Paul goma jurnal pe sărite 1978-1993

— Şi Patimile. În româneşte, la Solacolu. Face, nu? Face!

M-ar bate Dumnezeu dacă m-aş arăta nemulţumit. Ba sunt foarte, foarte mulăumit. Am şi spus-o, în interviuri – la France Culture, lui Olivier-Germain Thomas, lui Ţeposu, pentru Cuvântul, Rodicăi Palade, pentru 22. Cu atât mai foarte -mulţumit, cu cât (şi asta am spus-o, dar nu strică s-o repet) nu credeam că mai apuc momentul în care să-mi văd măcar un titlu publicat în România, în româneşte. Deosebirea faţă de alţii: eu recunosc, mereu, constant, această. Deficienţă, această „orbire”: nu, nu, eu n-am văzut venind libertatea în România.

Aşadar, sunt bucuros. În sine (în mine!): mi s-au publicat două cărţi, or să mi se mai publice, sunt sigur că am să-mi fiu. Contemporan cu apariţiile, în România.

Dumnezeu ştie cum s-a nimerit (dar oare s-a nimerit?), însă, de data asta, câştigătorul sunt eu, etern-păgubosul: în general, fiindcă eu am ce publica – şi nu una-două: cincisprezece-şaispre-zece (cred că la anul are să apară, tot la Humanitas, volumul-volumele de scrisori-articole), în special. În contextul exilului, ca prozatori, doar trei (hai patru) continuasem să scriem în româneşte, ceilalţi „trecuseră” -ceea ce n-ai fi fost mare tragedie, dacă această trecere n-ar pune acum probleme de. Traducere. Ei, da: Ţepeneag şi Tănase şi Oana Orlea şi Rodica Iulian (cea mai nefericită, pentru că nici măcar nu a apucat să publice o carte), aceştia vor fi obligaţi să se re-traducă dacă vor să fie publicaţi în româneşte.

Încă o piedică în calea celorlalţi: o vreme încă se va pedala dacă nu pe etică, atunci pe. Ne-estetică (nu-i acelaşi lucru, fireşte). Aşa căcivorba unor tovarăşi de pe la raion.

Având eu toate avantajele lumii (măi-măi!) iată că am descoperit şi descoperirea (de acum trei luni, faţă cu Gabriela Adameşteanu, apoi prin cronicile apărute în legătură cu cărţile mele): a. nu numai că fusesem uitat – cum credeam eu, în primele luni ale acestui an – dar. Nu se ştia (aproape) nimic despre mine; b. apariţia celor două cărţi – cărţi-cheie pentru înţelegere – nu a rezolvat nimic, nu a umplut vreun gol (de neînţelegere), ci: c. ei, cei din România, au constatat (dar nu-mi dădusem seama) că eu vin din altă lume, cu alte obiceiuri, cu altă manieră de a scrie etc.

Într-un cuvânt: deosebirea dintre noi este nu doar consecinţa îndepărtării geografice (aaa credeam eu că este exilulfaţă de ne-exil.), ci una mentală. Nu doar altfel acţionăm (în funcţie de împrejurări), ci acţionăm altfel, fiindcă altfel gândim.

Asta am constatat după primele cronici. Nu mă opresc la cea de-a dreptul ostilă a lui Al. Dobrescu (atacat fiind în Culorile. Ipochimenul se apără atacând în maniera românească), nici la „deturnările” lui Breban (care îmi reproşa nu că îl atac pe el, pe Breban, ci că. Îl atac pe Ivasiuc!) – ci la cronica, favorabilă, a lui Florin Manolescu: el priveşte cu uimire – cu aproape neîncredere (deşi nu şi fără satisfacţie) cum „cineva” intră fără să bată în uşa României, cu obiceiuri neobişnuite; cu faceri de-nefăcut: cu „demascări”.

Sâmbătă, 8 septembrie 1990

Am pierdut şirul, încerc să-1 înnod: aşadar, cu „demascări”, cu pâre. Poate şi din această pricină, primul (cronologic – ştiut de mine) recenzent, Cristian Moraru (biograful lui Ivasiuc, fie spus, în treacăt), în Contrapunct, nu ştie de unde să mă ia (şi unde să mă pună – dacă este obligat, fiindcă, după el, ar trebui să fiu aruncat, departe.).

