Paul goma jurnal pe sărite 1978-1993

Am mai re-dactilografiat câteva pagini din RI. Nu mare lucru, dar se umflă, se umflă (sper! Nu ca Berger!).

Marţi, 28 martie 1989

Azi am reuşit să (scuzaţi cuvântul:) bag în PEN şi pe Deşliu.

Mărturisesc: îmi pare bine, mai bine pentru Deşliu decât pentru Dinescu. Motivele – evidente: Deşliu este unicul scriitor român care, după ce a făcut rău, a recunoscut public – şi n-a mai făcut. Mai rău – sau tot atâta, de unde un cântar pentru porcării?

— A făcut Beniuc: nu numai că nu regretă ce-a făcut, dar pretinde că bine a făcut; Jebeleanu – nici o vorbă despre trecut, Nina Cassian: ce-oi mai fi vrând – „autocritică ca la comunişti?” Că-ca! Acum, că-ca e în America, refugiată şi ea, mă rog frumos.; Banuş – nici atâta. Crohul – Bacilul Croh, (uite, nu mai ţin minte cine-i zicea aşa, deşi parcă Tita Chiper). Cât despre Preda. Croh şi Gafiţa îl vor fi convins că Delirul e o carte anticeauşistă!

Imediat după ce l-am împins pe Dinescu în PEN, mi-am reproşat că îl „uitasem pe pe Deşliu – ar trebui psihanalizată „uitarea”. Aşa că, diseară, la Europa liberă, Deşliu are să se simtă mai puţin singur; mai puţin urât de confraţi – pentru că îşi recunoscuse erorile.

Vineri, 31 martie 1989

Ieri am terminat partea I din RI. Circa 175 de pagini. Azi am început II.

Tot ieri am fost la PEN, la Tavernier: am dus, „fişele” cooptaţilor, am pregătit terenul şi pentru „Viitorii” (dea Domnul să fie atât de mulţi, încât s-o ţin numai într-o navetă la PEN!) si, desigur, să-i mulţumesc – pentru prezent şi pentru. Viitor.

Tot ieri, scrisoare de la Tudoran. Seara, la telefon, tot el; vrea un interviu pentru azi, la ora 16, ora Parisului.

Trebuie să mă pregătesc.

Luni, 3 aprilie 1989

Azi, la Europa liberă: masă rotundă în jurul Calidor-ului în româneşte (apărut la Solacolu!): Monica şi Raicu.

Vorba lui Caragiale către Mihalache Dragomirescu: „Am auzit că ai scris despre mine – nu crezi că m-ai lăudat din cale-afară?” şi cum Mihalache tăcea, neştiind ce să zică, Nenea Iancu a continuat: „Eu nu cred.”„ (iar ăsta a fost un banc).

La cafine Alain a venit cu ideea unui text de susţinere a lui Dinescu, a lui Deşliu. Ca de obicei: îl facem. la telefon, adunăm semnături tot prin telefon.

După două, trei zile de vară-vară, azi: iarnă de-a binelea. Brrr!

Fâs-fâs – cu partea a Ii-a din RI. Ce-oi mai fi vrând?

A murit Nicu Steinhardt – Monica mi-a spus. Dumnezeu să-1 ierte. Cică ar fi murit de inimă, după ce a constatat că în ultima sa carte cenzura a introdus fragmente. O întreb pe Monica: „ce fel de fragmente şi din care autor?” Nu ştie, nu cunoaşte amănunte, aşa i s-a transmis (cine: transmiţătoarea Dimisiancă?). Eu nu cred că aşa s-a întâmplat. Iar dacă da, atunci ar fi pentru întâia oară – întâmplarea.

Joi, 6 aprilie 1989

De ieri am lăsat oleacă RI ăi m-am apucat să dactilografiez, pentru o eventuală publicare în Dialogul lui Solacolu, Patimile după Piteşti.

Aseară, cu Ana, la Marie-France. Ionesco tot mai obosit -/en a marre.

Vineri, 7 aprilie 1989

Am mai dactilografiat ceva (până la noua pagină 15/25) din Patimi.

