Paul Johnson

Insă dacă Sartre era regele, cine era regina? Şi dacă el era liderul spiritual al tinerilor, încotro îi conducea? Acestea sunt două întrebări diferite şi totuşi strâns legate una de cealaltă, întrebări care trebuie analizate pe rând. În iarna din 1945-1946, când a devenit o celebritate europeană, Sartre era deja de două decenii cu Simone de Beauvoir. De Beauvoir era o fată din Montparnasse, născută de fapt într-un apartament aflat deasupra vestitei Cafe de la Rotonde. Avusese o copilărie dificilă, provenind dintr-o familie ruinată de falimentul ruşinos al bunicului ei. Zestrea mamei ei nu fusese onorată niciodată, iar tatăl ei era un bulevardier de doi bani care nu era în stare să-şi găsească o slujbă onorabilă.26 Referindu-se la părinţii ei, de Beauvoir a scris cu amărăciune: „Tatăl meu era la fel de convins de vinovăţia lui Dreyfus pe cât era mama mea de existenţa lui Dumnezeu.”27 Simone şi-a găsit refugiul în studiu, devenind o învăţată, dar una extrem de elegantă. La Universitatea din Paris s-a dovedit o excepţională studentă la filosofie şi a fost cooptată de Sartre şi de grupul său: „De acum înainte”, i-a spus el, „am să te iau sub aripa mea ocrotitoare.” Faptul s-a dovedit adevărat dintr-un anumit punct de vedere, cu toate că pentru ea relaţia cu Sartre a fost o binecuvântare contradictorie. Era cu doi centimetri şi jumătate mai înaltă decât Sartre, cu trei ani mai tânără şi, din punct de vedere strict academic, mai capabilă. Unul dintre contemporanii ei, Maurice de Gandillac, i-a descris lucrările ca fiind „riguroase, exigente, precise, foarte tehnice”; în ciuda tinereţii ei, aproape că 1-a învins pe Sartre în competiţia pentru primul loc la licenţa în filosofie, iar examinatorii, Georges Davy şi Jean Wahl, au considerat-o ca fiind un filosof mai bun.28 Era şi ea, la fel ca şi Sartre, un scriitor impulsiv şi, din multe puncte de vedere, unul mai bun decât el. Nu era în stare să scrie piese de teatru, însă lucrările ei autobiografice, deşi la fel de lipsite de credibilitate în ceea ce priveşte faptele, sunt mai interesante decât ale lui Sartre, iar principalul ei roman, Les Mandarins {Mandarinii), care descrie lumea literară franceză postbelică şi care i-a adus premiul Goncourt, este de departe mai bun decât oricare dintre romanele lui Sartre. În plus, ea nu avea niciuna dintre slăbiciunile lui Sartre, excepţie făcând minciuna.

Şi totuşi această femeie strălucită şi hotărâtă a devenit, practic de la prima întâlnire, sclava lui Sartre pentru a rămâne astfel pe toată durata vârstei sale adulte, până la moartea lui. I-a fost amantă, surogat de nevastă, bucătăreasă şi menajeră, bodyguard feminin şi soră medicală, fără a căpăta însă vreodată vreun statut legal sau financiar în viaţa lui Sartre. In orice caz, Sartre nu a tratat-o mai bine decât a tratat-o Rousseau pe Therese a lui; ba mai mult încă, îi era scandalos de necredincios. In analele literaturii, există doar câteva cazuri care să-1 depăşească pe acesta, în ceea ce priveşte exploatarea unei femei de către un bărbat. Faptul este cu atât mai uluitor, cu cât de Beauvoir a fost toată viaţa ei o feministă. A scris în 1949 primul manifest modern al feminismului, Le Deuxieme sexe (Al doilea sex), care s-a vândut foarte bine peste tot în lume.29 Cuvintele cu care se deschidea acesta, „On ne naât pasfemme, on le devient” („Nu te naşti femeie, ci devii”) reprezintă un ecou conştient al introducerii lui Rousseau la Contractul social. De fapt, de Beauvoir a fost iniţiatoarea mişcării feministe şi ar trebui să fie considerată, pe drept, sfântul ei protector. Viaţa ei personală a trădat însă tot ceea ce afirma feminismul.