Să încerc să rezum (şi să mă adun pe mine însumi): Eu, tot făcând ce făceam şi mai ales: cum, ajunsesem să cred că şi eu sunt fiinţă normală – fiindcă fac şi eu ca ceilalţi. Ei bine, nu: nu ajunsesem la stadiul de fiinăă normală; nu făceam „ca ceilalţi”.

Normalii, ceilalţi, când încasează un picior în cur, două palme simetrice, un ciomag peste ceafa, în cel mai fericit caz icnesc-gem: „Mamă-mamă.”, ca să nu se supere dom' sergent-major-bătător; necum să urle cum se urlă – de durere, fiindcă urlatul ar fi, nu-i aşa, indecent; ar fi semn de proastă creştere -la noi, românii, bine-crescuţii-din-moşi-strâmboşi.

Asta în cazul loviturilor puternice venite dinspre autorităţi: administraţie, partid, Securitate. Însă dacă se întâmplă (!) să ni se facă „mici măgării”, noi, bine-crescuţii, le luăm ca pe micile-economii-ale-nevestei caragialeşti – mai ales că ne vin, acestea, nu dinspre Putere, ci dinspre un coleg, un amic, chiar prieten bun. Cum să-1 „torn” eu pentru că mi-a făcut o. mică-turnătorie (de pildă)? Oameni suntem şi români cu toţii (nu animale!), cum să ajungem noi să ne mâncăm unii pre alţii? Apoi, vorba ceea: el m-a turnat după ce eu l-am turnat (va fi aflat, cine ştie cum, măgarul); ori se va fi gândit ca omul, ca românul: Român la Român nu scoate ochii – nu la propriu, ci doar la figurat, e mai ne-dureros – aşa că putem zice că, dacă el m-a turnat acum, a făcut-o fiindcă ştia bine că şi eu aş fi în stare să-1 torn, în viitor, ori să-i fac o figură – dar s-o ştim numai noi (şi Securitatea).

Am îngroşat, am exagerat, dar cam asta este. Ei se obişnuiseră să nu se plângă de măgăriile făcute de colegi, prieteni, fiindcă. Oameni suntem cu toţii; şi cu toţii muncim – normal să ne mai şi întreturnăm, nu?

Nu. Adică: nu ştiu, nu mai ştiu, de când m-am trezit singur. Iar dacă nu două persoane, ci douăzeci de milioane de compatrioţi îţi spun să te duci să te culci – te duci, nene! Fiindcă eşti beat ca un porc, domnule! Şi ne creezi nouă-personal (Dinescu ar zice: „nouă personale”, pen-că-i la plural/e) tot felul de dificultăţi, care de care mai trecătoare, pentru moment însă foarte-foarte serioase; şi dureroase.

Concluzie: eu n-am fost normal niciodată. Nici la Gherla şi la Jilava când băteam (nu numai eu – ci, de regulă tinerii) în uşă, pentru alţii; nici mai târziu, ca „scriitor” nepublicat în România şi care am trimis „în altă parte” manuscrisele. Ca să nu mai vorbesc de profunda-mi anormalitate de mai târziu, când, lovit fiind, eu îl numeam, tare pe lovitor.

Or, asta nu se face. Unde s-a mai pomenit? Nu se cade – sau, cum spune până şi cel mai favorabil mie, Florin Manolescu: „Lucruri care de obicei se comunică abia după moartea unor persoane ne sunt relatate de P. G. fără nici un fel de menajamente.” – deşi, în continuare, spune: „şi procedeul se justifică, pentru că ceea ce aflăm este halucinant”.

Mă întreb, ca proasta: ce i se pare „halucinant” lui FI. M.?

Bine-bine, a precizat: „ceea ce aflăm” – dar ce anume din ceeace-află el, ei, este halucinant: ce mi-au făcut porcii mie, ori ce le-am răspuns eu, public, punându-le numele pe hârtie, într-o carte – nu într-o „demascare-informativă” la Cadre, la Securitate?

20 septembrie 1990

Ana a ieşit din spital. Operată.

Marţi, 2 octombrie 1990

Ziua mea – am 55 de ani (mulţumesc şi la mai mare!). Ieri am primit şpalturile de la Gardă inversă; le-a adus un tânăr, C. Barbu, de la Craiova.

