Paul goma jurnal pe sărite 1978-1993

Cutare acela fiind, în ochii tăi, dacă nu un colaboraţionist ca văru-său, Oroveanu, atunci un fricos, un laş, un căcăcios – ca. Dar ce: trebuie să iau exemple din artele plastice – din principiu „nepolitice” (!), din literatura noastră dragă nu am material -didactic? Înseamnă că nu se mai răsplăteşte curajul, cinstea, sacrificiul de sine? Fireşte, nu, domneşte aceeaşi „selecţie inversă”: cine s-a descurcat înainte se descurcă şi acum – cu exact aceleaşi mijloace (însă folosind cuvinte întoarse pe dos) – de unde concluzia: nu merită, domnule, să rişti; ce rost are să dovedeşti curaj? E o prostie să te sacrifici (şi dacă ai face-o numai cu tine, dar antrenezi în suferinţă şi nevasta şi copilul şi neamurile – şi prietenii, dacă ţi-au mai rămas.). Pentru cine să faci toate astea: pentru cei care, acum, că se face împărţeala, nu numai că nu-şi oferă şi ţie ceea ce pe drept ţi se cuvenea din ciolan, dar nu-ţi lasă măcar o bucăţică, măcar de leac?

Cum să ofere, ei, când lor nu le ajunge? Iar când se gândesc (le trece prin minte, asta da) că tu ai putea să te apropii, să revendici parte (sau partea), dar mai bine să nu-şi aducă aminte. Că mârâie!

Cum se explică textul Gabrielei Adameşteanu în România literară din 18 ianuarie '90? Păi, s-ar explica prin. Confuzia care domnea atunci, fiindcă de-atunci, e-he, s-au schimbat multe. A fost scris (cu inima, adevărat), drept care, atât autoarea articolului, cât şi restul „breslei” a (u) considerat că şi-a (u) făcut datoria şi au trecut urgent la alte cestiuni arzătoare ale lor, fiindcă au, nefericiţii.

Aseară, pe Canalul Antenne 2, la Fred Mitterrand, scriitorii, la Bucureăti. Penibili toţi ardelenii: Blandiana (dădea mereu din gene, ca o fetiţă, te apucau fiorii, fiindcă luminile reflectoarelor de televiziune sunt nemiloase, în privinţa cuconiţelor); Buzura, care nici mai mult – nici mai puţin reproşa francezilor că. Nu fac efortul să priceapă literatura codificată scrisă în România. Ca de obicei, căscat, Dinescu (a început să devină prost-obraznic). Vulpescu, umil şi inconsistent, dar revendicativ (el este opozant, domnule, nu disident!). Bun, Sorescu, scăldicel Manolescu (îl simt inconfortabil în scaunul pe care el şi 1-a ales), Hăulică unsuros, ţiparnic, descurcăreţ ca totdeauna. Singurul care m-a pomenit, şi încă de două ori, a doua oară şi cu La Cellule., a fost un necunoscut mie, Al. Călinescu de la Iaşi.

Care era marea lor problemă – le-o pusese Fred Mitterrand, gata-numită: „Sindromul Saura”: or să poată, ori ba să scrie – fără cenzură? Iată întrebarea potrivită la locul potrivit.

Sorescu a dat cel mai rezonabil răspuns (nu-1 mai ţin minte care, fiindcă a repetat imaginea cu scafandrul şi cu „presiunea”), dar cred că el – şi ca poet şi ca oltean inteligent – are să scoată foarte bine cămaşa. În general, poeţii. Aşa-şi-aşa eseiştii, criticii, istoricii (nu-s de plâns), de plâns fiind prozatorii din evantaiul Buzura – H. Simionescu. Şi degeaba promitea (îşi promitea, îşi dădea curaj) Buzura zicând că de-abia aşteaptă să poată scrie un roman. Irealist. N-o să-1 scrie. Nu te dezbari atât de uşor de obişnuinţe căpătate în 25 de ani de scriere-după-dictare. Şi nu este vorba doar de „obişnuinţe”, ci de întregul sistem de gândire, funcţionând codificat, aluziv, şopârlaic şi perfect obedient.

La întrebarea lui Fred Mitterrand, repet, afirmativ răspund poeţii – prin natura lor şi a poeziei – şi eseiştii. Prozatorii, ba.

Aşa că, în această privinţă.