Şi totuşi nu este clar cum a reuşit Sartre să o domine în asemenea măsură pe de Beauvoir. Ea nu a fost în stare să scrie în mod sincer despre relaţia lor. Cât îl priveşte pe Sartre, el nu s-a obosit niciodată să aştearnă vreun rând despre aceasta. Atunci când s-au întâlnit, el citise mult mai mult decât ea şi era capabil să-şi evoce lecturile în cadrul unor mono-loage inserate în conversaţiile lor şi pe care ea le găsea irezistibile. Controlul exercitat de el asupra acestei femei era pur şi simplu de tip intelectual. Nu avea cum să fi fost de natură sexuală. Ea i-a fost amantă pentru cea mai mare parte a anilor '30, dar la un moment dat a încetat să mai fie; din anii '40, relaţiile lor sexuale par să fi fost practic inexistente: ea era acolo pentru el atunci când nimeni mai bun nu era disponibil.

Sartre era arhetipul a ceea ce a ajuns să fie cunoscut în anii '60 drept un şovinist masculin. Scopul său era de a recrea pentru sine în viaţa adultă „paradisul” fragedei copilării în care el se regăsea în centrul unui umbrar parfumat plin de femei în adoraţie. Gândea despre femei în termeni de victorie şi ocupaţie. „Fiecare dintre teoriile mele”, scrie el în Greaţa, „era un act de cucerire şi de posesiune. Gândeam că într-o zi, cu ajutorul lor, al tuturor, voi cuceri lumea.” Dorea pentru sine libertate totală şi, scria el, „mai presus de toate visam la a-mi afirma această libertate în faţa femeilor”30. Spre deosebire de mulţi seducători de profesie, lui Sartre nu-i displăceau femeile. De fapt, le prefera bărbaţilor, şi asta poate datorită faptului că erau mai puţin înclinate să se contrazică cu el. Sartre consemnează: „Prefer să vorbesc cu femeile despre problemele lor cele mai mărunte, decât să discut despre filosofie cu Aron.”31 îi plăcea foarte tare să scrie scrisori femeilor, compunea uneori o duzină pe zi. În schimb, le privea pe femei nu atât ca pe nişte persoane, cât ca pe nişte scalpuri pe care să le adauge la centura sa de centaur, iar tentativele sale de a-şi apăra şi justifica, în termeni progresişti, politica de cucerire nu făceau decât să adauge o tentă de ipocrizie. Aşa se face că afirma că dorea „să cucerească o femeie aproape tot aşa cum ai cuceri un animal sălbatic”, însă „aceasta doar pentru a o scoate din starea ei de sălbăticie şi a o aduce la una de egalitate cu bărbatul”. Or, o dată în plus, privind retrospectiv la primele sale seduceri, el reflecta asupra „profunzimii imperialismului care se ascundea în toate astea”.32 Nu există însă vreo dovadă că asemenea gânduri l-ar fi deturnat vreodată de la o captură potenţială; ele erau destinate doar consemnării.

Atunci, la început, când Sartre a sedus-o pe de Beauvoir, a pus accentul pe filosofia lui sexuală. Era sincer în privinţa dorinţei sale de a se culca cu multe femei. A afirmat că crezul său era „Călătorie, poligamie, transparenţă”. La universitate, un prieten remarcase că numele ei era aidoma cuvântului englezesc beaver, ceea ce înseamnă castor în franceză. Pentru Sartre, ea a fost întotdeauna Castor sau vous, niciodată tu.33 Există momente când se simte că el o percepea ca pe un animal foarte bine dresat. Referitor la politica lui de a-şi „afirma” „libertatea în faţa femeilor”, Sartre a scris: „Castorul a acceptat această libertate şi a păstrat-o.”341-a spus că existau două tipuri de sexualitate: „dragostea necesară” şi „dragostea contingenţă”. Ultima nu era importantă. Persoanele asupra cărora se revărsa erau „periferice”, prezentând interes pentru el pentru cel mult „o relaţie de doi ani”. Dragostea pe care o nutrea faţă de ea era de genul permanent, „necesar”; ea era o fiinţă „centrală” şi nu „periferică”. Fără îndoială, şi ea era pe de-a întregul liberă să dea curs aceleiaşi politici, îşi putea avea propriii „periferici” atâta vreme cât Sartre rămânea dragostea ei centrală, necesară. Amândoi trebuiau însă să dea dovadă de „transparenţă”. Nu era de fapt decât un alt cuvânt pentru jocul intelectual favorit al „sincerităţii sexuale”, pe care am întâlnit-o în cazul lui Tolstoi. Fiecare, spunea Sartre, trebuia să-i spună celuilalt ce avea de gând să facă.