8 octombrie 1990

Internarea Anei; venirea lui Lulu (în 27). Ne-au hăituit cei cu chiria casei – am trăit-traversat o lună de coşmar, şi tot n-am terminat.

5 noiembrie 1990

O pată de lumină: am fost la Aix-en-Provence – invitaţi de Annie Terrier.

Ne-am întors. Ne e rău, ne e bătrâneţe, ne e sărăcie. Cumplită.

Luni, 4 noiembrie 1991 încep azi Jurnalul de noapte lungă l) nu pentru că neapărat începând de azi (4 noiembrie) ar fi început zilele să scadă (şi, prin consecinţă.), ci pentru că abia acum pot scrie. Ocupaţii diverse, care de care mai „dulce” – din această pricină sugrumătoare, m-au împiedicat până acum: două luni şi ceva dacă socotesc doar ultima perioadă, în care n-am scris nici măcar scrisori; doi ani şi două luni, dacă socotesc timpul de la ultimul „jurnal”, cel de-căldură-mare şi de la accidentul inimal, cel în urma căruia nu mai am voie să fumez (şi nu fumez: nici măcar un fum, măcar din greşeală – în aceşti doi ani şi două luni!).

Încep azi Jurnalul de noapte lungă, din. Ultim recurs.

Ştiu că ficţiune n-am să mai pot scrie (cum n-am mai scris, din septembrie '89), decât re-scrieri, re-faceri; n-am să mai scriu, o vreme, „scrisori deschise”, aşa că singura nădejde a rămas Jurnalul; mai cu seamă că nu-mi este o manieră nici familiară, nici simpatică de a mă exprima.

Probabil o raţiune există (nemărturisită): Jurnalul este un surogat de publicistică (în care, la mine, intră şi scrisorile deschise); după cum este un surogat de roman. Cu menţiunea că, în ceea ce mă priveşte, surogat înseamnă înlocuitor-cu-aproape-aceleaşi-virtuţi (cu ale înlocuitului) – ca de pildă „franckafeaua”: în casa noastră de basarabeni nu se bea cafea – las' că nici n-am fi găsit şi ar fi fost şi peste „puterea de cumpărare” a noastră; la noi se bea, fireşte, ceai – de buruieni şi de ceai-rusesc – mama a descoperit virtuţile Franck-ului (voi fi scris corect?). Numai că noi avem un avantaj substanţial fată de ceilalţi băutori de „francafea”: noi nu băusem „înainte” (eu: niciodată) cafea-cafea, ca să simţim decăderea, degradarea – înlocuirea adevărului-adevărat cu un „adevăr”. Nu-chiar-atât-de-adevărat.

Zic şi eu: „avantaj”, ca să găsesc o parte-bună-în-rău.

Aşadar, încep să explic: de ce scriu, acum, jurnal, ca să pot scrie jurnal. Nu-i de mirare; to-ot scrii la romane, încercând să explici (de ce le scrii) şi sperând (că ai să le scrii, în sfârşit, mai puţin proaste, dacă nu mai bune).

Începusem – nu justificările, ci anunţurile – anunţând că Jurnalul are să fie de Noapte-lungă; sau de Noapte Lungă (dar nu de noapte Lungă). Ciudat: invoc acest. Adevăr la mintea

1) L-am început, dar de continuat (şi de sfârşit), abia în 1993, separat.

Cocoşului, tocmai în acest an, '91; chiar în această toamnă a anului 1991, când n-am simţit deloc, dar deloc lungirea nopţilor (şi, balanţă-din-balanţă: scurtarea zilelor), începând, dacă nu dela echinocţiul de toamnă, de la 21 septembrie, atunci de la Echinocţiul meu, cel de la 2 octombrie; aş fi avut un motiv mai mult – de deprimare: împlineam o vârstă ne-rotundă: înşelătoare (de mine, cel ce o port, nu de cel ce o, eventual, află): 56 de ani. Ce-i aceaa: 56? Ori e 55 (e-he, nu mai e; şi n-o să se întoarcă, fugacii.), ori e viţăvercea (cifric) şi arată: 65!

Necazul e că.

M-am întrerupt o jumătate de oră, aşa că nu mai ştiu care e -sau era – necazul. Dacă întreruperile (fie şi de o oră întreagă) ar şterge necazurile.