Cu textul de protest pe care adunăm semnături – o poveste. Povestea sade cam aşa: de acord, îi apărăm pe persecutaţii Dinescu, Deşliu, Petrescu, A. D. M. (Monica îi dă mereu cu Blandiana, Blandiana, că şi ea e foarte persecutată, sărăcuţa de ea, mai s-o arestuiască băieţii lui Nicu; ori ai lui Gogu). Am făcut textul de protest, adunăm semnături. Dar, zic unii (semnatari): există mai multe categorii de persecutaţi – patru (zice altul), nu una singură. Ar trebui să facem alt text de protest di-fe-ren-ţi-at! Şi să se deschidă dosare, să consemnăm acolo care, cât, cum, când, pe unde, a făcut el bine. O aiureală. Le-am spus că eu am să protestez pentru toăi persecutaţii: uniform – dimpreună cu Moş Tavernier, iar cei care fac dosare nuanţatoare să facă bine să nu-mi telefoneze, că nu le răspund!

Mai cinstit Ion Omescu. El a refuzat să semneze! Cică el nu semnează „pentru Deşliu”! Alain – el încercase să-1 convingă să semneze – după ce şi-a epuizat argumentele, 1-a făcut pe Omescu. Băşinos (rămâne de aflat: în franţuzeşte, cum presupun, ori în româneşte?) – de aici mare tragedie, mare! Omescu s-a supărat „definitiv” („Am ajuns să ne certăm pentru Deşliu?”, a clamat Ion), Alain i-a trimis o scrisoare de scuze. Acum aşteaptă rezultatul răspunsic.

Bietul Alene: are parte numai de buni-prieteni de genul acesta, abia i se cicatrizase rana pricinuită de iubitul şi tovarăşul său de credinţe legionaro-comuniste Bernea (care refuzase să semneze Apelul nostru împotriva distrugerii satelor şi bisericilor – în fapt, semnase, de ochii lumii, apoi revenise şi-şi „retrăsese” semnătura – din pricină de. „un cumnat, care va avea de PAUL GOMA JURNAL PE S ĂR I T E – I 171 suferit„), că uite-1 acum pe punctul de ruptură cu Omescu. Îmi pare rău pentru el, dar îi atrăsesem atenţia că Omescu n-are să semneze – nu „pentru Deşliu”, ci aşa; din principiu – al lui principiul.

Foarte obosit. De mâine înapoi la RI – Patimile. Mă enervează.

Duminică, 9 aprilie 1989

Acum (ora 15,00) am încheiat „campania-pentru”.

Am redactat textul de protest, i-am pus în ordine alfabetică pe semnatari: 50 până acum – or să mai fie, mai cu seamă saşii şi şvabii care vor veni în masă („valuri-valuri”, vorba lui John Vinocour.).

Obosit de moarte. Biata Monica: şi ea, strivită de slalom, de eforturile de a ţine seama de fiecare din cei persecutaţi, de a ţine seama de nazurile unor semnatari. Îmi comunică ultimele veşti-din-ţară: Blandiana tare ar vrea să fie şi ea apărată, cooptată şi ea în PEN Club – dar. Ea să nu ştie! Uite-aşa! Să facem noi în aşa fel încât bestiile de la Bucureşti să nu ştie că ea, Blandiana, ştie că. A fost apărată-cooptată-etceterată; Pleşu: vrea şi el să fie apărat (dar ce face Monica: îi întreabă dacă vor să fie apăraţi? Mai în sânge, mai ă point?

Cu sau fără garnitură?

— Ei, mai dă-o dracului de persecuţie din asta!). Dar, trimis la Bacău – se duce, nu se poate opune (chiar nu se poate? Ori i-e lenea-pleşului?). Cică are să scrie el de-acolo un text şi mai „tare” decât al lui Dinescu! (Ce fac băieţii: concurs?)

Bogza: a semnat un fel de „memoriu” – dar: numai pentru uz-intern (să nu care cumva să fie scos din ţară şi difuzat la Europa!); protestează – dar numai a propos de Dinescu – cerând să fie reprimit la Romlit (Dinescu, nu Bogza). De ce numai Dinescu?

Dixit Marele Geologza cel Plopatic (şi pe Ceauşescu pupâncuratic): „Dinescu a folosit metafora, nu ciomagul, ca Deşliu!”