Aşa cum era de aşteptat, politica „transparenţei” nu a făcut decât să adauge până la urmă straturi suplimentare, încă şi mai sordide, de disimulare. De Beauvoir a încercat să practice şi ea acest „joc”, însă indiferenţa cu care Sartre a primit noile ei aventuri, dintre care majoritatea par a fi fost încercări pur formale sau făcute cu inima îndoită, au făcut-o clar să sufere. El doar a râs la descrierea modului în care de Beauvoir fusese sedusă de Arthur Koestler, descriere care apare în Les Mandarins. În plus, cei atraşi în politica transparenţei nu o şi agreau întotdeauna. Marele „periferic” al lui de Beauvoir, într-un fel marea dragoste a vieţii ei, a fost scriitorul american Nelson Algren. Atunci când acesta avea şaptezeci şi doi de ani şi legătura lor era de domeniul amintirii, el a acordat un interviu în care şi-a dezvăluit furia resimţită în faţa dezvăluirilor ei. A-l menţiona în Les Mandarins a fost un fapt destul de neinspirat, a spus el, însă cel puţin se regăsea disimulat sub un alt nume. În al doilea ei volum autobiografic însă, Laforce de Vage, de Beauvoir nu numai că îl numea, dar îi mai şi cita din scrisori, fapt la care el s-a simţit silit să consimtă, chiar dacă împotriva propriei voinţe: „La naiba, scrisorile de dragoste ar trebui să fie ceva intim”, a declarat el furios. „Am fost în bordeluri din lumea întreagă, iar femeile de acolo închid întotdeauna uşa, fie că ne-am afla în Coreea sau în India. Femeia aceasta însă a deschis uşa larg şi a invitat publicul şi presa să intre.”35 După toate aparenţele, Algren ajunsese să fie atât de indignat la gândul comportamentului lui de Beauvoir, încât după plecarea reporterului a suferit un infarct şi a murit în aceeaşi noapte.

La rândul său, şi Sartre practica transparenţa, însă numai până la un punct. În conversaţii şi scrisori el o informa pe de Beauvoir în privinţa noilor sale prietene. Astfel: „este prima dată când m-am culcat cu o brunetă. Plină de mirosuri, ciudat de păroasă, cu ceva blăniţă neagră la ceafă şi cu un trup alb. O limbă ca un kazoo, întinzându-se întruna, ajun-gându-mi tocmai până la amigdale.”36 Nici o femeie, oricât ar fi fost ea de „centrală”, nu poate să-şi fi dorit să citească asemenea lucruri despre rivalele ei. In 1933, pe când Sartre era la Berlin, iar de Beauvoir i s-a alăturat acolo pentru scurtă vreme, primul lucru pe care el i 1-a spus a fost că avea o nouă amantă, Mărie Viile. Ca şi în cazul lui Shelley, la Sartre aveam de-a face cu o dorinţă copilărească ca vechea dragoste să aprobe noua legătură. Şi totuşi Sartre nu spunea niciodată totul. Atunci când de Beauvoir, care în cea mai mare parte a anilor '30 a predat la Rouen, stătea cu el la Berlin sau oriunde altundeva, Sartre o punea să poarte verighetă. Era punctul cel mai apropiat de căsătorie la care a reuşit ea să ajungă. Cei doi îşi aveau propriul limbaj. Se înregistrau la hoteluri ca dl şi dna Morgan Hattick, milionarii yanchei. Nu există însă nici o dovadă că Sartre ar fi intenţionat vreodată să se căsătorească cu de Beauvoir sau că i-ar fi dat vreodată ocazia de-a alege o uniune mai formală. Fără ca ea să ştie, în câteva ocazii, el a cerut însă mâna uneia sau alteia dintre „periferice”. Este clar faptul că viaţa pe care o duceau era contrară firii ei. Nu a ajuns niciodată să accepte cu detaşare amantele lui Sartre. Îi repugna Mărie Viile. Şi încă mai mult următoarea, Olga Kosakiewicz. Olga mai avea o soră (aceasta, Wanda, avea să devină şi ea amanta lui Sartre) şi era una dintre elevele lui de Beauvoir. Lui de Beauvoir i-a displăcut atât de tare relaţia cu Olga, încât a introdus-o pe fată în romanul ei L'Invitee

