Paulo coelho unsprezece minute

Cînd şed la uşa unei taverne,

eu, Ishtar, zeiţa,

sînt prostituată, mamă, soţie, divinitate.

Sînt ceea ce se cheamă Viaţa,

deşi voi o numiţi Moartea.

Sînt ceea ce se numeşte Legea,

deşi voi o numiţi Cea de la Margine.

Eu sînt cea pe care voi o căutaţi

şi cea pe care o şi găsiserăţi.

Eu sînt ceea ce voi aţi risipit

şi-acum îmi adunaţi frînturile.
Maria sughiţă puţin, iar Ralf Hart rîse; energia vi­tală îi revenea, „lumina” ei începea să strălucească din nou. Era mai bine să continue cu istoria, să-i arate desenele, să o facă să se simtă iubită.

— Nimeni nu ştie de ce a dispărut prostituţia sa­cră, după ce se perpetuase de-a lungul a cel puţin două milenii. Poate din cauza bolilor sau a unei so­cietăţi care şi-a modificat regulile după ce şi religiile i se modificaseră. In sfîrşit, ea nu mai există şi nu va mai reapărea. În zilele noastre, oamenii controlează lumea şi termenul serveşte doar ca să creeze un stig­mat, prostituată fiind numită orice femeie care merge alăturea cu drumul.

— Poţi să vii la Copacabana mîine?

Ralf nu înţelese întrebarea, dar fu imediat de acord.

Din jurnalul Mariei, în noaptea cînd a mers des­culţă prin Parcul Englezesc din Geneva:
Nu mă interesează dacă vreodată a fost sacră sau nu, dar EU URĂSC CEEA CE FAC. Îmi distruge su­fletul, făcîndu-mă să pierd contactul cu mine însămi, învăţîndu-mă că durerea este o recompensă, că banii pot cumpăra orice şi justifica orice.

Nimeni nu e fericit în jurul meu; clienţii ştiu că tre­buie să plătească pentru ceea ce ar trebui să aibă gratis, şi asta e deprimant. Femeile ştiu că trebuie să vîndă ceea ce ar prefera să dăruiască doar din plăcere şi afec­ţiune, şi asta e distructiv. Am luptat mult înainte de a scrie asta, de-a accepta că sînt nefericită, nemulţumi­tă — aveam nevoie şi încă am să mai rezist cîteva săp­tămîni.

Între timp, n-are rost să fiu liniştită, să mă prefac că totul este normal, că e o perioadă, o epocă din via­ţa mea. Vreau să o dau uitării, am nevoie să iubesc — atîta doar, trebuie să iubesc.

Viaţa e scurtă — sau prea lungă — pentru ca eu să-mi permit luxul de-a mi-o trăi atît de rău.

Nu e casa lui. Nu e casa ei. Nu e nici Brazilia, nici Elveţia, ci un hotel — care poate fi oriunde în lume, totdeauna cu aceleaşi mobile şi aceeaşi am­bianţă care se pretinde familiară, ceea ce o face şi mai distantă.

Nu e hotelul cu frumoasa vedere spre lac, amin­tirea durerii, a suferinţei, a extazului; ferestrele lui dau spre Drumul Sfîntului Iacob, o cale de pelerinaj, dar nu de penitenţă, un loc unde oamenii se întîlnesc în cafenele la marginea şoselei, descoperă „lumina”, stau de vorbă, se împrietenesc, se îndrăgostesc. Plouă, şi la ceasul acela din noapte nu trece nimeni pe-acolo, dar trecuseră vreme de mulţi ani, decenii, veacuri — poate drumul are nevoie să respire, să se odihnească niţel după nenumăraţii paşi care se tîrăsc zi de zi pe el.

Să stingă lumina. Să tragă perdelele.

Îi cere să-şi scoată hainele, şi le scoate şi ea pe-ale ei. Întunecimea fizică nu e niciodată deplină şi după ce ochii s-au obişnuit, poţi vedea, în conturul unei luminiţe care intră nu se ştie de unde, silueta unui bărbat. Cealaltă dată cînd se întîlniseră, ea îşi dezgo­lise doar o parte din trup.