Aşadar, sufăr fizic, fiziologic, sufăr cu măruntaiele din pricina scăderii zilei; devin tot mai posac, tot mai posomorât, tot mai abătut: dacă scade ziu (lic) a -şi-mi frunza pica. (a, nu ă!); urc, la propriu, un munte şi mi-e din ce în ce mai greu să înaintez – eh, dac-aş putea să adorm acum şi să nu mă trezesc decât imediat după solstiţiul de iarnă, în 22 decembrie, prima zi. Mai lungă decât precedenta.

(Aşadar), ăst-an n-am simţit, până acum, descreşterea zilei, umflarea nopţii; ca broasca; şi ca bivoliţa: neagră şi înnoroiată. Fiindcă n-am scris, iată explicaţiunea. Eh, dacă scriaaaam.

Dar n-am scris. Motivele? Cel puţin trei: în primul rând, primul; în al doilea, nu puteam – uite-aşa; în al treilea, îmi era lehamite.

Să-ţi fie lehamite de scrisul tău. Nu de scris, de actul de a scrie, de acţiunea, de raţiunea de a fi. Aşa-i când împlineşti aiuritoarea (cifruitoarea) vârstă de 56; nici cal, nici măgar; nici alb, nici negru; nici tânăr, nici bătrân (oare?).

(Ora zece, am început la opt-trecute-fix, şi tot n-am demarat: treburi domestice, neobişnuinăa de a scrie. Aşa că amân plăcerea pentru mai încolo.)

Marţi, 5 noiembrie 1991

O iau de dimineaţă (şapte şi jumătate), poate-poate mă urnesc.

Ieri m-am împotmolit (nu fără o secretă satisfacţie – aveam altă treabă: hărţile.) şi pentru că am fost hărăuit de alte trebi: mărunte, dar diversionistatoare; şi, în final (vorbesc de finalul zilei de ieri), sabotoare.

Aşa.

Ieri am primit fotocopia textului lui Iorgulescu publicat în România literară de acum vreo zece zile. Se cheamă „Bătălia ierarhică” (?).

„Pamfletul” meu, 'Capra şi Căprarul', a stârnit praful: cum spuneam chiar în text, iubiţii noştri colegi din ţară nu vedeau, nu voiau să vadă când erau atacaţi (de cei răi) şi exilaţii. Monopolul soiei s-a extins şi la. Victime ale atacurilor nedrepte. Aşadar, publicaţii foarte. Prietene, din cale-afar1 de aliate, când făceau liste de pe-nedrept-atacati, înşirau (alfabetic): Blandiana, Cornea, Liiceanu, Mălăncioiu, Paler; Pleău, Sora – eventual, Paleologu – dar Doamne-fereşte să pomenească numele lui Ierunca; al Monicăi Lovinescu; al lui Negoiţescu – de al meu să nu mai vorbim. Vor fi gândit (fiindcă ei nu muncesc) că mă pot apăra şi singur, ca un băiat mare, ce să se ostenească şi ei. M-am mirat foarte – şi nu doar eu – când 221-a apărat pe Ierunca împotriva lui Pippidi (răutatea-mi legendară mă împinge să bănuiesc – am şi probe.

— Mai degrabă un conflict intern decât apărarea unui principiu – a se căuta Alina).

Nici o surpriză, ca reacţii.

Breban: fireşte, era normal să sară ca pişcat de viespi; Ţepeneag, era firesc să se tânguiască pe toate drumurile că i s-a replicat, când el era convins că nimeni de pe lume n-are să îndrăznească. Nedelcovici: sobru şi penibil – în ciuda aprecierilor din ţară („neviolent şi la obiect”, mi-au scris Ruxandra Cesereanu şi O. Pecican); Monica – foarte bună, prilej pentru luminaţii noătri colegi din ţară să scrie (în 22) că autorul „dovedeşte un înalt profesionalism” – măi, descoperire! Ce se făcea Monica dacă nu i se dădea „titlul” de. Profesionist (întru ale scrisului.)?