Ca să vezi! Şi nu l-am pomenit pe acest ticălos bogzic la cei care, deşi mâncaseră mult căcat comunist, nu au recunoscut şi nu au regretat – cum a făcut Deşliu; c) „ştirea (precum că Bogza cel Mare apără slujba lui Mircea cel Mic) să fie dată întâi unei agenţii neutre, în nici un caz la Europa liberă„! Dacă ne-am lua după Meridianul Sovietic, ar trebui să încredinţăm ştirea Tass-ului (dar şi ăsta s-a „stricat„ – e-he, ce timpuri, timpurile lui Stalin pe care Bogza îl slăvea „umil”.).

Marele memoriu in-te-ri-or (mult s-au scremut – dar şi când a ieşit, ce-a ieşit: un fâs administrativoid – dacă-i pe aşa, de ce nu-1 vor fi semnat şi Manolescu şi Iorgulescu şi Dimisianu şi Eugen Simion şi.? Că tot nu iese memoriul din normele bresle-tice ale Uniunii Scriitorilor din RSR?)!

— A fost semnat, deci, de: Bogza, Doinaş, Hăulică, Paler, Paleologu, Pleşu, Sora.

^tia măcar au semnat. Ceea ce nu e puţin lucru la un scriitor român, căcăcios din tată-n fiu.

Monica îmi spune: Buzura. S-a internat în spital, de frică.

Înainte dea se băga sub ţol, i-a transmis Monicăi (prin Dimisianca?) rugămintea-din-urmă: „Doamna Monica să-mi facă numai critică estetică”! Ceea ce înseamnă că psihiatrul maramureşean a învăţat şi cuvântul „estetic” – de unde: de la Gogu Rădulescu?

Ah, scriitorul român cotidian!

Marţi, 11 aprilie 1989

De două zile scriu puţin: nu mai pot suporta poziţia aşezat (nici în-picioare). Am dureri mari în coloana vertebrală.

Am zis: nu pot suporta poziţia aşezat, dar culcat e şi mai rău, în ultimele două nopţi n-am putut dormi de durere.

Ieri, la telefon, Samama: Odille aşteaptă referatele (Ies rapports) „de la Lyon”. De ce de la Lyon? Întreb eu, dar dulcea telefonicatoare nu ştie decât că răspunsul acela are să vină pe la sfârşitul lunii.

Luni, 17 aprilie 1989

Am scris, de mână, capitolele III şi IV, azi am început capitolul V. Dureri persistente, supărătoare (nu insuportabile). Nu ştiu ce e, de unde vine şi nici nu vreau să ştiu: fiiindcă abia atunci am să fiu bolnav, bolnav.

Frig, ploaie. Cumplit de obosit. Trăiesc ca în ceaţă. Şi mi-e frig. Aflu (dar nu de la Monica – Doamne fereşte!): „Unul dintre semnatarii protestului a semnat. Aici, la Paris! Hăulică! Hau-hau!”

Bine-bine, Hăulică a fost de când îl ştiu eu (1965) o javră, un unsuros – de asta a şi putut face atât de bună revista ceea, Secolul 20: o garanta el, cu „dosarul” (gurile rele vorbesc de epoleţi).

Da, da. Da – dar acest Hăulică a semnat, totuşi. Nu ca marele anticomunist Bernea – care şi-a retras semnătura – din motiv de cumnat – e-he, cumnatul la pictorul român genial! Nu ca Iorgulescu, Manolescu, Eugen Simion, Dimisianu, Liiceanu, Adameşteanu. Aceştia nici nu ştiu că există o hârtie de semnat -ne-ştiinţă pe linia românească a Blandianei. Iar dacă îi vei întreba vreodată de ce nu au semnat şi ei, îţi vor răspunde după noul tipic: „De unde vrei tu, să ştiu – eu – de o. Cum i-ai zis? Listă? Protest?” – chiar aşa: de unde vreau, eu, ca el însuşi să o ştie şi pe asta – după atâtea alte aste, muuult mai importante pentru arta scrisului la român.

Fiindcă ăştia suntem noi, scriitorii români: fruntea laşităţii, crema căcăcioşeniei.

Sâmbătă, 22 aprilie 1989

Să bat în lemn; m-au mai lăsat durerile din coloană. Ceea ce nu înseamnă că am devenit mai bun, mai luminat: tot prost scriu

— Ba, dacă mă iau după mine: şi-mai-prost!

Cică Deşliu ar fi fost internat la Spitalul nu. 9.