Eu am ce publica. Fiindcă am scris în totală libertate (nu în stare-de-libertate, ci în: conştiinţă-a-libertăţii) şi când eram acolo şi, desigur, după ce am plecat.

Asta ar fi una: libertatea cu care am scris – de când scriu, adică de 25 de ani (din 1965).

A doua: libertatea ar fi putut să o câştige şi alţi prozatori români exilaţi, dar nu pot fi luaţi în seamă decât cei care au continuat să scrie în româneşte: Papilian, Nedelcovici, Mailat (presupun), Manea. Ceilalţi: Tănase, Ţepeneag, Orlea, Iulian – trecând la franceză, au ieşit din joc, vreau să spun: acest „joc” – a avea sau a nu avea cărţi de publicat, pe loc, la (un eventual) Bucureşti. Pentru că aceştia vor avea nevoie. De traducere în româneşte.

O întârziere deliberată în publicare (la Bucureşti), dacă va fi penibilă pentru mine (care, vai, nu sunt etern.), nu va fi neapărat în folosul celor de acolo: oricât m-ar întârzia pe mine, ei tot n-or să aibă timp material să scrie, peste noapte, aşa cum eu am scris de la bun început – încă o dată: este vorba de libertate. Cine ştie: poate că le va fi mai uşor celor din generaţia următoare, „textiliştilor”, să treacă la o proză rezolut liberă, decât „realiştilor” de tip Buzura.

De astă vară, de când am citit eseul lui Duda, mă tot întreb cum să numesc acest sindrom (mi-ar fi foarte la îndemână să-i zic pe numele scriitorului – dar nu-mi vine). Şi care, iată, nu-i atinge numai pe cei exilaţi (care abia după ce se asigură că se află la adăpost, încep să-şi plătească poliţele), ci şi la cei ne-exilaţi, dar cărora le-a căzut în cap. adăpostul; deci reacţionează exact ca Duda.

Vineri, 9 martie 1990 între timp, am vorbit cu Monica la telefon despre emisiunea lui Fred cu scriitorii. Ana a văzut astă-noapte partea a doua, cu „forţele vii” – se înţelege: politice, dar cu „pregătire”. Au participat miniştrii Pleşu, Sora, apoi Liiceanu, doar atât a apucat Ana să-mi spună:

— Nu ştiam noi, aici, dar ei, acolo, au rezistat, cu toţii!

Şi Monica zisese cam aşa ceva, despre scriitori:

— Dar toată lumea a rezistat, în România – începând cu Vulpescu.

Asta o fi „problema” noastră, a românilor – la urma urmelor, una de compatibilitate a timpurilor (şi gramaticale): cum să facem şi să dregem noi ca, după ce ne-am aranjat o viaţă întreagă cu puterea, să iasă, să reiasă că. I-am rezistat (ca Vulpescu); că am făcut opoziţie – ca Sora; Ana mi-a povestit că tembelul de Frederic Mitterrand era cucerit, strivit de faptul că Sora, în 1947, se întorsese din Franţa în România, după ce publicase o carte la Gallimard.

— Cum să nu se întoarcă în România, dacă fusese expulzat, ca spion în slujba sovieticilor! Zice Ana.

Judecând după rezultatele imediate, merge treaba, se rezolvă acea problemă tricoloră: se vede că este suficient ca cel în cauză să închidă ochii şi să se arunce în. Hai să nu-i zic minciună, doar neadevăr.

— Pentru ca totul să meargă, uns: nimeni din jur, de alături, nu-1 pune la punct – oare de ce? Nu pentru că fiecare are ori va avea de apărat minciuna lui? Nu pentru că nimeni dintre prezenţi nu fusese cu adevărat prezent, în timp, când alţii („Poporul”) aveau nevoie de el?

Şi merge, merge moara mistificării: automistificarea. Merge ca trenul, ca o coadă la ceva care există. Merge ca un bulgăre de zăpadă, pentru că fiecare îşi spune: „De ce nu şi eu – din moment ce X, pe care-1 cunosc bine, pretinde că a rezistat? Din moment ce Y zice că el a fost un adevărat opozant (ştiu eu bine cum s-a „opus„.) – de ce eu să fiu prost şi să nu profit? Ce, n-am suferit destul, pân-acum – şi eu şi neam de neamul meu.”