(Musafira), şi a făcut ca personajul în cauză să fie asasinat.37 In autobiografie a recunoscut: „Am fost vexată că Sartre a creat această situaţie şi că Olga a profitat de ea.” A ripostat: „Nu am avut intenţia să-i cedez poziţia suverană pe care o ocupasem dintotdeauna, în chiar centrul universului.”38 Să nu uităm însă că orice femeie care se simte obligată să se refere la iubitul ei ca la „însuşi centrul universului” nu se află pe o poziţie puternică pentru a-1 face să se simtă vinovat pentru rătăcirile lui. Ceea ce a făcut de Beauvoir a fost să încerce să i le controleze printr-o anumită formă de participare. Cei trei – Sartre, de Beauvoir şi fata (de obicei o studentă, de-a lui sau de-a ei) – formau un triunghi, cu de Beauvoir pe poziţie de supervizor. Termenul „adopţie” era folosit frecvent. La începutul anilor '40, Sartre pare să fi devenit deja extrem de bine cunoscut ca seducător al propriilor sale studente, într-o critică ostilă la Huisclos, Robert Francis a scris: „îl cunoaştem cu toţii pe Monsieur Sartre. Este un ciudat profesor de filosofie care s-a specializat în studiul lenjeriei intime a studentelor sale.”39 însă cum de Beauvoir preda multor fete mult mai potrivite, din rândurile studentelor ei se recrutau majoritatea victimelor lui Sartre; într-adevăr, de Beauvoir pare să fi fost uneori aproape de rolul unei furnizoare de fete. La rândul ei, în dorinţa confuză de a nu fi exclusă de la dragoste, aceasta stabilea propriile relaţii, strânse, cu fetele. Una dintre acestea a fost Natalia Sorokin, fiica unor exilaţi ruşi, cea mai bună elevă a lui de Beauvoir la Lycee Moliere din Passy, unde aceasta a predat în timpul războiului. În 1943, părinţii Nataliei au depus acuzaţii pe cale oficială împotriva lui de Beauvoir ca abuzând de o minoră, o acuză gravă, care atrăgea condamnarea la închisoare. Prieteni comuni au intervenit şi în cele din urmă acuzaţia a fost retrasă. De Beauvoir a fost însă dată afară din universitate şi i s-a retras pentru tot restul vieţii dreptul de a mai preda în vreo instituţie de învăţământ din Franţa.40 în timpul războiului, de Beauvoir s-a aflat cel mai aproape de punctul de a fi soţia adevărată a lui Sartre: gătindu-i, cosându-i, spălându-i, gestionându-i banii. La sfârşitul războiului însă el s-a trezit deodată bogat şi înconjurat de femei, care alergau atât după farmecul lui intelectual, cât şi după banii lui. Anul 1946 a fost cel mai bun an al său în ceea ce priveşte cuceririle sexuale şi a marcat practic sfârşitul relaţiei sale sexuale cu de Beauvoir. „Într-un stadiu relativ timpuriu”, după cum s-a exprimat John Weightman, „ea a acceptat în mod tacit rolul unei pseudo-soţii în vârstă, retrasă din activitate, la periferia seraiului lui fluctuant.”41 Ea a bombănit privitor la „toţi banii aceia pe care-i cheltuia pe ele”.42 A remarcat cu îngrijorare cum, pe măsură ce Sartre îmbătrânea, prietenele lui deveneau tot mai tinere – şaptesprezece sau optsprezece ani, şi cărora el le spunea că le-ar „adopta” în sensul legal al termenului, înţelegând prin asta că ele i-ar moşteni drepturile de autor. De Beauvoir le putea da sfaturi sau le putea avertiza – aşa cum a făcut Helene Weigel cu prietenele lui Brecht – deşi nu se bucura de statutul legal al femeii germane. Era minţită întruna. În 1946 şi 1948, pe când Sartre era într-o călătorie în America, ei i s-a făcut o descriere detaliată a legăturii lui înflăcărate cu o anumită Dolores; însă, în timp ce-i spunea lui de Beauvoir că „pasiunea epuizantă” pe care fata o nutrea pentru el îl obosea, Sartre o cerea de fapt pe aceasta în căsătorie. A urmat apoi Michelle, nevasta blondă ca mierea a lui Vian, Wanda, drăguţa soră a Olgăi, Evelyne Rey, o exotică actriţă blondă pentru care Sartre a scris un rol în ultima sa piesă de teatru, Les Sequestres d'Altona (Sechestraţii din Altona), Arlette, care nu avea decât şaptesprezece ani atunci când a agăţat-o Sartre – ea a fost cea pe care de Beauvoir a urât-o cel mai tare – şi Helene Lassithiotakis, o grecoaică tinerică. La un moment dat, spre sfârşitul anilor '50, avea patru amante simultan: Michelle, Arlette, Evelyne şi Wanda, pentru a nu o mai menţiona şi pe de Beauvoir, dezamăgindu-le într-un fel sau altul pe toate. Lucrarea Cri-tiaue de la raison dialectique (Critica raţiunii dialectice), 1960, i-a dedicat-o în mod public lui de Beauvoir, însă a obţinut ca editorul său să tipărească în particular două exemplare cu cuvintele „Wandei”. Atunci când piesa Sechestraţii din Altona a fost pusă în scenă, Wandei şi lui Evelyne li s-a spus fiecăreia în parte că ea era cea căreia îi fusese dedicată piesa.