Singura surpriză (pentru mine – şi numai pentru mine): atitudinea lui Buduca. În primul număr, când a început să publice textul meu, 'Capra şi Căprarul' chiar dacă în titlu era cuvântul (în. Cuvântull) „scandal” – nu m-a şocat, nici măcar nu mi-a reţinut atenţia. Fiindcă n-am mai citit şi „cuvântul” lui Buduca, după publicarea textului meu. Dar, la urma urmei, nu era un capăt de ţară: pe de-o parte Buduca deplângea (îmi place mie să cred) certurile dintre scriitori, pe de alta, îi lua partea lui Breban. Nici asta nu m-a mirat foarte, deşi astă vară, când a venit la mine să mă filmeze (pentru arfive.), am înţeles că nu mai este brebanist fără condiţii (ştiam că fusese, nu-i reproşasem – de ce-aş fi făcut-o?), iar când a venit vorba de I. Groşan, care minţise, în scris, copiind minciuna Şefului (chestia, în fond, minoră, cu bursa. Dată lui de „Domnul Breban”.), Buduca a fost de acord cu mine şi 1-a condamnat pe Groşan, ba chiar a zis: „Din pricina băuturii, asta îl împinge să facă, nu numai prostii, dar şi porcării.” – asta PAUL GOMA JURNAL PE S ĂR I T E – I 281 exprimată verbal, nu scriptural; ca să termin: nu m-a intrigat, necum lovit Buduca, atunci când scrie că folosesc un „limbaj de mahala”, ci când scrie: „romancierul nr. 1 „. Băgau de seamă şi Ileana Mălăncioiu şi Elena Ştefoi şi, parcă, Iorgulescu: Buduca „ar fi trebuit” să fie ceva mai inteligent – cum fusese. Dar, uite: n-a fost să fie. Păcat.

Oricum, eu nu am de gând să intervin – o lună-trei-şase. A fost prea mult – şi pentru ei, şi pentru mine. Până atunci, două observaăii. Prima: scriitorul român din Rontânia deploră (sincer) scandalul, spălarea rufelor în public. El a fost obişnuit să-şi exprime. Opinia (sau ranchiuna, vorba lui Breban: „resentimentul”.) pe la colţuri, „in familie”, eventual să se. Exprime la-cadre, la-direcţie, de ce nu: la-Securitate; el (ca şi restul cetăţe-nimii române) îşi expune opinia. Punându-1 bine pe celălalt – dar, fireşte: anonim (că, deh! Români suntem cu toţii: eu mă prefac că te torn, tu te prefaci că n-ai simţit nimic, te răzbuni pe mine, tur-nându-1 pe altul – şi uite-aşa, într-o armonie de mai mare dragul).

A doua observaţie: scriitorul român nu respectă cuvântul. Îl consideră doar „material”, doar „mijloc” – cam ca formele şi culorile pentru plasticieni, ca sunetele pentru muzicieni; la urma urmei, ceva indiferent. Când ar trebui nu doar să respecte cuvântul, ci să-1 cinstească. Fiindcă, pe lângă caracterul sacru, cuvântul spune (trebuie să spună) adevărul. Dacă nu spune (adevărul), nu mai e cuvânt, e ne-cuvânt (de-al lui Nichita Stănescu, când scria articole în Scânteia, sau versuri – roşii-verticale), e trăncăneală; şi neadevăr.

Miercuri, 6 noiembrie 1991 înaintez greu, greu; reînvăţ să scriu, dar trebuie să înfrunt, înfrâng, nu doar dezvăţarea (de a mai scrie), ci pur şi simplu neplăcerea.

Mi-a fost greu să recunosc: nu-mi mai place să scriu; parcă aş îndeplini o corvoadă: nu din cale-afară de neplăcută, dar ne-plăcută. Şi fără rost: ca muncile sisifice din Dostoievski; ca muncile romanice de pe la noi (unele „bune”: mutarea lemnelor dintr-un loc în altul, apoi la loc – la Lăţeşti; mutarea pieselor dintr-un loc în altul, apoi la loc – la Rulmentul din Braşov, asta fiind pedepsirea mea, din propria iniţiativă a maistrului Costin, de la secţia rectificare).

Până de curând („până mai adineauri”) scriam cu plăcere; indiferent de rezultat, pe care oricum, nu-1 puteam afla cu anticipaţie; scriam cu aproape. Avânt, oricum, cu şvung -desigur, vorbesc de primul-jet.

Luni, 22 iunie 1992

Ce dată! Jur că doar întâmplător am terminat chiar azi de rescris Calidorul. Nu mă gândeam decât la „fierbinăţala” dejurâmprejuratică, cea care te împinge să continui un anume jurnal. De căldură-mare, se-nţelege.