Abia acum înţeleg luminoasa gândire a lui I. Raţiu care, într-un articol-prezentare din al său Român liber, scria negru pe alb, despre Dinu Giurescu: „Este adevărat că, în România, a făcut şi el concesii – cine nu le face, acolo?

— Dar, o dată ajuns în Occident, a demascat impostura comunistă! El nu e disident, e opozant.”

Asta era greşeala mea: eu eram „disident”, nu făcusem, acolo, concesii – or, asta nu se iartă! Ăsta e păcatul meu de moarte: acolo, în România, nu m-am aranjat, nu m-am strecurat, nu am aşteptat, pe burtă, să treacă apa (dacă avea să treacă vreodată).

Vineri, 15 martie 1990

Nu mai lucrez demult. În zilele din urmă am făcut un fel de inventar, deocamdată am adunat ce mai am din articolele scrise pentru Europa, pentru Deutsche Welle, pentru unele publicaţii româneşti şi ne-româneşti.

M-am îngrozit: în 12 ani am scris circa două sute de articole! Totalizând vreo 1500 de pagini.

Şi stai, că n-am terminat: mai sunt şi scrisorile, numai cele ale căror copie am păstrat-o (vorbesc numai de cele având un interes general); apoi scrisorile-deschise; apoi interviurile, încă vreo 2000 de pagini.

În 12 martie am fost la „Oceaniques” de Boutang, pe FR 3.

A fost bine, bine. (Mi-a telefonat până şi Ion Ghika – să-mi spună că a fost. „O surpriză: Eu credeam că eşti comunist!”)

Ei, dacă Ion Ghika credea. De ce nu, vorba lui Paul Barbăneagră (şi el mi-a telefonat, să mă felicite – că am zis de Iliescu, Roman, Brucan, Militam etc.

— Că sunt nişte criminali. Ca şi cum aş fi emis cine ştie ce noutate.).

Joi, 22 martie 1990 întrebare: de ce nu te-am auzit până acum? De ce n-ai deschis gura în aceste luni (trei)?

Răspuns: am deschis-o, dar numai în străinătate – iar aici, deloc după 25 decembrie '89 (execuţia Ceauşeştilor), până când a început interesul pentru Arta refugii. În România. Bineînţeles, (m-) am tăcut. În primul rând pentru că, în România, eu nu deschid gura decât atunci când există riscul de a mi se închide (pe veci) -ceea ce nu mai este cazul. În al doilea: eu am tot vorbit, am tot dat din clanţă – dau de 20 de ani. În al treilea: chiar de-aş vrea să vorbesc şi eu, n-aş mai avea loc de vorbitorii-cu-voie-de-la-miliţie. Începând de la 22 decembrie au început să vorbească toţi muţii, amuţiţii, tăcătorii.

Acesta este miracolul revoluţiei române: la fluieratul gardianului, care a anunţat că „este voie”, toţi patrupezii s-au prefăcut în. Canguri ţopăitori; toată mutimea românească a prins a trăncăni, fricoşii au devenit cei-mai-temerari-opozanţi-ai-comunismului, turnătorii pretind că ei au fost patrioţi, s-au sacrificat pe baricade tricolore. Neintrând în partidul comunist (evident: intrând în slujba Securităţii.). Chiar şi oamenii cumsecade dinainte de 22 decembrie au devenit, rapid, lichele.

Vineri, 23 martie 1990

Salonul Cărţii. Mare-înghesuială-mare. Are să trebuiască să re-vin mâine. La Auditoriu: marii-rezisteni-români.

Duminică, 25 martie 1990

Ieri, la Le Grand Palais, în Auditoriu.

Delir. Românii sunt nebuni. Toţi românii suferă de sindromul Duda.

Au urcat la tribună: Sorescu – un mincinos şi o javră – s-a lăudat că el a rezistat! Pippidi: şi elfoarte umflat acest băiat: sunt convins că. Conţine spumă (multă!). Surpriza a venit de la fostul meu coleg de facultate, Sorin Mărculescu: timp de vreo jumătate de oră ne-a povestit cum rezistase el împotriva comunismului – neintrând în partid şi făcând cultură. I-a tras o copită lui Ţepeneag (coleg de şcoală?) – fără să-i dea numele dar zicând: „Când am venit ultima oară la Paris, am constatat că prietenul meu era stângist: zicea că poliţiştii francezi sunt nişte SS.”. Doamne, ce neruşinare!