Unul dintre motivele pentru care lui de Beauvoir îi displăceau atât de tare aceste tinere femei era acela că era convinsă că ele îl încurajau pe Sartre să ducă o viaţă plină de excese – nu doar excese sexuale, dar şi de băutură şi droguri, între 1945 şi 1955 Sartre a avut o perioadă de o prolificitate nemaiîntâlnită în ceea ce priveşte scrisul şi alte activităţi, şi în acest scop a sporit continuu consumul de alcool şi de bar-biturice. În 1954, pe când era la Moscova, a leşinat în urma unui exces de băutură şi a trebuit să fie internat într-o clinică sovietică. Dar de îndată ce şi-a revenit, a continuat să scrie treizeci-patruzeci de pagini pe zi, luând adesea un tub întreg de pastile de Corydrane (un medicament retras în 1971 de pe piaţă ca fiind periculos) pentru a face faţă. Cartea despre raţiunea dialectică pare într-adevăr să fi fost scrisă atât sub influenţa alcoolului, cât şi a medicamentelor. Biografa sa, Annie Cohen-Solal, spune că Sartre bea adesea un litru de vin la un prânz de două ore la Lipp, la Cupole, la Balzar sau într-un alt local preferat, şi a calculat că aportul lui zilnic de „stimulente” la acea vreme includea două pachete de ţigări, câteva pipe cu tutun negru, un litru de alcool (în principal vin, votcă, whisky şi bere), 200 miligrame de anfetamine, cincisprezece grame de aspirină, câteva grame de barbiturice, plus cafea şi ceai.43 De fapt, de Beauvoir nu a fost dreaptă cu tinerele amante ale lui Sartre. Toate au încercat să-1 schimbe pe Sartre, iar Arlette, cea mai tânără, s-a străduit cel mai tare, smulgându-i chiar o promisiune scrisă cum că nu se va mai atinge niciodată de Corydrane, tutun sau alcool – promisiune pe care el a încălcat-o cu prima ocazie.

