult decât fusese iniţial – da, dar e carte, tipărită. Ce să vorbim, când ne-om întâlni? „Ce să mai vorbim!” vom spune cu toţii, în cor şi pe rând, în „ecou”. Şi ne vom despărţi, uşuraţi, bucuroşi că scăpăm ieftin – dar mai geloşi, mai ranchiunoşi, mai resentimen-tari: fiindcă „celălalt” a avut noroc (nu ca el); şi-a făcut viaţa (nu ca el, stricat-o); că „celălalt” are o nevastă nasoală, dar fidelă (nu ca a lui, curvă).

Luni, 3 iulie 1989

Scriu în continuare, dar pentru că am trecut de miezul nopţii, am pus data corectă (?). N-am putut adormi, nu pot dormi, iar acum suntem în 3 iulie, orele 1,30 fix.

Şi, uite: nu mai am ce spune. E-he, câte ai de spus atunci când ai terminat de spus totul.

Adevărul: Filip m-a trezit (aţipisem), trântind uşile. Acum bietul băiat (care nici el nu putea dormi) citeşte în salon.

„Am insomnii”, îmi explică el. „N-ai un somnifer şi pentru mine?”

Nu, n-am somnifer: eu nu-dorm şi fără somnifer. În schimb (?), i-am oferit o carte de-a mea, ultima apărută: Calidorul, în franceză.

Filip n-a apreciat defel, defel umorul meu devastator.

Îmbătrânim, îmbătrânim şi nu mai sfârşim.

Filip m-a întrebat dacă nu nu mă plictisesc niciodată – că el se plictiseşte uneori. I-am răspuns că. Nu mă întrebasem niciodată, însă acum că mă întrebase el, răspund: nu.

„De ce nu te plictiseşti?”, m-a întrebat.

N-am ştiut ce să-i răspund. Şi nu i-am răspuns. Am ridicat grăbit din umeri şi am şters-o, ca un laş.

Ce era să-i spun? Într-adevăr, nu mi-a venit niciodată această „idee”: că nu mă plictisesc. Iar la de ce? Ce să-i răspund? Că un scriitor nu se plictiseşte (el îi plictiseşte pe alţii)? Chiar de este adevărat, nu se spune.

Ce întrebări idioate! Încă una: „Ce te-ai face dacă ar fi să iei viaţa de la început?”

PAUL GOMA JURNAL PE S ĂR I T E – I 187

Fireşte: „Tot aia!” (nu: asta, ci aia).

(.) Ora 2,15 dimineaţa – mă duc la culcare.

Vineri, 21 iulie 1989

Au venit bestiile de la URSAF (?), ne-au luat televizorul, pick-up-ul, amplificatorul, radioul.

Ieri am vorbit cu Nabokov. Apoi cu Madame Gilles, venită în locul Blanchardei (vine de la Flammarion, unde 1-a editat pe Breban; înainte de a-mi spune asta, am simţit că n-o să ne înţelegem).

Am scris Jurnal de căldură mare (Encore un effort, Roumains/). Acum îl umplu cu umplutura cea umplutică.

Sunt bolnav, stors. M-a epuizat Monica şi al ei „complot”, apoi Căldura mare; apoi aşteptarea căcănarilor care ne-au furat lucruşoarele – unde mai pui că nu erau ale noastre: televizorul, al lui Alain, pick-up-ul de la Monica, amplificatorul şi radioul de la Cristovici (şi el le primise tot de la Monica.).

Şi dacă m-aş pune pe jos şi-aş deceda? Da, şi să mai răcesc, dracului.

Duminică, 23 iulie 1989

Ieri, la telefon, Cornel Dumitrescu de la Lumea liberă, New York. Îmi cere „O carte, s-o publice în foileton. I-am propus (şi îi trimit mâine jumătate din) Culoarea curcubeului. De asemeni mi-a cerut în-cuviinţarea de a reproduce textele de la E. L. difuzate: „O sfântă indignare„ şi „Barbara Hendriks”. I-am dat cu bucurie.

Azi dimineaţă, Solacolu: îmi cere pentru Dialog. Articolele de la Europa. Te pomeneşti că or fi bune – sau oamenii gentili. Mi-a mai zis că, dacă bat la maşină „altă carte”, el mi-o publică! „Dar să nu fie mai groasă decât Calidorul, că nu se-ndoaie!” (la agrafat). Drept care azi am pus pamblică nouă la maşină şi am început a bate Arta refugii. Am făcut cinci pagini „speciale-Solacolu”. Presupun că au să fie două caiete (volume, deh!)

Căldură mare. Îngrozitoare. Azi-noapte n-am putut închide ochii din pricina ei. Probabil nici la noapte. (.)

Miercuri, 26 iulie 1989

De trei zile: bolnav. Gripă-de-căldură! Abia azi a început a PAUL GOMA JURNAL PE S ĂR I T E – I 188 se mai domoli vipia. Ţine de mai bine de o lună. O s-o regretăm noi în restul anului.

Transcriu, pentru Solacolu, Arta refugii. Cu mare bucurie, în ciuda efortului de a scrie „pagină-Solacolu”. Am făcut treizeci şi trei de pagini. (.)

