Paul Johnson

În schimb, Sartre a preluat cazul hoţului homosexual Jean Genet, o fraudă abilă care exercita o puternică atracţie asupra laturii credule a firii lui Sartre – latură care era în căutarea unui substitut pentru credinţa religioasă. Sartre a scris o carte enormă şi absurdă despre Genet – aproape şapte sute de pagini – care era de-a dreptul o omagiere a conflictului cu autoritatea, a anarhiei şi incoerenţei sexuale. A fost momentul în care Sartre a încetat – conform opiniei prietenilor săi mai rezonabili – să mai fie un gânditor serios, sistematic, şi a devenit un senzaţionalist intelectual.50 Este curios că de Beauvoir, o fiinţă mai raţională, care în anumite privinţe arăta, se îmbrăca şi gândea ca o profesoară de modă veche, nu a fost capabilă să facă mai nimic pentru a-1 împiedica să comită asemenea prostii. Era însă dornică să-i păstreze dragostea şi să nu-şi piardă poziţia pe care o deţinea în alaiul lui de femei – după cum s-a exprimat John Weight-man, precum Madame de Maintenon cu Ludovic al XlV-lea al ei – şi mult prea îngrijorată în privinţa băuturii şi a pastilelor pe care Sartre le ingurgita. Pentru a nu-i pierde încrederea, ea simţea că trebuie să fie în toate privinţele alături de el. Aşa se face că i-a servit drept ecou şi nu drept mentor, iar acesta a ajuns să devină modelul relaţiei lor: ea îi confirma erorile de raţionament şi îi susţinea prostiile. Era tot atât de departe de a fi un animal politic pe cât era şi el, iar cu timpul a ajuns să spună aceleaşi lucruri lipsite de sens referitoare la evenimentele care aveau loc în lume.

În 1952, Sartre şi-a soluţionat dilema privitoare la Partidul Comunist şi s-a decis să-1 susţină. Era o judecată emoţională, nu una raţională, la care ajunsese după ce fusese implicat în două campanii de agitaţie şi propagandă ale Partidului Comunist: „Afacerea Henri Martin” (Martin era un ofiţer de marină care fusese închis pentru că refuzase să participe la Războiul din Indochina) şi înăbuşirea brutală a rebeliunilor organizate de Partidul Comunist împotriva comandantului american al NATO, generalul Matthew Ridgeway.51 Aşa cum mulţi au prevăzut-o la acea vreme, campania organizată de Partidul Comunist cu scopul de a obţine eliberarea lui Martin a făcut de fapt ca autorităţile să-1 ţină la închisoare mai mult decât intenţionaseră iniţial. Dar acest lucru nu deranja Partidul – întemniţarea lui Martin îi servea scopul. Sartre însă ar fi trebuit să aibă mai multă minte. Nivelul percepţiei politice a lui Sartre transpare din acuzaţia pe care a adus-o primului-ministru Antoine Pinay, un parlamentar conservator de modă veche, conform căreia acesta ar fi instaurat o dictatură.52 Lăsând la o parte entuziasmul manifestat, Sartre nu a făcut niciodată dovada vreunei cunoaşteri a democraţiei parlamentare sau a vreunui interes în această privinţă. A avea drept de vot într-o societate multipartinică nu era deloc ceea ce înţelegea el prin libertate. Dar atunci, ce înţelegea Sartre prin libertate? La această chestiune era mai dificil de răspuns.