Încercuit astfel de femei care-1 adorau, deşi adesea puse pe ceartă, lui Sartre îi rămânea prea puţin timp la dispoziţie pentru bărbaţi. A avut o serie de secretari bărbaţi, unii de o remarcabilă abilitate, cum a fost Jean Cau. Era mereu înconjurat de o mulţime de tineri intelectuali (bărbaţi). Toţi aceştia însă depindeau de el în privinţa salariilor, a carităţii sau a patronajului. Ceea ce Sartre nu a putut multă vreme să suporte au fost intelectualii bărbaţi egali, de aceeaşi vârstă şi prestanţă cu el, care ar fi putut în orice moment să-i demoleze argumentele, adesea vagi şi subţiri. Nizan a fost ucis înainte ca momentul unei rupturi să fi sosit, însă Sartre s-a certat cu toţi ceilalţi: Raymond Aron (1947), Arthur Koestler (1948), Merleau-Ponty (1951), Camus (1952), pentru a nu-i menţiona decât pe cei mai cunoscuţi.

Cearta cu Camus a fost la fel de amară ca şi certurile lui Rousseau cu Diderot, Voltaire şi Hume, sau ale lui Tolstoi cu Turgheniev – şi, spre deosebire de acest din urmă caz, nu a existat împăcare. Sartre pare să fi fost gelos pe înfăţişarea plăcută a lui Camus, înfăţişare care-1 făcea extrem de atrăgător pentru femei, şi pe originalitatea şi forţa sa pură de romancier: Romanul La Peste (Ciuma), publicat în iunie 1947, a avut un efect fascinant asupra tinerilor şi s-a vândut rapid în 350000 de exemplare. Faptul a făcut obiectul unor critici ideologice în Les Temps modernes, dar prietenia a continuat, într-un mod destul de incomod. Pe măsură ce Sartre se orienta totuşi spre stânga, Camus devenea mai curând un independent. Dintr-un anumit punct de vedere, a ocupat aceeaşi poziţie ca George Orwell în Marea Britanie: s-a ridicat împotriva oricărui sistem autoritar şi a ajuns să-1 vadă pe Stalin ca pe un om diabolic, aflat pe picior de egalitate cu Hitler. Ca şi Orwell, dar spre deosebire de Sartre, Camus a susţinut cu consecvenţă că oamenii erau mai importanţi decât ideile. De Beauvoir relatează că în 1946 el i s-a confesat: „Ce avem în comun, tu şi cu mine, este că indivizii contează pentru noi mai mult decât orice altceva. Preferăm concretul abstractului, oamenii doctrinelor. Punem prietenia mai presus de politică.”45

Se prea poate ca în străfundul inimii ei de Beauvoir să fi fost de acord cu el, însă în 1951-1952, atunci când a sosit momentul rupturii finale – cauzată de cartea lui Camus L'Homme revolte {Omul revoltat) – ea s-a situat, bineînţeles, de partea lui Sartre. Sartre şi acoliţii săi de la Les Temps modernes au privit cartea lui Camus ca pe un asalt asupra stalinis-mului şi s-au hotărât să o atace în două etape. Pentru început, Sartre 1-a folosit pe tânărul Francis Jeanson, pe atunci în vârstă de numai douăzeci şi trei de ani, remarcând la reuniunea editorială care urma să ia hotărârea: „El va fi cel mai dur, dar măcar va fi politicos.” Apoi, atunci când Camus a ripostat, Sartre a scris personal un atac lung şi extrem de neplăcut adresat direct lui Camus: „O dictatură violentă şi oficială a pus stăpânire pe tine, sprijinită de o birocraţie abstractă, şi care pretinde să domnească conform legii morale”; suferea de „orgoliu rănit” şi se complăcea într-o „meschină ceartă de autor”; „Combinaţia ta de aroganţă mohorâtă şi vulnerabilitate i-a descurajat întotdeauna pe oameni să-ţi spună adevărul gol goluţ.”46 La vremea aceea, Sartre avea în spate toată extrema stângă organizată şi acest atac i-a făcut rău lui Camus; s-ar putea chiar să-1 fi rănit – Camus era un om vulnerabil – şi uneori era deprimat de ruptura cu Sartre. Alteori râdea doar şi-1 privea pe Sartre ca pe cineva bun de luat în râs, „un om a cărui mamă trebuie să-i plătească impozitul pe venit”.