Săraca Monica: s-a dat de ceasul morţii pentru ca Liberation de azi să scrie câteva rânduri despre Deşliu – a scris: puţin, dar. Greşit! Ce hahalere, jurnaliştii ăştia (şi, ca în România, abia ştiu să scrie franţuzeşte). (.)

Acum mă doare carnea (sau poate pielea?) pe spate. Ah, de ce nu m-o fi durând pe mine-n cur – de toate ale altora?!

Rău de tot în România – dar să vezi în Basarabia!

Ca să-şi. Procure rădăcini şi fraţi, cumetri, măcar veri, nefericiţii mei de basarabeni îi îmbrăţoşează, îi slăvesc, îi pupă (le pupă şi mâna – de recunoştinţă!) pe târâturi ca Păunescu, D. R. Popescu, Ioane Alexandre (ăl cu cădelniţa şi cu straiţa), pe Băşin Sălaşa, inegalabilul boticellian-oltean, pe Plămădeală, această borâtură basarabeană (păi nu suntem noi, basarabenii, români? Ba da!), pe alde Silvestru, Silvestri (nu contează: tot pseudonime) – toată pleava, drojdia, mâlul „di pişti Prut” (din punctul de vedere al lor).

Când l-am întrebat pe Druţă cum se face că scriitorii basarabeni sunt prieteni la cataramă cu tot ce-i mai puturos, mai jegos, mai suspect în România propriu-zisă, el mi-a răspuns, comunicându-mi jumătate de adevăr: „Ei, nu alţii au venit la noi şi ne-au bătut pe umeri şi ne-au luat în braţe ăi ne-au spus: 'Măi fraţilor! Şi voi sunteţi Români!'

— Ei, nu alţii.”

Am zis: jumătate de adevăr – fiindcă cealaltă jumătate i-am spus-o eu (dupăce mi-a spus – în fapt, reproşat, că nu m-am dus şi eu la Chişinău, să-i asigur pe fraţii mei că (chiar) şi ei sunt români.): „Fiindcă numai ei primeau paşaport pentru Basarabia – nu alţii cum zici. Uite, mie mi-au dat paşaport pentru Franţa, pentru Germania Federală – dar nu pentru URSS – mi-au şi spus de ce: fiindcă sunt născut în Basarabia şi aş putea provoca. Tulburări. N-au primit paşaport pentru URSS nici alţi basarabeni: Leonid Dimov, Marcel Mihalaş, Grigurcu.

— De ce? Fiindcă nici ei nu prezentau „garanţiile„ pe care le prezenta un D. R. Popescu; un Păunescu; un Nichita Stănescu; un Ion Alexandru.” „Da, măi frate”, a acceptat Druţă, „aşa o fi, cum zici – dar dacă aiştea au venit la noi – nu alţii – şi ne-au mângâiat şi neau încurajat!”

Acestea fiind circumstanţele, poţi să le reproşezi că s-au înfrăţit cu dracu1? În neinformare, în naivitatea lor, ei cred în „sinceritatea” unora ca Păunescu, Alexandru, Plămădeală (acest securist caracterizat), „fraţii” lor, ai oropsiţilor care nici alfabet n-au (!) şi care, în disperarea lor de înecaţi, în lipsa unui colac de salvare, se agaţă şi de hoituri plutitoare – ca aceiaşi Păunescu, Bălaşa, M. Diaconescu, Iacoban şi alte „valori”. (.)

Miercuri, 26 aprilie 1989

Ieri, Ana a avut genialnica idee (după ce a dejunat cu Dominique, amica ei de la Ministerul Culturii şi cu încă un tip de la Externe): să-i scriu lui Lang, făcându-i cunoscută situaţia scriitorilor din România. Să-i sugerez („cum ştii tu”, mă flatează nevasta) ca, pentru a-i proteja, să-i invite la Bicentenarul Revoluţiei – iar acolo, la Bucureşti, să fie invitaţi la toate manifestările Ambasadei franceze, ale Bibliotecii etc.

Aşa am făcut. Nu complet – mai am nevoie de o zi. Am scris târâş-grăpiş capitolul VII (de mână). (.)

Joi, 27 aprilie 1989

Am mai scris trei pagini din capitolul VIII. Greu.

Mâine, la 10, mă duc la o expoziţie Rene Char, organizată de Chirac. Tot mâine, la 12,30, dejunez cu vechiul meu prieten (vechi, din 1977, de la Bucureşti!) Charles Mitchelmore de la Newsweek.