Îşi scoate lenjeria, grijuliu împăturită, spălată şi clătită de mai multe ori, astfel încît să nu rămînă nici urmă de parfum sau de săpun. Se apropie de el şi-l roagă să se lege la ochi. El ezită o clipă şi vorbeşte despre infernurile prin care a mai trecut. Ea îi spune că nu e vorba de asta, are doar nevoie de întuneric total, acum i-a venit ei rîndul să-l înveţe ceva, aşa cum ieri o învăţase el despre durere. El cedează, îşi pune legătura de pînză. Face şi ea la fel; acum nu mai e nici o fisură de lumină, sînt într-o adevărată beznă, sînt nevoiţi să-şi dea mîna unul altuia ca să ajungă pînă la pat.

Nu, nu trebuie să ne culcăm. O să ne aşezăm aşa cum am făcut întotdeauna, faţă-n faţă, numai că ceva mai aproape, astfel încît genunchii mei să atingă ge­nunchii lui.

Totdeauna a vrut să facă asta. Niciodată n-a avut însă tocmai ce trebuia: timp. Nici cu primul ei iubit, nici cu bărbatul care a pătruns-o prima oară. Nici cu arabul care i-a plătit o mie de franci, aşteptînd poate mai mult decît fusese ea capabilă să-i dea — deşi o mie de franci nu-i ajunseseră ca să-şi cumpere ce do­rea. Nici cu numeroşii bărbaţi care-i trecuseră prin corp, îi intraseră şi ieşiseră dintre coapse, uneori gîn-dindu-se doar la ei, uneori gîndindu-se şi la ea, une­ori cu vise romantice, uneori doar cu instinctul de a repeta ceva pentru că li se spusese că aşa acţionează un bărbat şi dacă nu acţionează aşa, nu e bărbat.

Îşi aduce aminte de jurnalul ei. E sătulă, vrea ca săptămînile să treacă repede şi de-aceea se dăruieşte acestui bărbat, fiindcă acolo este lumina iubirii sale ascunse. Păcatul originar n-a fost mărul pe care l-a mîncat Eva, a fost credinţa că Adam trebuia să împăr­tăşească exact ce experimentase ea. Evei îi fusese frică să-şi urmeze drumul fără ajutorul cuiva, a vrut să îm­partă şi altuia ceea ce simţea ea.

Unele lucruri nu se împart. Nu trebuie să ne fie teamă de oceanele în care ne afundăm de bunăvoie; frica tulbură jocul întregii lumi. Bărbatul trece prin infern ca să înţeleagă asta. Să ne iubim unii pe alţii, dar să nu încercăm a ne poseda unii pe alţii.

Îl iubesc pe bărbatul din faţa mea, fiindcă eu nu-l posed şi el nu m-a posedat. Sîntem liberi în dăruirea noastră, trebuie să repet asta de zeci, sute, milioane de ori, pînă cînd voi sfîrşi prin a crede în propriile mele cuvinte.

Se gîndeşte niţel la celelalte prostituate care lu­crează împreună cu ea. Se gîndeşte la mama ei, la prietenele sale. Toate îşi închipuie că bărbatul do­reşte doar unsprezece minute pe zi şi plăteşte o avere pentru asta. Nu, nu e aşa; bărbatul este şi femeie; vrea să întîlnească pe cineva, să-şi descopere un sens vie­ţii sale.

Oare mama ei se comportă ca ea şi simulează că are orgasm cu tatăl ei? Sau poate că, în interiorul Bra­ziliei, este încă interzis ca femeia să arate că găseşte plăcere în sex? Ştie atît de puţin despre viaţă, despre dragoste, şi acum — legată la ochi şi cu tot timpul din lume la dispoziţie — descoperă originea a toate şi toate încep acolo unde şi aşa cum i-ar fi plăcut ei să fi început.

Atingerea. Uită de prostituate, de clienţi, de mama şi tatăl ei, acum se găseşte într-o beznă totală. Şi-a pe­trecut întreaga după-amiază căutînd ce anume i-ar putea da unui bărbat care-i restituia demnitatea, o făcea să priceapă că mai importantă e căutarea bucu­riei decît necesitatea durerii.

Mi-ar plăcea să-i dăruiesc fericirea de a mă învăţa ceva nou, aşa cum ieri m-a învăţat despre suferinţă, prostituatele de stradă, prostituatele sacre. Văd că e fericit cînd mă ajută să învăţ ceva, atunci cînd mă face să învăţ, cînd mă îndrumă. Mi-ar plăcea să ştiu cum ajungi la trup, înainte de a ajunge la suflet, la penetraţie, la orgasm.