Incapacitatea lui Sartre de a menţine o prietenie cu cineva de acelaşi calibru intelectual cu el ajută la explicarea inconstanţei, incoerenţei şi, uneori, a curatei frivolităţi a vederilor sale politice. Adevărul este că Sartre nu era de felul său un animal politic. Pur şi simplu nu a avut opinii demne de luat în seamă până la vârsta de patruzeci de ani. După ce s-a despărţit de oameni de calibrul lui Koestler şi Aron, care spre sfârşitul anilor '40 se împliniseră amândoi devenind nişte „grei” politici, Sartre a ajuns în stare să suporte pe oricine şi orice. În 1946-1947, foarte conştient de imensul său prestigiu în rândurile tinerilor, el a oscilat cu privire la partidul pe care să-1 susţină – în situaţia în care ar fi trebuit totuşi să aleagă unul. Pare să fi fost convins de faptul că un intelectual avea un fel de datorie morală să-i susţină pe „muncitori”. Problema cu Sartre era că nu cunoştea, dar nici nu făcea nici un efort să întâlnească vreun muncitor, cu excepţia strălucitului său secretar Jean Cau care, fiind de origine proletară şi păstrând un puternic accent din Aude, era considerat a fi un „muncitor”. Atunci nu trebuia oare să sprijine partidul pe care îl susţineau majoritatea muncitorilor? In Franţa anilor '40, aceasta însemna comuniştii. Sartre nu era însă marxist. De fapt, marxismul era exact opusul filosofiei puternic individualiste pe care o promova el. Cu toate acestea, chiar la sfârşitul decadei '40, Sartre nu se putea să condamne Partidul Comunist sau stalinismul – acesta constituind şi unul dintre motivele pentru care s-a certat cu Aron şi cu Koestler. Fostul său elev Jean Kanapa, ajuns un intelectual comunist de frunte, a scris plin de dezgust: „Este un animal periculos căruia îi place să flirteze cu marxismul – deoarece nu 1-a citit pe Marx, deşi are o idee vagă despre ce înseamnă marxismul.”47

Singura iniţiativă pozitivă a lui Sartre a fost aceea de a organiza, în februarie 1948, o mişcare a stângii ne-comunis-te îndreptată împotriva Războiului Rece, mişcare numită Adunarea Democratică Revoluţionară (Rassemblement De-mocratique Revolutionnaire, sau RDR). Scopul acesteia era de a recruta intelectuali din întreaga lume – el o numea „Internaţionala Spiritului” – tema fiind unitatea continentală, „Tineri ai Europei, uniţi-vă!” proclama Sartre într-un discurs ţinut în iunie 1948. „Croiţi-vă propriul destin! Creând Europa, această nouă generaţie va crea democraţia.”48 De fapt, dacă Sartre ar fi dorit cu adevărat să joace cartea Europei şi să facă istorie, l-ar fi putut sprijini pe Jean Monnet, care punea pe atunci bazele mişcării ce, zece ani mai târziu, avea să creeze Comunitatea Europeană. Aceasta ar fi însemnat însă acordarea unei atenţii considerabile detaliilor de natură economică şi administrativă, ceva ce Sartre considera ca fiind imposibil. Aşa cum stăteau lucrurile, tovarăşul său la organizarea RDR, David Rousset, îl considera destul de inutil: „în ciuda lucidităţii sale, trăia într-o lume complet izolată de realitate.” Era, spunea Rousset, „foarte implicat în jocul şi dinamica ideilor” însă se interesa prea puţin de evenimentele care aveau de fapt loc: „Sartre trăia sub un clopot de sticlă.” Când a avut loc primul congres naţional al partidului, în iunie 1949, Sartre nu era de găsit nicăieri: era în Mexic, cu Dolores, încercând s-o convingă pe fată să se mărite cu el. RDR-ul s-a dizolvat pur şi simplu, iar Sartre şi-a mutat atenţia fluctuantă asupra absurdei Mişcări a Cetăţenilor Lumii a lui Gary Da vis. Cam în acea perioadă, marele romancier şi sardonicul catolic independent care a fost Francois Mauriac i-a dat lui Sartre un sfat public şi în cunoştinţă de cauză, venind ca un ecou la cuvintele ironice ale nemulţumitei prietene a lui Rousseau: „Filosoful nostru trebuie să asculte de raţiune – renunţă la politică, Zanetto, e studia la mathematical'„19