Faptul că Sartre s-a alăturat comuniştilor în 1952 era lipsit de logică. Aceasta se petrecea în momentul în care alţi intelectuali de stânga părăseau în masă Partidul Comunist, pe măsură ce crimele lui Stalin erau demonstrate şi făcute publice în Vest. Aşa se face că acum Sartre se trezea acoperit de ridicol. A păstrat o tăcere stânjenitoare cu privire la lagărele lui Stalin, iar argumentul adus în apărarea acestei tăceri era în totală contradicţie cu manifestul său de angajare publicat în Les Temps modernes. „Cum nu eram membri ai partidului sau simpatizanţi declaraţi”, a argumentat el timid, „nu era de datoria noastră să scriem despre lagărele de muncă sovietice; eram liberi să rămânem departe de disputele privitoare la natura acestui sistem, cu condiţia să nu aibă loc nici un eveniment cu semnificaţii sociologice.”53 In mod asemănător, Sartre s-a silit să păstreze tăcerea cu privire la sinistrele procese de la Praga ale lui Slansky şi ale altor comunişti evrei. Mai mult încă, s-a pretat la rolul de urs de circ cu ocazia absurdei conferinţe pe care Mişcarea Comunistă Mondială pentru Pace a ţinut-o la Viena în luna decembrie 1952. Pentru Fadaiev, aceasta însemna slugărnicie, drept pentru care 1-a numit pe Sartre hienă şi şacal, spunându-le delegaţilor că în viaţa acestuia, cele trei evenimente importante au fost Frontul Popular din 1936, Eliberarea şi „acest congres” – o minciună sfruntată – şi, nu mai puţin, anularea spectacolului vienez al vechii sale piese anticomuniste Les Mains sales {Cu mâinile murdare), la solicitarea şefilor Partidului Comunist.54

O parte dintre lucrurile făcute sau spuse de Sartre pe parcursul celor patru ani în care a susţinut în mod constant linia Partidului Comunist, aproape că depăşesc orice putere de imaginaţie. Sartre ne reaminteşte astfel de unul dintre cele mai dezagreabile adevăruri ale aforismului lui Descartes: „Nu există nimic atât de absurd sau de incredibil care să nu fi fost afirmat deja de unul sau altul dintre filosofi.” In luna iulie 1954, după o vizită în Rusia, Sartre a acordat un interviu de două ore unui reporter de la publicaţia stângistă Liberation. Acest interviu se numără printre cele mai linguşitoare relatări referitoare la statul sovietic făcute vreodată de un intelectual occidental, de la notoria expediţie a lui George Bernard Shaw de la începutul anilor '30 încoace.55 Sartre a declarat atunci că cetăţenii sovietici nu călătoreau nu pentru că li s-ar fi interzis, ci pentru că nu aveau nici cea mai mică dorinţă de a-şi părăsi minunata lor ţară. „Cetăţenii sovietici”, a insistat el, „îşi critică guvernul mult mai mult şi mai eficient decât o facem noi.” De fapt, a susţinut că „In URSS există libertatea deplină a criticii.” Mulţi ani mai târziu şi-a recunoscut minciuna:

După prima mea vizită în URSS, în 1954, am minţit. De fapt, minciună ar putea fi un termen prea tare. Am scris un articol. În care am spus o serie de lucruri amabile despre URSS, lucruri pe care nu le credeam. Am făcut-o în parte pentru că gândeam că nu este politicos să îţi denigrezi gazdele de îndată ce ai ajuns acasă, şi în parte pentru că nu ştiam cu adevărat care era poziţia mea, atât în raport cu URSS, cât şi cu propriile mele idei.56

Venind din partea „liderului spiritual a mii de tineri, era o mărturisire ciudată”; mai mult încă, era tot atât de înşelătoare ca şi minciunile iniţiale, căci în acea perioadă Sartre se ralia în mod conştient şi deliberat scopurilor Partidului Comunist. Este mai curând de preferat să tragem cortina peste o parte dintre cele spuse şi făcute de Sartre în perioada 1952-1956.