Aşadar: şase luni de zile, hai să facem un bilanţ (să tragem linie şi să adunăm, cum am propus în noua variantă a Cronologiei).

Vrasăzică, în acest an, 1992: Am pregătit o (eventual) nouă ediţie din Gherla: am lucrat direct pe vechea dactilogramă (după originalul din 1972).

I-am post-pus cele 150 de pagini câte au fost scrise din Lăţeşti.

I-am pus şi Note. Acum sunt în curs de a pregăti Menţiunile critice pentru toate cărţile care vor fi reeditate; Am pregătit o nouă ediţie din Culoarea curcubeului – am lucrat pe un exemplar scos la Humanitas. I-am adăugat şi acestuia Note – Menţiunile urmând să vină;

3. Am scris, pentru Vatra, un dialog, de circa 120 de pagini; Pentru Transilvania, un altul, de circa 180 de pagini.

Am rescris Bonifacia, „revizuită şi adăugită”, nu chiar dublată, dar aproape: 328 de pagini;

6. Am rescris şi Calidorul, au ieşit 345 de pagini.

Cantitativ, nu prea rău bilanţul, nu? Binişor peste 1000 de pagini, în şase luni.

Marţi, 23 iunie 1992

Ieri am terminat de refăcut Calidorul; Ana a isprăvit de fotocopiat Bonifacia. Iar pentru că, în acest an, 1992, am mai „revizuit” o ediţie (problematică, se vede) a Culorii. Şi apoi a Gherlei – propusă tot lui Cruceru, urmată de cât am scris din Lăţeşti – s-ar zice că n-am stat chiar degeaba în acest prim semestru al anului. Dacă mai punem şi Ostinato apărut la Univers – în februarie – şi Uşa. (la Cartea Româ-nească, acum vreo lună, eu având primele exemplare, patru, în mână abia alaltăieri), pot pentru ca să mă dedau bilanţului.

Care zice.

— Ce zice el, bilanţul? Că el este sublim, dar.

Fiindcă există multe – şi grele – „dar”-uri: Primul ar fi, de trei luni, sănătatea noastră, a Anei şi a mea.

Uneori mă mir că mai supravieţuim.

Al doilea: starea materială – mereu mă mir că încă nu ne-am sinucis.

Al treilea: situaţia din Basarabia, cu nepotul meu, Ionel Goma, în Gărzile Naţionale, războiul la Tighina. De o săptămână aştept poşta; ştiu că încă n-a avut timp Angela să-mi răspundă, apoi să ajungă răspunsul, dar asta este. Alaltăseară şi ieri, la televiziunea franceză: Elţân ameninţând cu intervenţia rusească; Snegur zicând că, practic, Moldova se află în război cu Rusia.

În fine, al patrulea „dar”: sănătatea lui Lulu. Avem amândoi, Ana şi cu mine, impresia (deooamdată ne temem să mergem mai departe) că chestiunea e serioasă. Numai că, la telefon, ea vorbeşte de parcă ar vorbi pe timpul lui Ceauşescu (s-ar putea să aibă ea dreptate): cifrat, codificat, „optimist”. Ne-a sugerat mai demult să ne găsim (în fapt: să consacram, prin împuternicire legală) un alt „legatar” – Niculiţă Damaschin, iar de curând ne-a spus că are de gând să-mi trimită (la Paris!) -manuscrisele nepublicate, ca să fie în siguranţă. Ce s-o fi întâmplând, acolo? I se umblă prin casă? Dacă ar fi să fie hoţi obiănuiţi, n-ar fi periculoşi. Pentru manuscrisele mele: fără valoare; dacă însă există un asemenea pericol – care: Securitatea eternă? Ei şi: ce, nu ştie – de patruzeci de ani!

— Ce cred, ce gândesc, ce zic tare, ce scriu negru-pe-alb? Dumnezeu să ştie care-i motivul de înfricoşare, acolo.