Singurii rezonabili: Mircea Martin, care a rostit câteva fraze apoi a tăcut; precum şi un sas cu nume turcesc – Hodjak.

Doamne, Doamne.

Alaltăieri: seara la Jean-Manuel Bourgois (fratele lui Christian). Acolo de cine dau? De inevitabilul Sorescu? Zic: „Ce cauţi tu aici?”

El, uitându-se în dreapta, în stânga: „Dacă tu zici să plec, eu plec!”

Exact, dar exact aşa a răspuns Ilie Năstase pe care, în seara de 25 decembrie '89, pe platoul Canalului 5, îl întrebasem: „Ţi-au dat voie de la Dinamo? Până acum de ce n-ai deschis gura, să spui ce se petrece în România?”

Guillaume Durând, animatorul, înţelegând că se petrece ceva între noi, românii, venise repede să întrebe ce se întâmplă (cu o zi înainte îl luasem la trei păzeşte pe „disidentul Mircea Burada”, de care nimeni nu auzise înainte), iar bietul Ilie: „Dacă ziceţi să plec, eu plec.”

Atunci auzise Lucian Pintilie (venise şi el, tot pentru întâia oară, adus de Ţepeneag). M-a întrebat, în glumă: „Să plec şi eu? Nici eu n-am deschis gura până acum.”

Credea că eu am să protestez pe dată: Vai, dar se poate una ca asta? Dumneata, Pintilie, eşti altceva decât Ilie Năstase.

M-am uitat la el, m-am uitat, am deschis gura.

În acel moment Marie-France îonesco mi-a apărut drept în faţă: speriată de ce am să-i zic lui „Lucian”.

Nu i-am zis nimic.

Dincoace, la Jean-Manuel Bourgois, l-am cunoscut pe Jiri Nasinec, traducătorul lui Eliade în cehă. Vrea să traducă şi ceva de mine. E directorul Editurii Univers a lor (Globus?).

Vineri (23), Victor Lupan: ar vrea să facă un film cu mine, dar numai în Basarabia. M-am uitat la el.

„De ce numai acolo?”

Aşa, n-ar şti să spună („Nu ţ-oi spune.”, cum spune basarabeanul).

Marţi, 27 martie 1990

Ieri (luni, 26) l-am căutat pe Liiceanu la hotelul lor.

L-am găsit. M-am despărăit de el nu mai lămurit decât intrasem. Ieri seara (la 22,40) am fost pe FR 3, „Tempsion” (invenţie lexicală a lui Chancel) – cu Boutang.

Azi, la ora 16, a venit Pujol cu traducerea.

Mâine, la Europa liberă, despre Arta refugii în franceză, cu Monica, Raicu, Iorgulescu.

Tot mâine, la Ministerul Culturii, recepţie pentru participanţii la Salonul Cărţii.

(Sâmbătă, 31 martie: Lupan se duce din nou în România.)

Duminică, 1 aprilie 1990

Treisprezece ani de la ultima arestare.

Cine ar fi crezut: mă simt despovărat că ai mei compatrioţi (Liiceanu, Mărculescu, Sorescu – căruia, în cele din urmă, i-am dat să publice la Scrisul Românesc Gardă inversă – atâta a insistat Monica.) au plecat. S-au întors în patrie – patria lor, nu şi a mea. Fusese mai a mea până mai adineauri (22 decembrie '89), atâta timp cât eu, de afară, mă gândeam mereu cum să mă întorc, iar ei, dinăuntru, se gândeau cum să iasă, să scape „afară”. Încet, sigur, am fost expropriat şi de trecut şi de fapte şi de România. Mi-a rămas Basarabia – până când?

Azi după-amiază am dormit de la 12 la 18!

— De parcă m-aş fi întors de la coasă; ori de la război.

În 29, la Europa liberă i-am cunoscut pe Bittel şi pe Horasangian. Bittel mi-a fost colegă în a doua studenţie, o fi având aceeaşi vârsta ca Ana (o ştiam doar, niciodată n-am schimbat vreo vorbă). Horasangian era prea tânăr când am plecat eu – dar îl ştiu din scris (păcat că s-a textilit).

I-am încredinţat lui Lupan o scrisoare deschisă adresată Gabrielei Adameşteanu. Să vedem dacă o publică 22.