Până nu demult, reputaţia publică a lui Sartre, atât în Franţa, cât şi în lumea întreagă a fost foarte proastă, iar el nu putea evita să perceapă acest lucru. S-a agăţat uşurat de invazia sovietică din Ungaria, ca de un motiv – sau, în orice caz, ca de o scuză – pentru a o rupe cu Moscova şi cu Partidul Comunist. Totodată a preluat Războiul Algerian care tocmai izbucnea – mai ales după ce reîntoarcerea lui de Gaulle la putere a furnizat, din 1958, un personaj bun de urât – ca pe o cauză bună, onorabilă, propice recâştigării prestigiului său în rândurile stângii independente şi mai ales în rândurile tineretului. Această mişcare pe care o făcea era, într-o anumită măsură, sinceră. Şi în anumite limite chiar i-a reuşit. Sartre a avut un Război Algerian „favorabil”, tot aşa cum avusese şi un al Doilea Război Mondial „favorabil”. Nu a reuşit însă să se facă arestat, deşi s-a străduit din greu. În septembrie 1960, a convins circa o sută douăzeci şi unu de intelectuali să semneze o declaraţie prin care se afirma „dreptul la nesupunere [al slujbaşilor publici, al armatei etc] în Războiul din Algeria”. Un guvern al celei de-a Patra Republici l-ar fi trimis fără îndoială la închisoare, însă a cincea era o chestiune mult mai sofisticată, dominată de doi bărbaţi de o inteligenţă şi o cultură ieşite din comun, de Gaulle în persoană şi Andre Malraux. Malraux a spus: „Mai bine să-1 lăsăm pe Sartre să strige „Trăiască [teroriştii] „ în Place de la Concorde, decât să-1 arestăm şi să ne punem într-o situaţie penibilă.” De Gaulle a spus Cabinetului – citând cazul lui Francois Villon, al lui Voltaire şi al lui Romain Rolland – că era mai bine să nu te atingi de intelectuali: „Oamenii aceştia au pricinuit la vremea lor o groază de probleme, dar este important ca noi să continuăm să le respectăm libertatea de gândire şi de expresie în măsura în care este compatibilă cu legile statului şi unitatea naţională.”57 în anii '60 Sartre şi-a petrecut o bună parte a timpului călătorind în China şi în Lumea a Treia – un termen inventat în 1952 de geograful Alfred Sauvy, dar popularizat de Sartre. El şi de Beauvoir au devenit nişte figuri familiare, au fost fotografiaţi conversând cu diverşi dictatori afro-asi-atici – el în costume şi cămăşi din Lumea Civilizată, ea în jachetele ei de profesoară, înveselite de fuste şi eşarfe „etnice”. Cele spuse de Sartre referitor la regimurile al căror invitat fusese nu avea mai mult sens decât laudele aduse Rusiei lui Stalin, însă erau lucruri mai acceptabile. Despre Castro: „Ţara care s-a născut din Revoluţia Cubaneză este o democraţie directă.” Despre Iugoslavia lui Tito: „Este punerea în practică a filosofiei mele.” Despre Egiptul lui Nasser: „Până acum am refuzat să vorbesc despre socialism referitor la regimul egiptean. Acum ştiu că greşeam.” A dat dovadă de o căldură specială în laudele aduse Chinei lui Mao. A condamnat zgomotos „crimele de război” americane din Vietnam şi a comparat America cu naziştii (mai făcuse această comparaţie şi în privinţa lui de Gaulle, uitând că generalul luptase împotriva acestora pe vremea când lui personal i se puneau în scenă piese în Parisul ocupat). Atât el, cât şi de Beauvoir fuseseră întotdeauna antiamericani: în 1947, în urma unei vizite, de Beauvoir publicase un articol absurd în Les Temps modernes, plin de ilare erori de ortografiere a numelor („Greeniwich Village”, „Max Tawin” [Mark Twain], „James Algee”) şi afirmaţii aiurite, precum aceea conform căreia numai cei bogaţi au voie să intre în magazinele de pe Fifth Avenue; practic fiecare afirmaţie din text este falsă şi articolul devenit obiectul unei polemici strălucite din partea lui Mary McCarthy.58 Niciuna dintre aceste activităţi oarecum vane nu a avut însă prea mult efect asupra lumii şi ele nu au făcut decât să anihileze impactul oricărui lucru serios pe care l-ar fi avut de spus Sartre.