Durerile în spate persistă (.).

În drum, pun la poştă scrisoarea către Lang. Sper să facă ceva pentru noi.

Miercuri, 2 (sau 3?) mai 1989

Mi-e rău, rău. Spatele, sufletul.

Astă seară Monica îmi telefonează: că i-a telefonat Tudoran. Fosta soţie (?) a lui Deşliu a vorbit cu bărbatu-său: cică n-ar fi el chiar internat-internat (?), dar e păzit.

Monica intră în panică: „ „Trebuie să corectăm informaţiile date presei – cele în care afirmasem că Deşliu e internat!”

Mi-a spus că înainte telefonase, îndelung, la Liberation, dar nu dăduse de Schiller.

Îi spun: nu cred că „trebuie” să corectăm, noi, informaţiile. Că noi nu trebuie să jucăm cum ne cântă Securitatea: mai tare, mai moale, un pas înainte, doi înapoi. Îi mai spun că eu sunt sigur – chiar fără „informaţii de primă-mână”: Deşliu fusese adus la telefon, ca să-i comunice nevesti-sii (în fine, fostei) că el e bine-mersi – şi ia să nu spună cum i se sugerează din partea Organului.

Monica zice că nu se poate, doar a vorbit „în clar” cu nevastă-sa, trebuie s-o credem pe ea.

Eu îi atrag atenţia: a fost întreruptă convorbirea cu Deşliu? Nu. Deloc, deloc. Atunci? Ne-întreruperea convorbirii este dovada că omul era sub control.

Monica nu pricepe, nu vrea să priceapă.

În continuare, Deşliu a zis – după relatarea nevesti-sii – că el o duce bine, că a renunţat la greva foamei („aveam tulburări de vedere”, cică ar fi zis).

O duce bine; a renunţat la grevă – el singur-singurel, cu mâna lui, fără ajutor neprecupeţit.

Azi nu m-am înţeles deloc, dar deloc cu Monica. Parcă n-ar mai fi de-a noastră, persoană cu care comunici fără să fii nevoit să explici îndelung, îndelat, fiecare fleac. O sperie mai cu seamă povestea cu „internarea” – informaţie dată de noi (de ea) jurnaliştilor; şi care, acum, se dovedeşte falsă.

„Nu se dovedeşte falsă”, zic, „Securitatea vrea să ne împingă să credem că e falsă – şi să dăm dezminţiri!”

Monica nu e convinsă de ceea ce sunt convins eu.

Îmi pare rău pentru ea, dar asta-i.

Sâmbătă, 6 mai 1989

Ieri am avut o convorbire telefonică neplăcută cu Alain: îmi adusese încă de marţi partea a Ii-a din Arta refugii. Am citit, n-am găsit nimic de obiectat.

— Până când mi-am dat seama că suprimase un sfârşit de capitol (ostaşii români răpiţi de „populaţia paşnică basarabeană”/sic/în retragerea de după 28 iunie 1940). Ieri i-am telefonat, i-am spus că găsesc bună traducerea, că am observat suprimarea aceea (de la stână), cu care nu sunt foarte în dezacord – însă nu sunt deloc, deloc de acord cu suprimarea „răpiţilor”.

Stupoare! Alain mi-a răspuns iritat: că să nu-mi imaginez că scriu doar pentru mine şi pentru cititorii români care nu există, ci pentru cititorul străin, care nu înţelege „amănunte”, „fleacuri din astea”. Am încercat să discut calm. Alain s-a enervat, la un moment dat a zis de „românii care or să-mi sară-n cap”. Am întrebat ce fel de români, ce fel de sărit în cap – să-mi explice; el a refuzat. Şi a încheiat pe un „îndemn prietenesc” – ameninţare curată, însă eu m-am prefăcut că nu o iau în seamă: „Scrie ca mai înainte – nu-ţi dai seama cate înfunzi din ce în ce?”

Am oprit discuţia aici (mă şocase: „te înfunzi”, era un şablon bolşevic, ultima oară îl auzisem în 6 mai 1977, când ministrul Coman, generalul Pleşiţă şi colonelu Vasile Gheorghe „predaseră marfa” – adică pe mine – Anei şi lui socru-meu, atunci Coman pusese placa uzată cu „înfundarea în mocirla.”). Am promiţând că vom continua cu alt prilej – oricum, eu cred că pasajul „răpiţilor” nu trebuie eliminat.