Întinde braţul spre el şi-i cere să facă şi el acelaşi lucru. Şopteşte cîteva vorbe, zicînd că-n noaptea aceea, în acel loc al nimănui, i-ar plăcea ca el să-i descopere pielea, hotarul dintre ea şi lume. Îi cere să o atingă, să o simtă cu mîinile lui, pentru că trupurile se înţe­leg, deşi sufletele nu sînt totdeauna de acord. El în­cepe să o atingă, îl atinge şi ea, şi amîndoi, ca şi cum ar fi aranjat totul dinainte, evită acele părţi ale corpu­lui în care energia sexuală iese la suprafaţă mai repede.

Degetele îi ating faţa, ea simte puţin mirosul de cerneală, un miros care va rămîne totdeauna acolo, oricît s-ar spăla el pe mîini de mii şi milioane de ori, care era acolo cînd s-a născut, cînd trebuie să fi văzut primul copac, prima casă, şi s-a hotărît să le deseneze în visele sale. Şi el se vede că simte un miros în mîna ei, dar ea nu ştie care anume şi nu vrea să-l întrebe, fiindcă în clipa aceasta totul este corp, restul e tăcere.

Mîngîie şi se simte mîngîiată. Ar putea rămîne aşa noaptea întreagă, pentru că e plăcut, nu se va sfîrşi neapărat cu sex — şi în clipa asta, tocmai pentru că nu are nici o obligaţie, ea simte o căldură între coapse şi ştie că s-a umezit. Va veni ceasul cînd el îi va atinge sexul, va constata că e umed, nu ştie dacă e bine sau rău, dar aşa îi reacţionează ei corpul şi nu pretinde să spună să facă aşa, să facă altfel, mai încet, mai re­pede. Mîinile bărbatului îi ating acum subsuorile, perişorii de pe braţe i se zbîrlesc, ar vrea să-l înde­părteze de-acolo — dar e bine, deşi ceea ce simte s-ar putea să fie durere. Îi face la fel şi lui, observă că sub­suorile lui au o textură diferită, poate din cauza deodorantului pe care-l folosesc amîndoi, dar la ce se gîn­deşte? Nu trebuie să gîndească. Trebuie să atingă, asta e tot.

Degetele lui trasează cercuri în jurul sînului ei, ca un animal care amuşină. Ea vrea ca ele să se mişte mai repede, să-i atingă imediat sfîrcurile, deoarece gîndurile ei se mişcă mai repede decît mîinile lui, dar, ştiind poate asta, el provoacă, se desfată şi zăboveşte o infinitate pînă cînd ajunge acolo. Sînt pietroşi, el se joacă puţin şi asta îi înfioară şi mai mult trupul şi sexul îi este mai cald şi mai umed. Acum se plim­bă pe pîntecul ei, se abate şi merge pînă la pulpe, la picioare, îşi urcă şi coboară mîinile pe faţa interioară a coapselor, simte căldura, dar nu se apropie, este o atingere dulce, suavă, şi, cu cît mai suavă, cu atît mai halucinantă.

Ea face la fel, mîinile parcă îi plutesc, atingîndu-i doar părul de pe picioare, simte şi ea căldura cînd se apropie de sex. Deodată este ca şi cum şi-ar fi re­căpătat în chip misterios virginitatea, ca şi cum ar des­coperi pentru prima oară trupul unui bărbat. Îl atin­ge. Nu este întărit, cum îşi închipuia, pe cînd ea e umedă toată, e nedrept, dar poate bărbatul are ne­voie de timp, fie.

Şi începe să-l mîngîie cum numai fecioarele ştiu s-o facă, deoarece prostituatele au uitat de mult. Băr­batul reacţionează, sexul începe să crească în mîinile ei şi ea sporeşte treptat presiunea, ştiind acum unde trebuie să-l atingă, mai degrabă în partea inferioară decît sus, trebuie să-l cuprindă între degete, să tragă pielea în jos, în direcţia corpului. Acum el este exci­tat, foarte excitat, îi atinge labiile vaginului, cu ace­eaşi suavitate, ea ar dori să-i ceară să o facă mai pu­ternic, să-şi vîre degetele în el, în partea de sus. Dar bărbatul nu o face, îi udă clitorisul cu puţin din lichi­dul care-i ţîşneşte din pîntec şi face din nou aceleaşi mişcări circulare pe care i le făcuse şi în jurul mame­loanelor. Bărbatul acela o atinge ca şi cum ar fi fost ea însăşi.