Şi totuşi exista o latură şi mai sinistră a sfatului proferat de Sartre admiratorilor săi din Lumea a Treia. Deşi el însuşi nu era un om de acţiune – una dintre cele mai dureroase remarce sarcastice aparţinându-i lui Camus era că Sartre „încerca să facă istoria din fotoliul său” – încuraja întotdeauna acţiunea la alţii, şi de obicei această acţiune însemna violenţă. A devenit un protector al lui Franz Fanon, ideologul african care ar putea fi numit fondatorul rasismului negru african modern, şi a scris o prefaţă la Biblia violenţei a acestuia, Les Damnes de la terre (Blestemaţii pământului), 1961, care este încă şi mai însetată de sânge decât textul însuşi. Pentru un negru, a scris Sartre, „să împuşti un european înseamnă să omori două păsări dintr-o lovitură, să distrugi în acelaşi timp pe opresor şi pe omul pe care acesta îl oprimă.” Avem de-a face aici cu o aducere la zi a existenţialismului: eliberarea de sine prin crimă. Sartre a fost acela care a inventat tehnica verbală (preluată din filosofia germană) a identificării ordinii existente cu „violenţa” (e. G. „violenţă instituţionaliza-tă”), justificând astfel omorul în răsturnarea acestei ordini. El a afirmat: „Pentru mine, problema esenţială stă în a respinge teoria conform căreia stânga nu ar trebui să răspundă la violenţă prin violenţă.”59 De remarcat: Nu „o” problemă, ci problema „esenţială”. Cum scrierile lui Sartre erau foarte răspândite mai ales în rândurile tineretului, el a devenit părintele spiritual al multor mişcări teroriste care au ajuns să oprime societatea începând cu sfârşitul anilor '60. Ceea ce nu a prevăzut însă Sartre, dar un om mai înţelept ar fi anticipat, era faptul că cea mai mare parte a violenţei pe care o încurajase din punct de vedere filosofic avea să fie aplicată de negri nu pe albi, ci pe alţi negri. Ajutându-1 pe Fanon să semene agitaţie în Africa, Sartre a contribuit la războaiele civile şi la masacrele care au năpădit cea mai mare parte a continentului. Influenţa sa asupra sud-estului Asiei, unde războiul din Vietnam se apropia de sfârşit, a fost încă mai condamnabilă. Crimele oribile comise în Cambodgia începând din aprilie 1975, şi care au dus la moartea a între o cincime şi o treime din populaţie, au fost organizate de un grup de intelectuali burghezi francofoni, cunoscuţi ca Angka Leu („Organizaţia Superioară”). Dintre cei opt lideri ai acesteia, cinci erau profesori, unul profesor universitar, unul funcţionar public şi unul economist. Toţi studiaseră în anii '50 în Franţa unde, nu numai că aparţinuseră Partidului Comunist, dar îşi şi însuşiseră doctrinele lui Sartre privind activismul filosofic şi „violenţa necesară”. Crimele în masă erau progeniturile sale ideologice.

În ultimii cincisprezece ani de viaţă, acţiunile proprii ale lui Sartre s-au mai împuţinat. Sartre s-a zbătut cu disperare să se păstreze în rândurile avangardei. In 1968 a luat partea studenţilor, aşa cum făcuse încă din primele sale zile de profesorat. In urma evenimentelor din mai 1968, foarte puţini s-au mai bucurat de o oarecare credibilitate – în Franţa60, Raymond Aron a reprezentat o excepţie – astfel încât performanţa reprobabilă a lui Sartre nu merită probabil un blam special. Într-un interviu acordat postului de radio Luxemburg, el a salutat baricada studenţească: „Violenţa este singurul lucru care le rămâne studenţilor care nu s-au încadrat încă în sistemul taţilor lor. Pentru moment, singura forţă antiinstituţională din ţările noastre occidentale lipsite de tărie este reprezentată de studenţi. Ei trebuie să decidă ce formă de luptă să-şi asume. Nu putem nici măcar gândi să-i sfătuim în această chestiune.”61 Venind din partea unui om care îşi petrecuse treizeci de ani din viaţă sfătuindu-i pe tineri ce să facă, afirmaţia era ciudată. Şi stupidităţile continuau: „Ce este interesant în ceea ce priveşte acţiunea voastră”, le-a spus el studenţilor, „este că instaurează la putere imaginaţia.” Simone de Beauvoir era, la rândul ei, la fel de entuziastă. Dintre toate sloganurile îndrăzneţe scrise de studenţi pe zidurile Sorbonei, şi-a manifestat ea entuziasmul, cel care a „mişcat-o” cel mai tare a fost „Este interzis să interzici.” Sartre s-a umilit luându-i un interviu liderului din acel moment al studenţilor, Daniel Cohn-Bendit, interviu pe care 1-a transcris apoi în două articole publicate în Nouvel Observateur. Studenţii aveau „sută la sută dreptate”, simţea el, din moment ce regimul pe care îl distrugeau era „politica laşităţii. O invitaţie la crimă”. O bună parte a unuia dintre aceste articole era dedicată atacării fostului său prieten Aron, care era aproape singurul care îşi păstrase capul pe umeri în acea perioadă de nebunii.62