Întrebare: de unde ştia Liiceanu că îl „atacasem” pe Horia Bernea „pentru prapuri”?

Răspuns: de la Manolescu – Manolesexu' a deschis scrisoarea, a citit răspunsurile mele cerute de Gabriela şi. Pac! Le-a povestit în jur – însă nu a luat scrisoarea, nici fotografiile, nici manuscrisele; „le-a uitat”, uita-1-ar relele pe Niki fiul Monicăi!

Am corectat traducerea lui Pujol (Astra). Zece capitole şi jumătate. Părţi bune alternând cu altele inadmisibil de neglijent traduse. Of! Unde-i Alenul d' antan?

De-abia aştept să mă întorc la sculele mele.

O să fiu publicat în poche-ul ăstora, îi zice: 10/18 (şi nu 18/24, cum scrisesem în altă parte).

Sâmbătă, 14 aprilie 1990

Repet statutul meu de cea de a cincea roată la căruţă: Traducătorul Alain se consultă cu Mălina, cu corectoarea – dar nu cu autorul aflat la îndemână (îndemâna telefonului); Editorul Liiceanu se consultă cu Berindei, cu fata Doinei Cornea – şi, desigur, cu Monica Lovinescu, dar nu cu autorul

(aflat la îndemâna telefonului) în privinţa cărăilor ce urmează a-i fi publicate; Noul şef al României literare, Manolescu, se consultă cu javrele care l-au ajutat să câştige alegerile (contra lui Paler): Ţoiu, Băran, Pardău, Silvestru – dar nu cu mine, în legătură cu publicarea în foileton a cărţii mele Patimile după Piteşti – de unde până unde Patimile. la România literară! Eu nu dădusem

(şi nu-i dădusem, lui Manolescu) nimic spre publicare, doar spre. Transportare!

Gabriela Adameşteanu se consultă cu. Dracu' ştie cine, îmi trimite şpalturile scrisorii deschise. După apariţie – ce să mai spun de „colaborarea” la care s-a dedat fără pic de ruşine – tăind, dar şi adăugind}.

Ce e cu românii? Ce s-a petrecut cu scriitorii români – cei mai buni? Sau poate eu sunt într-o ureche?

Posibil. Până una-altaj eu sunt singur – ei sunt. Toţi ceilalţi. Deci, ar urma să mă duc să mă culc – dacă-s beat.

Joi, 19 aprilie 1990

Azi am condus-o pe Rodica Iulian la Madame Gilles, la Julliard, pentru cartea ei. Am lăudat-o cu moderaţiune (fiind scrisă în franceză, cucoana editoare poate să-şi dea seama pe moment). Sper din toată inima să o accepte. Din partea mea, am să întreb din când în când, am să întreţin presiunea.

Vineri, 20 aprilie 1990

Ieri am primit partea a Ii-a a şpaltului scrisorii deschise (Annette Laborey mi-a trimis-o). Numai că eu primisem chiar. Originalul (în fine, fotocopii după.) de la Shafir.

Tot Shafir mi-a trimis Azi – organul Bestiei (menţionat Buzura ca red-şef! Dar el cică neagă.).

La Contemporanul: director a devenit Breban, cum aşa -numai atâtica? Nici – măcar – ministerul Culturii?

I-am telefonat azi Elisabethei Gilles: am întrebat-o ce impresie i-a făcut Rodica Iulian.

„Foarte bună! De altfel i-am acceptat cartea! Dar nu-i spune autoarei nimic până marţi, atunci va fi definitiv avizul!”

Foarte bine! Mă arde să-i telefonez Rodicăi, dar dacă, Doamne fereşte, marţi n-o acceptă (se întâmplă şi din astea – cu mine, la Albin Michel, cu Saltera de serviciu.)?

Aseară, târziu, telefon de la Manolescu: zice că mi-a publicat trei fragmente din Patimile. (auzisem), din cartea pe care Gabriela i-o încredinţase. Că nu e sigur de situaţia editorială, din pricina lui Bălăiţă. Că el ar putea să treacă romanul la Eminescu, unde e Negriei. L-am rugat să aştepte. Puţin.

Copiez de zor la Sabina. Am făcut până acum nouăzeci de pagini.