Afacerea se încurcă pe zi ce trece – să nu uit: a zis la un moment dat că Arta refugii e prea lungă!

Ia auzi! Prea lungă Arta Refugii. Când îi va fi căzut în cap revelaţia lungitudinii? Cum să nu fie prea-lungă pentru el, care a devenit de nerecunoscut (asa să îmbătrânească Alain?) (.)

Miercuri, 10 mai 1989

Am terminat de dactilografiat ce manuscrisesem.

Aşadar: din partea a Ii-a, până azi: nouă capitole, 125 de pagini.

Dupămasă, la 5, vine pe la noi Antonio Stango, radicalul italian. Vine cu un jurnalist.

Vineri, 12 mai 1989

Am pierdut trei zile (socotind-o şi pe aceasta) cu Stango; cu articolul pentru jurnalul lor, radical (altfel simpatic), cu faimosul jurnalist care, deşi s-a prezentat ca interesat de literatură, tot la porcării măgarice m-a tras: cică să i-1 povestesc eu lui pe Pacepa!

— L-am invitat a circolare! (.)

Luni, 16 mai 1989

(însemnare dezvoltată în Jurnal de căldură mare)

Miercuri, 24 mai 1989

Nu pot dormi noaptea – şi din pricina căldurii care bântuie de zece zile, dar şi din pricină că mă cert (în gând) cu editorii.

Ieri, 23, l-am căutat la telefon pe Nabokov (dar unde e Rusul? În Americaaa!); secretara zice că s-au întors referatele (adică au venit, de întors, Sabina s-a), că sunt bune toate, dar trebuie să vorbeascăcu noua şefa, venită în locul Blanchardei.

„Când?” întreb.

„Nu ştiu – în curând. Dar de ce vă grăbiţi? Oricum, nu înainte de a fi primit traducerea de la Păruit”

Am întrebat-o ce legătură e între Arta refugii – traducerea -şi comunicarea situaţiei Sabinei?

Mi-a răspuns că nu ştie – şi a râs; era fericită că nu ştie!

Mama lor de tembeli!

De vreo săptămână bat pasul pe loc cu RI. Nu merge. Îi ziceam Anei, mai deunăzi: „Dacă-mi iese cartea (RI), are să fie o carte. Ieşită!”

Ha-ha-ha! Am spus un banc!

Nici o veste de la Lang. Am să-i rescriu.

Am recitit Hieroglifele lui Koestler. Utile. M-a frapat (?) opinia lui despre Thomas Mann, consemnată în 1953: „Bătrânul domn, în 1937, vorbea despre sine ca Goethe pentru un Eckermann – ceea ce treacă-meargă. Dar după război a cochetat cu Germania răsăriteană şi a dat nişte interviuri inadmisibile – însă erau admise de cei ce-i citiseră Jurnalul.”

Koestler simplifică lucrurile, exagerând, nu. Ţinta, ci viteza cu care el, K., ajunge la ea, fără menajamente. Eu simplific şi mai mult: Thomas Mann, tipul „intelectualului şovăielnic” (a avut nevoie de trei ani încheiaţi ca să dea o declaraţie publică împotriva regimului naţional-socialist, cel care-1 alungase din ţară, la urma-urmei). Atât de pătruns – şi de preocupat – de extraordinara lui valoare, nu atât universală, cât pentru spiritualitatea germană, încât concepea libertatea ca libertate. A lui, Thomas Mann, şi numai a lui. De a face ceea ce făcea (şi când făcea – după ce îndelung şovăia), de a zice ce zicea el (cum zicea; preţios şi perfect ambiguu) – dar mai ales. „libertatea mea de a nu fi criticat”.

Elogiile la adresa Germaniei sovietice (în 1952!) nu sunt minciunile ordinare ale comuniştilor abia-alfabetizaţi ori PAUL GOMA JURNAL PE S ĂR I T E – I 178 emanaţia fiziologică a fricii-la-tovarăşii-de-drum. Noi nu avem un echivalent, un omolog – în această chestiune; niciunul dintre marii noştri scriitori – aflaţi „dincolo”, la adăpost, în Occident -nu s-a trezit vorbind-scriind asemenea ticăloşii. Mai degrabă: imensa, cubica prostie nemţească; răbufnirea unui om – cine ar fi crezut?