Dar Sartre nu avea înclinaţii pentru astfel de mascarade. Tinerii săi admiratori erau aceia care îl împingeau să îşi asume un rol activ. Pe 20 mai, atunci când a apărut în amfiteatrul de la Sorbona pentru a se adresa studenţilor, Sartre părea un bătrân zăpăcit de lumina puternică, de fum şi de faptul că era numit „Jean-Paul”, ceva ce acoliţii săi nu făcuseră niciodată. Remarcile sale nu erau prea logice. A încheiat: „Acum am să vă las. Sunt obosit. Dacă nu plec acum, am să sfârşesc prin a spune o mulţime de lucruri prosteşti.” La ultima sa apariţie în faţa studenţilor, pe 20 februarie 1969, Sartre a fost derutat de faptul că i se înmânase, chiar înainte de a începe să vorbească, un bilet nepoliticos venit din partea liderului studenţilor, care spunea: „Sartre, fii clar, fii concis. Avem o mulţime de măsuri pe care trebuie să le discutăm şi să le adoptăm.” Nu era genul de sfat pe care Sartre era obişnuit să-1 primească, sau pe care era capabil să-1 urmeze.63

Şi totuşi, la acea vreme el ajunsese să aibă un nou interes. La fel ca în cazul lui Tolstoi şi la Sartre durata medie a concentrării pe un subiect anume era scurtă. Interesul său pentru revoluţia studenţească a durat mai puţin de un an. A urmat o tentativă la fel de scurtă, dar mai ciudată, de a se identifica cu „muncitorii”, acele fiinţe misterioase, dar idealizate, despre care scria atât de mult, dar care îl evitaseră pe tot parcursul vieţii. În primăvara anului 1970 a avut loc o încercare întârziată a extremei stângi din Franţa de a europeniza violenta Revoluţie Culturală a lui Mao. Mişcarea a fost intitulată Stânga Proletară, iar Sartre a fost de acord să i se alăture. A devenit, teoretic, editorul-şef al publicaţiei acesteia, La Cause du Peuple (Cauza Poporului), în mare măsură pentru a împiedica poliţia să confişte ziarul. Scopurile acestei mişcări erau destul de violente până şi pentru gustul lui Sartre – se cerea ca directorii de fabrică să fie închişi, iar deputaţii parlamentari să fie linşaţi; era însă de un romantism lipsit de rafinament, copilărească şi antiintelectuală. Sartre chiar că nu-şi avea locul în cadrul ei şi se pare că a simţit şi singur acest lucru, mormăind: „dacă aş continua să mă încurc cu activiştii, ar trebui să fiu împins de colo-colo într-un scaun cu rotile şi aş sta în calea tuturor”. A fost însă presat de tinerii săi discipoli şi, în cele din urmă, nu a putut rezista tentaţiei spectacolului politic. Aşa se face că Parisul s-a putut delecta cu imaginea unui Sartre de şaizeci şi şapte de ani – căruia chiar şi de Gaulle (spre enervarea lui Sartre) i se adresa cu „dragă Maestre” – care vindea în plină stradă ziare scrise stângaci şi vâra broşuri în mâna trecătorilor plictisiţi. Un fotograf 1-a surprins pe 26 iunie 1970 îndeletnicindu-se cu acest lucru pe Champs-Elysees, îmbrăcat în noua sa ţinută proletară: cu pulover alb, hanorac şi pantaloni largi. A izbutit chiar să fie arestat, dar a fost eliberat în mai puţin de o oră. In octombrie, a luat-o de la capăt, suindu-se pe un butoi de petrol, în curtea uzinelor Renault din Billaincourt, şi pre-dicându-le muncitorilor de acolo. Un reportaj din UAurore menţiona ironic: „Nu muncitorii predominau. Congregaţia lui Sartre consta în întregime din cei câţiva maoişti pe care îi adusese cu sine.”64 Optsprezece luni mai târziu era înapoi la o altă uzină Renault, fiind de această dată introdus înăuntru pentru a susţine verbal o grevă a foamei. Oamenii de ordine l-au găsit însă şi l-au dat afară. Eforturile lui nu par a fi trezit nici măcar o umbră de interes în rândurile muncitorilor de la uzinele auto. Toţi asociaţii săi erau, ca întotdeauna, intelectuali burghezi.