Duminică, 22 aprilie 1990

Azi la prânz am condus-o pe Lulu la aeroport, pentru Bucureşti.

I-am spus ce să facă (i-am dat şi o împuternicire legalizată).

Mi-a telefonat Miron Kiropol. Că Ileana Mălăncioiu îmi transmite să-i trimit „de publicat”. Draga de Ileana: ne asemănăm mai mult decât ar vrea ea. Şi ea e o ţăcănită. Ca mine.

Miercuri, 25 aprilie 1990

Ieri toată ziua la un colocviu France Culture, într-un castel (Ferriere en Brie). Păcat de castel.

Vineri, 27 aprilie 1990

La prânz – telefon de la Lulu: Ostinato e la Cartea Românească, la Magdalena Popescu; Mihai Sin (şef la Albatros) cere „ceva” – i-am spus lui Lulu să-i propună Calidorul;

3. Patimile. Se află la tipografie (Cartea Românească).

Nici o veste dinspre Liiceanu.

Miercuri, 2 mai 1990

Ieri am fost cu Ana la Monici – întorşi din România. Obosiţi, zăpăciţi de ce-au văzut (după atâtea decenii.). Se duc iar în septembrie.

Mi-au adus o scrisoare de la Gabriela Adameşteanu: aiurită; aiuritoare – şi scrisoarea şi scriitoarea. N-am înţeles nimic din „mesaj”.

Încolo, zice că Gherla apare în „2-3 săptămâni” (s-a mai. Publicat cărţi în 2-3 săptămâni – dar ce contează). „Şi, la două săptămâni, Cutremurul.”

(Puterea – cum care putere? Aceeaşi!) le-a trasat sarcină săaleagă – la 20 mai. Monica este foarte optimistă: „Câştigă ai noştri cu 80 %, cel puţin!”. Mă arăt optimist, cât să nu-i amărăsc pe Monici.

Mie mi-e cam frică, nu atât de categoria bestiilor care, oricum, vor vota cu Securitatea şi cu partidul (care-n veci nu moare – măi to'ar'se!); mi-e teamă de. „ai noştri ca brazii”: cine-i vede cu cine votează ei în izoloar? Sigur, nu pe cineva din „opoziţie” – ci Securitatea eternă. Şi-atunci. Dar nu le spun nimic Monicilor. Bine-ar fi să fie bine.

Azi am fost la Prefectură pentru paşaportul lui Filip.

Tot azi – la Julliard: Pujol a predat Astra tradusă – va apărea în ianuarie-februarie 1991. Pujol a primit asigurări (deocamdată verbale) că tot el va traduce Sabina.

Joi, 3 mai 1990

Mă simt rău. E foarte cald, zăpuăeală, respir greu, îmi vâjâie urechile – şi sufletul. Sunt melancolic. (ce-am ajuns!).

Breban ne atacă – fără nume; Ţepeneag ne atacă nominal.

Ţepeneag: un mare măgar, dar n-am să-i răspund, deocamdată.

Îi miros tactica: vrea să ne atragă în hărţuială, în ceartă peste gard, care să dureze o veşnicie şi să ne toace nervii – dar mai ales timpul. Am să-i „răspund” în Jurnalul acesta – când îl voi publica (după 50 de ani, vorba partenerei lui de tactică, Monica noastră dragă şi fidea).

La urma urmei, sunt nedrept cu scriitorii din România: nu pentru că i-aş fi „trădat” (cum?), ci pentru că – odată, i-am. Umilit prin atitudinea mea generală (şi normală!); a doua oară i-am ofensat direct, reproşându-le că au fost laşi.

Cu ce drept?

Luni, 7 mai 1990

Ora 8,20 dimineaţa: în curând plec la Geneva, cu Filip. Televiziunea lor – ceva mai lung, în jurul Artei refugii. 273

Am visat azi-noapte că Julliard îmi scosese. Ostinato în româneşte! Era, chiar în vis, o surpriză plăcută. Însă când, răsfoind şi ajungând la exemplele muzicale, am constatat că lipsea un portativ, un exemplu, dar asta nu era nimic faţă de rest: cartea mea era tipărită într-o limbă care nu există! Vagi sugestii de românească, dar o grafie fără vocale, de tipul sârbei, cehei. Singurul exemplu rămas: cr (însemnând: care.). M-am trezit, înspăimântat.