— Foarte, foarte prost. Şi structural imoral.

Hai să citez din însuşi Thomas Mann: „în RDG domneşte cei mai mare respect pentru tot ceea ce ţine de spirit, în măsura în care acesta (spiritul!

— Nota mea) nu exprimă un punct de vedere ostil regimului” (Tagliche Rundschau – Berlin-Est, 2 noiembrie 1952).

În scrisoarea (dată apoi publicităţii) adresată jurnalistului suedez Paul Olberg – care îl „pişcase” – Th. M. scrie: „în zona Est n-am văzut o singură scrisoare de insultă, nici un singur articol de injurii – cum „din întâmplare„, dar nu „din întâmplare„ apar în Vest (.). Violenţa este, se înţelege, un rău şi lagărele de concentrare un teribil mijloc de propagandă (de agitaţie – în sensul „pedagogic„ – nota mea), însă tentativele de a realiza socialismul fără violenţă, ca Beneş, n-au reuşit nici ele.” în 1949, adresându-se scriitorilor maghiari: „Toată admiraţia mea pentru avântul cultural al democraţiilor populare şi satisfacţia de a vedea libertatea totală acordată spiritului creator în regimul de democraţie populară” {Stuttgarter Nachrichten, 9 februarie 1949).

De ce această plecăciune? Fiindcă. Tocmai îi apăruse, în ungureşte, Doktor Faustus.

Dar mă întorc la prima parte a scrisorii către P. Olberg: „Vorbiţi prea mult despre libertăţile politice şi civice acordate poporului din zona germană de Vest – şi uitaţi să spuneţi ce folosinţă se dă acestor drepturi: o folosinţă (întrebuinţare, uzaj -nota mea) neruşinată. Statul autoritar popular are părţile sale neplăcute, dar aduce această binefacere: prostia şi neruşinarea sunt puse cu botul pe labe (li se închide pliscul – nota mea).”

Ei, da! Dacă ar fi după tine, cititor, scriitor în admiraţie, i-ai admira numai „opera” şi i-ai ignora cu voioşie „viaţa”.

Dar nu se poate. Chiar şi el, Marele Thomas Mann, a scris totul cu o singură mână.

Cei care încearcă să-i găsească circumstanţe atenuante (dar ar îngădui el, Thomas Mann, să i se. Îngăduie asemenea circumstanţe umilitoare?) pretind că nu putea refuza „Premiul Goethe” (chiar Goethe!) acordat de Academia cu acelaşi nume, având sediul în Berlin-Est şi condusă de frate-său, Heinrich Mann. Cică. Frate la frate trage.

Futeze! Ca s-o dau pe franţuzeşte. Fraţii nu s-au înţeles niciodată, apoi ar fi o totală necunoaştere a lui Thomas presupunerea că a fost nevoie de Heinrich pentru ca Thomas să accepte premiul acordat de comunişti – în chiar momentul când erau arse cărţile confraţilor săi (dar avea Thomas Mann confraţi? Accepta el că mai există un alt scriitor viu?). A acceptat, pentru că i se oferise încă un prilej de elogiere a lui (Thomas Mann) – nu-1 interesa de unde, dinspre cine şi de la ce venea elogiul.

Nu este adevărat că, la bătrâneţe, oamenii devin mai înţelepţi.

Nu: devin mai proşti (acum vorbesc şi de Thomas Mann).

Fiindcă există o prostie (imensă) la marii „deştepţi”, orgolioşi; am observat asta la Ivasiuc.

Koestler crede că Thomas Mann era aşa fiindcă îi lipsea „la charite?” – citez din traducerea franceză. Asta ar fi mila pravoslavnică. Mai ştii? Poate că Koestler care ştia ruseşte se gândea la dostoievskiana milă – refuzată lui de. Goethe bis?

Sâmbătă, 27 mai 1989

Azi am terminat partea a IlI-a din RI. Încă n-am dactilografiat ultimul capitol, nici nu merită: e prost, prost. Totul: prost.

Citesc, recitesc traducerea Artei Refugii (fără ultimele douăzeci de pagini, pe acestea le mai are de lucrat) adusă de Alain. Bună. Bun traducător Alain. Chiar excelent, când nu e rău.

Luni, 29 mai 1989