Dar, pentru omul care a dat greş în acţiune, care nu fusese de fapt activist în adevăratul sens al termenului, au existat întotdeauna „cuvintele”. Faptul că şi-a intitulat astfel partea reprezentativă a autobiografiei sale este grăitor. A folosit ca motto Nulla dies sine Unea – „Nici o zi fără a scrie”. Acesta a fost un legământ pe care 1-a respectat. Scria şi putea pune laolaltă până la zece mii de cuvinte pe zi. O bună parte dintre acestea erau de slabă calitate; sau, mai curând, pretenţioase, sonore dar lipsite de un conţinut semnificativ, umflate. Am descoperit eu însumi acest lucru la Paris, la începutul anilor '50, când i-am tradus în mod întâmplător polemicile: păreau adesea să sune bine în franceză, dar se destrămau de îndată ce erau exprimate în concreţii termeni anglo-sa-xoni. Sartre nu a pus prea mult preţ pe calitate. Scriindu-i în 1940 lui de Beauvoir şi reflectând pe marginea marelui număr de cuvinte aşternute pe hârtie, Sartre a recunoscut: „Am considerat întotdeauna cantitatea o virtute.”65 Este ciudat faptul că în ultimele sale decenii de viaţă a devenit tot mai obsedat de Flaubert, un scriitor de o exigenţă extremă, mai ales în privinţa cuvintelor, care şi-a revăzut cărţile cu o insistenţă aproape maniacală. Cartea despre Flaubert pe care a scris-o în cele din urmă consta din trei volume şi număra 2802 pagini, multe dintre ele aproape de necitit. Sartre a scris multe cărţi, unele dintre ele enorme, şi multe altele care nu au fost terminate – deşi adesea materialul era valorificat în cadrul altor scrieri. A existat un proiect gigantic al unui volum despre Revoluţia Franceză şi al unuia despre Tintoretto. O altă imensă întreprindere era autobiografia sa, rivalizând în privinţa lungimii cu Memoires d'outre tombe de Chateaubriand, iar Les Mots este de fapt un extract din această autobiografie.

Sartre a mărturisit că, de fapt, cuvintele erau întreaga lui viaţă: „Am investit totul în literatură. Îmi dau seama că literatura este un substitut pentru religie.” A recunoscut că pentru el cuvintele erau mai mult decât literele din care erau alcătuite, decât sensul lor: ele erau entităţi vii, asemănân-du-se mai curând modului în care cercetătorii evrei ai Zoharului sau ai Kabbalei simţeau că literele Torei au o putere religioasă: „Am simţit misticismul cuvintelor. Puţin câte puţin, ateismul a devorat totul. Am dezinvestit şi secularizat scriitura. ca un necredincios m-am întors la cuvinte, având nevoie să ştiu ce însemna vorbirea. Mă aplec asupra lor, dar înaintea mea simt moartea unui vis, o veselă cruzime, tentaţia perpetuă a terorii.”66 Aceste rânduri au fost scrise în 1954, când Sartre mai avea încă milioane de cuvinte de spus. Ce însemna asta? Probabil că foarte puţin. Sartre a preferat întotdeauna să scrie mai curând bazaconii decât să nu scrie nimic. Este un scriitor care confirmă de fapt remarca dură a doctorului Johnson: „Un francez trebuie să vorbească întotdeauna, fie că ştie ceva despre subiect, fie că nu.”67 Aşa cum s-a exprimat el însuşi: „ [Scrisul] este obiceiul şi profesia mea.” A avut o părere pesimistă referitoare la eficacitatea celor scrise de el. „Mulţi ani mi-am tratat pana ca şi cum ar fi fost sabia mea: acum îmi dau seama cât de neajutoraţi suntem. Nu contează: Scriu. Voi continua să scriu cărţi.”