Marţi, 22 mai 1990

De ce mă temeam. Românii noştri, „cei mai anticomunişti din tot lagărul sovietic”, au votat cu partidul comunist (bine-bine: Ilieştii au furat, au fraudat, dar chiar atât?).

Îi bag în mamele lor de boi! Şi de vaci.

Dar mai ales pe scriitori – ei sunt autorii morali ai catastrofei actuale: ei, „directorii de conştiinţă”, ce-au făcut?

Cultură au făcut, „cultură” culeg.

Joi, 24 mai 1990

Mă consolez cu. Sabina: o rescriu, de-i merg fulgii!

Joi, 31 mai 1990

Ieri şi astă-noapte: cutremur în România. Din fericire, nu sunt victime – Lulu ne-a telefonat.

Cică săptămâna viitoare va apărea Culoarea curcubeului -cutremurul oamenilor, în editura lui Liiceanu.

A trecut pe-aici Sorin Cruceru, redactorul Gherlei.

Sâmbătă, 2 iunie 1990

Am primit prin poştă:

1) Patimile după Piteşti, editat de Solacolu – 24 de exemplare;

2) Calidorul în engleză, editat de Readers International.

Luni, 11 iunie 1990

Mihai Botez. Viorica Oancea, sora lui – director la Litera.

14 iunie 1990

Asta-i: legătură directă cu „alegerile”. Boii de români, „alegându-1” pe Iliescu, au încurajat Securitatea să treacă la atac. Ieri au început devastările. Şi azi.

De ce nu pricep românii că nimic nu se obţine fără măcar a cheltui un strop de curaj? De ce s-au căcat pe ei – la 20 mai?

15 iunie 1990

Grozăvie se petrece în România. Am văzut la televizor, în acest timp, cu ce mă ocup eu? Cu fleacuri: ieri am terminat Sabina 1 (322 de pagini)!

Luni, 18 iunie 1990

Ar fi apărut semnalul Culorii curcubeului. Miercuri, 20 iunie 1990

Ieri, începând de la 18,30, mare manifestaţie anticomunistă în faţa Ambasadei RSR.

S-a strigat: „Jos Iliescu!” dar şi, „Jos Ceauşescu!” Doamne, ce-au făcut „minerii” lui Iliescu şi ai lui Voican!

Sâmbătă, 23 iunie 1990

A venit Gabriela Adameşteanu – nu era în România în momentul minerilor.

Liiceanu e la Paris de multă vreme, dar. Se ascunde – de ce se teme Liiceanu? De ce se temuse Raicu?

Am impresia, convingerea, că românii iştia se prefac a le fi frică – un alt alibi. „Mi-a fost atât de frică, încât n-am mai putut face nimic.”

Marţi, 26 iunie 1990

S-au limpezit multe între timp (ori s-au tulburat, definitiv).

Liiceanu, venit prin 15 iunie („a fugit”, după expresia Monicăi), mi-a dat de ştire abia după o săptămână („e şocat de ceea ce i s-a întâmplat”, zice Mihnea). Ca din întâmplare, în ziua în care Gabriela Adameşteanu a aterizat şi ea, venind de la Oslo (ori de la Stockholm). Drept care duminică, 24 iunie. Ne-am dus, cu Ana, cu Gabriela, la el, în vizită.

Sade la Glucksmann. Bine. Până la 1 ale lunii august.

În ordine cronologică, uimirile mele – şi convingerea, din ce în ce mai solidă, că eu sunt nebun, că eu trebuie să tac şi să mă duc să fac nani:

— Chestiunea Plămădeală: eu amintesc de primul număr al

— Ului şi de reportajul şi de poza cu pricina [unde Liiceanu şi Pleşu pozează lângă Popa Securist]. Liiceanu zice că, da, domnule, ce alunecos, individul – însă că între ei au fost schimbate scrisori de amor (mai târziu, va vorbi de scrisori ale lui – de amor.). Nu, habar n-avea de trecutul legionar al lui, nici de securista activitate externă, ca vicar comunist – deşi noi i-o demascasem, la Europa liberă (aşa crezusem noi!) încă din 1978; nici de obrăznicia cu care „polemiza” cu Papa Ioan Paul II, în chestiunea catolicismului (şi urmarea: activismul pe tărâm ecumenic). Şi, în general, habar n-avea de adevărata faţă a lui Plămădeală.