Sâmbătă, 29 iulie 1989

Ieri am fost la Julliard. În sfârşit, am cunoscut-o pe Madame Gilles. Am dejunat cu ea şi cu Nabokov. Am făcut contracte pentru Astra şi pentru Sabina. Uşurat (am să-mi pot cumpăra ochelari).

Nu se mai poate face nimic anul ăsta cu Arta refugii. O publică în februarie 1990. „Dar”, zice ea, „nimeni nu ne împiedică să publicăm Astra în toamna lui '90”. Aşa să fie? Aşa să fie!

Acum soarta mea atârnă de traducător. Şi cum lui Alain în mod cert n-are să-i placă deloc Astra (căci ce face ea, Astra?

— Repetă, repetă, repetă.

— Repeţiri insuportabile lui).

Am copiat, pentru Solacolu, cincizeci şi cinci de pagini din Arta refugii. Azi şi mâine termin prima parte (circa şaptezeci de pagini).

Luni, 31 iulie 1989

Telefon de la Cornel Dumitrescu, de la N. Y. A primit mss-ul: din octombrie începe să publice Cutremurul. Încearcă să publice „şi carte”. Vrea să-i ceară lui Solacolu 20-30 de exemplare din Calidor, să le vândă în America.

Zi proastă altfel. Nu mă mai difuzează la Europa liberă. Ratesh s-a dus în concediu, în America, am vrut să vorbesc cu Stroescu – am renunţat: ce să vorbesc cu Stroescu? Oricâtă nevoie de bani aă avea, „preţul” e din cale-afară de pipărat – pentru mine.

Cornel Dumitrescu mi-a spus că a auzit: la Europa liberă vine director Botez. I-am spus că nu cred. Şi nu cred.

Sunt bolnav, bolnav. Cred că şi de mânii: din pricina Europei libere.

Lui Alain nu i-a plăcut Jurnal de căldură mare – zice: „Nu cred că Monica a spus la telefon exact ce relatezi tu.” „Foarte bine, nu crede – nu pentru Monica ţi-am dat să citeşti – ci pentru tine. Am relatat exact ce am vorbit cu tine la telefon?”

A tăcut. A schimbat vorba. A luat să citească Astra. Nu-mi fac nici o iluzie. Nu-1 poţi obliga să-i placă – ce nu-i place (înainte de a citi!).

Am recitit paginile din Arta refugii publicate de Tudoran în PAUL GOMA JURNAL PE S ĂR I T E – I 189

Agora: proaste. Şi străine.

Marţi, 1 august 1989

Bolnav, indispus; am copiat puţin la maşină. Am renunţat. Nu-mi găsesc locul, totul mă nemulţumeşte, mă doare capul, îmi vâjâie urechile.

Bine-bine, astea sunt semne de boală trupească. Dar eu ştiu ce-mi dă mie simptomele de boală trupească: sufletul!

M-a indispus, m-a iritat Virgil Duda.

I-a trimis lui frate-său, Lucian Raicu (din Israel, unde a emigrat de curând), un manuscris. Un eseu.

Straniu animal, acest eseu – ca o sirenă: cap de femeie, trup de peşte. În primele părţi explică (convingător) caracterul românilor; şi inacţiunea scriitorilor. Când am zis: convingător, n-am spus că m-a convins şi pe mine.

Până aici, toate bune. Numai că mai departe Duda se ia cu o violenţă de neaşteptat de. „disidenţi”, de „dătătorii de sfaturi de la Europa liberă”. În final, Duda propune instituirea unui fel de tribunal care să judece crimele criminalilor – care crimnali? Criminali – autori ai căror crime? Nu se înţelege.

Iar eu nu înţeleg cum de Raicu mi-a dat să citesc asemenea bazaconie. Citesc, paralel (şi pentru „medicaţie”), Gogol al lui Raicu. Şi mă întreb: nu cumva s-au. Gogolizat şi ei, fraţii? Altfel de ce au pierdut busola, simţul realităţii, simţul orientării (în spaţiu)?

Duda a stătut frumos, pe fesele sale personale, fără să crâcnească, în România. Cum a ajuns în Israel, a prins glas! Cică în România a suferit cumplit de. Umilinţa sfaturilor de la Europa liberă! Doamne, că mare-i lumea. Chiar şi Ţara Sfântă.

Miercuri, 2 august 1989

Azi-dimineaţă l-am condus pe Filip la gara Montparnasse: pleacă băiatul pentru patru săptămâni la Plougasnou, în Bretagne, la un stagiu de voile. El fiind primul mariner din familiile noastre reunite.

La întoarcere am copiat trei pagini; am abandonat. Am chiar „ambalat” manuscrisul şi l-am pus bine, separat de dactilogramă. Asta vrând să spună: am luat hotărârea să mă odihnesc măcar trei zile în care să mă plimb (cât mă ţin picioarele – care nu mă mai ţin), să casc gura la case, la oameni, mai ales la femei (gura, nu sufletul meu cel curat!).

Şi chiar m-am plimbat! Am făcut vreun kilometru întreg, după care am dormit ca un nou-născut, trei ore în şir! Când m-am trezit, hotărât să recidivez, am constatat, în talpă, beşica triestină!