Sartre mai şi vorbea. Uneori vorbea neîncetat. Uneori vorbea când nimeni nu-1 asculta. In autobiografia regizorului John Huston există o caricatură foarte reuşită a lui Sartre. In 1958-1959 cei doi au lucrat împreună la un scenariu despre Freud. Sartre venise să stea în casa lui Huston din Irlanda. Huston îl descrie pe Sartre ca pe „un butoiaş de om şi urât pe cât poate fi de urâtă o fiinţă umană. Chipul îi era umflat şi ciupit de vărsat, dinţii îngălbeniţi şi avea albeaţă la un ochi.” Principala sa caracteristică era însă trăncăneala interminabilă: „Nu exista ceva care să se asemene cu o conversaţie cu el. Vorbea fără încetare. Nu-1 puteai întrerupe. II aşteptai să-şi tragă răsuflarea, dar nu o făcea. Cuvintele ieşeau într-un torent perfect.” Huston era uimit să vadă că, atunci când vorbea, Sartre lua notiţe după propriile sale cuvinte. Uneori Huston ieşea din cameră, incapabil să suporte nesfârşita înşiruire de cuvinte. Însă sunetul monoton şi distant al vocii lui Sartre îl urmărea prin casă. Când Huston revenea în cameră, îl găsea pe Sartre vorbind în continuare.68

Această diaree verbală i-a distrus în cele din urmă farmecul de orator. Când i-a apărut dezastruoasa carte despre dialectică, Jean Wahl 1-a invitat totuşi să ţină o conferinţă despre ea la College de Philosophie. Sartre a început la ora şase seara, citind dintr-un manuscris scos dintr-un dosar imens „cu un ton mecanic, grăbit”. Nu şi-a ridicat niciodată ochii din text. Se arăta complet absorbit de propria scriere. După o oră, publicul era neliniştit. Sala era plină şi unii trebuiau să stea în picioare. După o oră şi trei sferturi, publicul era epuizat, iar câţiva zăceau pe jos. Sartre părea să fi uitat de oamenii care erau acolo. În cele din urmă, Wahl a trebuit să-1 atenţioneze să se oprească. Sartre şi-a strâns brusc hârtiile şi a ieşit fără să spună un cuvânt.69

A existat însă întotdeauna un grup devotat care să-1 asculte, încetul cu încetul, pe măsură ce Sartre îmbătrânea, erau tot mai puţini astfel de admiratori consecvenţi. La sfârşitul anilor '40 şi începutul anilor '50, Sartre a făcut bani frumoşi. I-a cheltuit însă la fel de repede. Fusese întotdeauna lipsit de griji în ceea ce priveşte banii. Copil fiind, ori de câte ori voia bani, îi lua pur şi simplu din geanta mamei sale. Ca profesor de şcoală, el şi de Beauvoir luau şi dau cu împrumut fără reţineri: „împrumutam de la toată lumea”, a recunoscut ea.70 Iar el a declarat: „Banii au un fel de perisabilitate care îmi place. Îmi place să-i văd alunecându-mi printre degete şi dispărând.”71 Această nepăsare îşi avea şi latura agreabilă. Spre deosebire de mulţi intelectuali, şi mai ales de cei renumiţi, Sartre era sincer generos în privinţa banilor. Îi făcea plăcere să achite el nota de plată la cafenea sau la restaurant, adesea pentru oameni pe care abia îi cunoştea. Dădea bani pentru diverse cauze. Dăduse RDR-ului peste 300000 de franci (peste 100000 de dolari, la cursul de schimb al anului 1948). Secretarul său Jean Cau îl numea „incredibil de generos şi de încrezător”72. Generozitatea şi simţul umorului (ocazional) erau laturile cele mai bune ale caracterului său. Atitudinea sa faţă de bani era totodată şi iresponsabilă. Pretindea că tratează cu profesionalism problema drepturilor de autor şi a onorariilor agenţilor literari – la singura sa întâlnire cu Hemingway, în 1949, cei doi scriitori nu au discutat nimic altceva decât subiecte de acest gen, o conversaţie foarte pe gustul lui Hemingway73- însă aceasta era de dragul aparenţelor. Succesorul lui Cau, Claude Fox, a mărturisit: „ [Sartre] refuza cu obstinaţie să aibă de-a face cu banii.