Una din mîinile lui urcă iarăşi spre sîn, ce bine e, cît de mult i-ar plăcea să o îmbrăţişeze acum. Dar nu, îşi descoperă trupul, au timp, au nevoie de mult timp. Puteau să facă dragoste acum, ar fi fost lucrul cel mai firesc din lume şi probabil ar fi fost bine, dar toate acelea sînt atît de noi, trebuie să se stăpînească, nu vrea să strice totul. Îşi aminteşte de vinul pe care-l băuseră în prima noapte, încet, sorbind fiecare înghi­ţitură, simţind că o încălzea, o făcea să vadă lumea altfel, o lăsa mai liberă şi în contact mai strîns cu viaţa.

Doreşte să bea şi bărbatul, şi atunci va putea uita pentru totdeauna vinul prost, băut dintr-o înghiţi­tură, producînd o senzaţie de ameţeală, dar sfîrşind cu o durere de cap şi cu un gol în suflet.

Ea se opreşte, îşi împleteşte cu blîndeţe degetele în mîinile lui, aude un geamăt şi simte dorinţa să gea­mă şi ea, dar se stăpîneşte, simte că acea căldură i se răspîndeşte prin tot corpul, la fel trebuie să se întîm­ple şi cu el. Fără orgasm, energia se dispersează, ajun­ge la creier, nu o lasă să se mai gîndească la nimic alt­ceva decît să meargă pînă la capăt, dar ea vrea asta — să se oprească, să se oprească la jumătate de drum, să-şi răspîndească plăcerea prin tot trupul, să-i inva­deze mintea, să-şi reînnoiască obligaţia asumată şi dorinţa, aceea de a redeveni fecioară.

Îşi dă jos cu blîndeţe legătura de pe ochi şi la fel procedează cu el. Aprinde lampa de pe noptieră. Eu sînt dragostea lui, eu sînt muzica, îşi spune ea în gînd. Să dansăm.

Dar nu spune nimic din toate acestea: conversea­ză despre cine ştie ce lucru banal, cînd o să ne întîl­nim iar, ea fixează o dată, poate de azi în două zile. El îi spune că i-ar plăcea să-l însoţească la o expo­ziţie, ea ezită. Asta ar însemna să-i cunoască lumea, prietenii, şi ce o să spună, ce o să gîndească ei.

Îi spune că nu. El însă îşi dă seama că dorinţa ei ar fi fost să spună da, atunci insistă, folosind unele argumente ridicole, dar care fac parte din dansul pe care-l dansează acum, pînă la urmă ea cedează, pen­tru că asta şi voia. Stabileşte un loc de întîlnire, în ace­eaşi cafenea unde fuseseră în prima zi. Ea îi spune că nu, brazilienii sînt superstiţioşi şi nu trebuie să se întîlnească în locul unde s-au văzut prima dată, pentru că asta poate să închidă un ciclu şi să termi­ne tot.

El îi spune că îi pare bine cînd vede că ea nu vrea să închidă acest ciclu. Se hotărăsc pentru o biserică de unde se poate vedea oraşul şi care se află pe Dru­mul Sfîntului Iacob, parte din misteriosul pelerinaj pe care-l făcuseră amîndoi după ce se întîlniseră.

Din jurnalul Mariei, în ajunul zilei cînd voia să-şi cumpere biletul de avion către Brazilia:
A fost odată o pasăre. Împodobită cu o pereche de aripi desăvîrşite şi pene strălucitoare, colorate şi minu­nate. În sfîrşit, o vietate creată ca să zboare liberă şi slo­bodă în cer, să-i bucure pe cei care o zăresc.

Într-o zi, o femeie văzu pasărea şi se îndrăgosti de ea. Îi urmări zborul cu gura căscată de uimire, cu ini­ma bătîndu-i mai repede, cu ochii strălucindu-i de emo­ţie. Se îndemnă să zboare împreună cu ea şi amîndouă călătoriră prin cer într-o armonie desăvîrşită. Ea ad­mira, venera, proslăvea pasărea.

Dar îi veni atunci un gînd: poate că pasărea voia să cunoască cine ştie ce munţi îndepărtaţi. Şi femeia se simţi înfricoşată. Înfricoşată că nu va mai simţi nici­odată acelaşi lucru pentru altă pasăre. Şi se simţi invi­dioasă, invidioasă pe capacitatea de zbor a păsării.