De fapt, am început (n-am cum să spun: reînceput) acest Jurnal pentru că, aşa. De două-trei zile mă simt şi mai prost ca de obicei: mai cu seamă ameţelile mă îngrijorează. Ameţesc pe stradă, când ies (extrem de rar); în casă, când fac doi-trei paşi -dar mă încearcă asemenea „ameţeli” şi când stau în cur, la masă, la scris. Poate că nu e decât semnul (!) foarte marii oboseli – în general, iată, s-au făcut zece ani de când n-am mai fost în concediu (?), n-am cunoscut măcar o săptămână de odihnă. Cum am mai notat: în ultimele şase luni am lucrat enorm – nu atât cu spor (ce spor, la „revizuiri”?), dar cantitatea de trudă a fost însemnată. Apoi, s-ar mai putea să fie ceva, un amănunt (ah, cum ne agăţăm noi de paie de salvare.): de când Campionatul de fotbal de la Stockholm, privind la tembelizor, fac şi eu ce face tot tembelizatul privitor la tembelizator: mănânc alune-americane: sărate! Sper, deci, ca doar sarea (nu în bucate!) să fie de vină în starea foarte-foarte proastă a mea.

Încă de ieri, pe stradă – mergând ca pe sârmă, ca să nu buşesc, dracului, în gol – mă gândeam că trebuie neapărat să scriu două-trei cuvinte despre asta; că le-aş putea cu uşurinţă lega de cele din 1989 – Jurnalul cu pricina (căldurică) şi – că asta n-are să mă mai păsuiască, mai ales că se apropie scadenţa -azi-mâine fac vârsta tatei.

Bineînţeles, suntem robii literaturii, sclavi ai literaturizării, noi şi din bici facem. Invers. Şi cum asta este punctul terminus al tuturor, „stâlpilor” literaturizatori, e fatal să sfârşesc prin asta; cu asta.

Panica (dulce – nu mă agit, nu mă vaiet, cred că nici nu se observă din afară) a fost, este în continuare, alimentată şi de. Constatarea că am „rezolvat” cvadratura Românului: cea care mă (şi pe mine, dar nu numai pe mine) preocupa, îngrijora, contraria, în vara lui '89: răspunsul la întrebarea: ce s-a întâmplat cu ei?

Mie unul mi-au trebuit, iată: trei ani încheiaţi – în care m-am întrebat şi pe hârtie (adesea publicată, hârtia aceea) – ca să ajung să dau, acum, un răspuns cât de de cât acceptabil. Şi, cum se întâmplă, în viaţă, „descoperirea” a fost favorizată de un fleac -în fine, fleac, în raport cu marile-probleme, nu? Iată: începusem să mă supăr: Papahagi, căruia îi scrisesem cu două luni în urmă, propunându-i o carte pentru editura lui – nu-mi răspundea. I-am mărturisit iritarea atât Ruxandrei Cesereanu – ea, cu soţul său, Corin Braga, îi înmânaseră scrisoarea (eu necunos-cind adresa lui Papahagi), cât şi lui Cistelecan. În fine, acum vreo săptămână, îmi vine scrisoare de la Papahagi. Politicoasă – mai bine zis: binecrescută-şi-indiferentă (parcă am mai cunoscut eu aaa ceva: a, da, la N. Manolescu: acea bunăcreştere superficială, fluşturatică, nesuferită). Îmi scrie că se scuză, că a fost foarte -foarte ocupat cu treburile universitare, dar acum, că s-a oarecum eliberat. Nebun fiind, m-am aprins: i-am scris foarte violent.1)

1) însemnare întreruptă, necontinuată.

Paris, marţi, 1 iunie 1993 încercând să fac o cât de cât ordine pe măsuţa maşinii de scris, în vederea „jurnalului” – dau de trei pagini din acelaşi, de acum aproape un an (23 iunie 1992). Să mai spună cineva că nu sunt consecvent cu mine însumi: consemnez (uneori anual!) în numitul. Jurnal (şi dacă i-aş spune: Trienal? Sau chiar Cincinal?).

L-am văzut aseară, la televizor, pe Le Clezio. Este pentru întâia oară (realizatorii ne consolează: nu doar noi!). A conversat cu el Olivier-Germain Thomas (care a făcut şi cu mine un interviu, la radio France-Culture, în jurul Artei refugii: ca de obicei, în cunoştinăă de cauză, şi discret; delicat cu interlocutorul; spunând lucruri esenţiale, însă neajungând să fie insistent, acaparator, obraznic – vorbesc, în continuare de O-G. Thomas. Astfel confortat, Le Clezio a fost foarte-foarte bun; în sine, eu necunoscându-i şi alte prestaţii.